Locații

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Cetatea Râşnov este unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cavalerii teutoni au fost primii care s-au hotărât să profite de poziţia strategică a dealului ce domină zona, şi pe la începutul sec. XIII au ridicat aici o fortificaţie din lemn. După alungarea lor din Transilvania, prin sec. XIV, locuitorii Râşnovului au preluat-o şi au transformat-o într-o cetate ţărănească menită să fie loc de refugiu în faţa invadatorilor, iar prima menţionare a cetăţii din anul 1335 confirmă acest rol. Cetatea are o construcţie foarte ingenioasă, adaptată reliefului, cu două incinte: una exterioară (construită exclusiv din piatră masivă, în care erau adăpostite vitele celor refugiaţi aici) şi una interioară (din piatră, lemn şi cărămidă) unde se aflau şi locuinţe. Atunci când paznicii cetăţii vedeau apropiindu-se vreo armată duşmană, băteau clopotele din turnul de pază iar populaţia Râşnovului se muta aici, cu "căţel şi purcel" şi aştepta ca năvălitorii să se retragă. Cetatea a rezistat multor asedii şi doar o singură dată apărătorii ei s-au predat, pentru că li se blocase accesul la izvorul de apă aflat în exterior. Pentru a nu se mai întâmpla asta, în 1623 primăria Râşnov încredinţează unor meşteri saşi săparea unei fântâni, iar aceştia reuşesc să dea de apă după 17 ani în care au săpat 98 metri în stâncă! În perioada recentă, în cetate s-au turnat scene din câteva filme istorice româneşti iar un film american din 2002 care s-a filmat în zona Râşnoavei, cu câteva cadre şi în cetate, a primit un Oscar. În prezent poate fi vizitat doar inelul exterior al cetăţii, curtea interioară aflându-se într-un proces de reconstrucţie care şi-a propus să-i redea aspectul din perioada de glorie. Există două modalităţi prin care poţi ajunge la cetate: cu liftul pe plan înclinat care te urcă din centrul Râşnovului în mai puţin de un minut (dus întors costă 25 lei/adult, 15 lei/copil iar pe un sens15 lei/adult şi 10 lei/copil, program zilnic 09-19 - în sezon) sau cu trenuleţul tras de un tractor 😀 care pleacă din parcarea de la DN1E (costuri: 12 lei/zi parcarea, 12lei/pers. trenuleţul tur-retur, gratuit pentru copiii sub 3 ani), program zilnic 09:00-18:00, cu ultima coborâre la 18:10. [Celebrul trenuleț de Râșnov.] Noi îţi recomandăm să faci mişcare şi să urci pe jos din parcare - cale de 650m te vei bucura de o plimbare agreabilă prin pădure până la sus la cetate! 😍

Cetatea Rupea se numără printre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României și a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1324, când în interiorul ei s-au adăpostit, în urma unor lupte teribile, sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. A fost consemnată cu denumirea Castrum Kuholm, care face referire la stânca pe care a fost construită.  Documente ulterioare o menționează drept important centru meșteșugăresc și comercial. [Amplasare strategică.] Așezată strategic, la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, cetatea a servit de-a lungul timpului atât ca fortificație cât și ca refugiu pentru locuitorii ce populau dealurile și valea dimprejur. [Vedere asupra oraşului Rupea...] Până mai ieri cetatea Rupea era necunoscută; poate cel mult dacă locuiai în județul Brașov să o fi știut. Dacă mergi din/prin Brașov spre Sighișoara nu ai cum să o ratezi, la 50 de km de Brașov. Se vede de pe drum, de la distanță și deși poate nu prea a fost promovată de autoritățile competente, recenta restaurare o scoate din anonimat. Mulți critică modul în care s-a făcut această restaurare – că e prea mult beton, că prea sunt asfaltate trotuarele, că nu se potrivesc țiglele. Noi am plecat de-acolo cu un sentiment plăcut și cu impresia unui lucru bine făcut și prezentat. Poate o fi fost loc de mai mult lemn și de mai mult „vechi” … dar mai importantă ni se pare introducerea în circuitul turistic și redeschiderea, chiar și puțin, a unei pagini de istorie, lucru care nu poate fi decât benefic. Cetatea domină împrejurimile de sus, de pe Dealul Cuhalmului, mărturie a locuirii îndelungate a acestor meleaguri. Pe vremea dacilor aici se presupune că a fost ridicată Rumidava/Ramidava, care, odată cucerită de romani devine castrul Rupes, de unde, cel mai probabil și denumirea de astăzi a localității. [... şi asupra drumului din vale.] Atacată, jefuită, părăsită, regăsită drept refugiu, predată, refugiu din nou supraviețuitorilor de ciumă, apoi din nou abandonată, Cetatea Rupea, (re)construită pe trei incinte – cetatea de sus (cea mai veche), cetatea de mijloc și cetatea de jos, și-a regăsit în 2013 măreția, și a fost clasată în lista monumentelor istorice. Poarta de intrare în cetatea de mijloc prezintă un element unic în Europa – Turnul Pentagonal. [Turnul Pentagonal, unic în Europa.] Fântâna cetății, săpată în 1623 și adâncă de 59m, este nesecată până astăzi. Cetatea Rupea are forma unei spirale ascendente iar din planurile ei nu lipsește Turnul Slăninii 🙂 specific cetăților săsești. Cât din aceste informații este legendă și cât este document istoric face parte din farmecul oricărui asemenea loc. Nouă, profanilor, știm că ne place și recomandăm tuturor o vizită. Veți pleca de-aici cu siguranță, un pic mai bogați spiritual. Biletul de intrare costă 15 lei/adulţi, 8 lei/copii 7-18 ani.

Ca multe alte localități din Transilvania, și Prejmer deține o biserică fortificată, considerată cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate din sud-estul Europei. Monument istoric, aceasta face parte din lista UNESCO din 1999. Purtând hramul Sfânta Cruce, biserica a fost datată în sec. XIII și se pare că a fost construită pe locul unei foste bazilici romane, cu un secol mai tânără. Cum Prejmer era prima localitate în drumul tătarilor şi mai apoi, a turcilor ce veneau în prădăciune dinspre pasul Buzău, Sigismund de Luxemburg a decis fortificarea bisericii, ridicând o incintă înaltă și puternică, înconjurată cu un șanț lat cu apă; ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12, porți de fier, poduri mobile, bastioane, guri de foc. Mai mult, cetatea deținea un dispozitiv de luptă inovator, denumit „orga morții” - mai multe arme de foc așezate la un loc, ce trăgeau toate deodată, producând pierderi însemnate și în același timp, panică. Se întâmpla prin anii 1400. De pe atunci, biserica se pare că adăpostește cel mai vechi altar triptic din Transilvania, datat între 1450-1460. Cunoscută și sub denumirea de Cetatea Țărănească Prejmer, edificiul este de fapt un ansamblu arhitectural ce cuprinde atât cetatea cât și biserica. Biserica a fost edificată în 1218 iar zidurile cetății au fost ridicate în sec. XV. Zidul incintei principale este căptuşit la interior cu 275 de cămări, pe trei şi patru niveluri și conectate între ele prin scări de lemn. Aceste cămări păstrau proviziile sătenilor, fiecare familie din sat având propria sa cămară. În timpul asediilor locuitorii se refugiau in incinta Cetăţii. Și nu renunțau la educație, una din încăperi fiind dedicată vechii școli, primii dascăli fiind menţionați între 1460 și 1556. Celelalte încăperi mai expun, în prezent, interiorul tradițional, unelte meșteșugărești, obiecte de gospodărie. O vizită aici va fi cu siguranţă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care trăiau strămoşii noştri... şi o ocazie de aprecia viaţa bună de care ne bucurăm azi! 😊 Din Braşov poţi ajunge la Cetatea Prejmer şi cu autobuz, linia metropolitană 520, plecare din Făget, coborâre în staţia Monumentul Eroilor din Prejmer; click aici pentru traseu și orar.

Cetatea dacică din Covasna, „botezată” romantic Cetatea Zânelor, spun informațiile oficiale, ar fi una dintre cele mai mari și mai bine conservate fortificaţii dacice din afara Munților Orăștiei. Acum ... s-ar putea să fii dezamăgit după acest superlativ din descriere, când vei ajunge sus și ... nu vei găsi mai nimic ... Poate pentru ochii specialistului arheolog, locul o fi un Eldorado al vestigiilor dacice, pentru ochii profani ai turistului obișnuit însă nu prea oferă mare lucru ... Oricum, săpăturile nu au început de prea multă vreme, șantierul este încă în desfășurare ... poate peste ceva timp va fi acolo ceva mai atractiv. În schimb, traseul până acolo (mai ales după ce părăseşti drumul forestier şi începi urcuşul pe munte) este superb. La fel şi priveliştea pe care o ai din zona superioară a cetăţii către depresiunea Covasna, pe deasupra copacilor! Caută în aplicaţie traseul 🔎 Covasna - Cetatea Zânelor din destinaţia Covasna, judeţ Covasna. [Şantierul arheologic Cetatea Zânelor.] Din respect pentru trecut și datele istorice mai povestim că cetatea a avut un rol important politico-militar, de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație, dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia, dată fiind localizarea ei la intersecția dintre Valea Râului Negru și Bâsca Mare. Construirea ar fi început în sec. 2 î.e.n., cetatea a fost distrusă în vremea lui Burebista, apoi refăcută, dezvoltată și extinsă. Cu o suprafață mai mare de 3ha, situl include o acropolă, patru terase fortificate și altele nefortificate, ziduri de apărare și de susținere, un bastion. Un semnificativ inventar arheologic a fost descoperit aici – vase, unelte, podoabe, arme, monede etc. Se pare că a fost vorba despre un centru rezidențial vast, important și bogat.

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Mănăstirea Sâmbăta sau Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este o mănăstire ortodoxă de călugări, construită cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munților Făgăraș, la peste 600 m altitudine, în comuna Sâmbăta de Sus, Județul Brașov. Ctitorie a boierilor Brâncoveni și renumit loc de reculegere, Mănăstirea Sâmbăta își începe istoria în a doua jumătate a sec. 17. În 1654 Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, a construit o biserică din lemn, care în 1686 a fost înlocuită cu o biserică zidită, din piatră, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, devenit astfel primul ctitor. Pentru a întări și salva ortodoxia română de catolicizare sub stăpânirea habsburgilor, domnitorul a întemeiat apoi la Sâmbăta de Sus mănăstirea ortodoxă.  Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare s-au abătut și asupra lăcașurilor de cult. Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a reprezentat o cetate a ortodoxiei românești, fiind un stâlp de sprijin pentru românii ardeleni în perioada cât s-au aflat sub stăpânirea habsburgică. Datorită relațiilor pe care Brâncoveanu le avea la Curtea de la Viena, multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de mănăstirea de la Sâmbăta. În 1785 însă (după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese decapitat de către turci, în anul 1714), mănăstirea Brâncovenilor a fost dărâmată, chiliile complet distruse iar biserica adusă în stare de ruină. După ce fusese dărâmată de habsburgi, timp de peste 140 de ani au fost mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, rămase toate fără rezultat, puterea vremii find potrivnică ortodoxiei. Imediat după Unirea de la 1918, mitropolitul Ardealului a dispus reînființarea mănăstirii pe vechea temelie dar abia începând cu 1926 a putut fi inițiată restaurarea bisericii mănăstirii, arhitecții care au condus lucrările încercând să dea monumentului forma originală, păstrând chiar o parte din picturi. În 1939 au revenit aici primii călugări. A fost sfințită în 1946, după război. Arhitectura, de o frumusețe deosebită, cu proporții perfecte, în stil brâncovenesc cuprinde uși și ferestre încadrate în decorații de piatră, stâlpi sculptați și piatră traforată. Mai jos de biserică a fost reconstruită și vechea clopotniță; cele cinci clopote cu o greutate totală de peste 2.000 kg, ce au fost turnate la Viena în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, au fost mutate în turla noii biserici. Impresionantă este și noua poartă ce străjuiește intrarea pe proprietatea mănăstirii, sculptată în lemn de stejar, cu motive brâncovenești. [Detaliu poarta de lemn a mănăstirii.] Cea mai veche piesă din incinta mănăstirii este fântâna denumită „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. 16. Ca element inedit, biserica are și un altar în pădure, renovat și acesta și extins, unde se oficiază slujbe în aer liber.[Fântâna "Izvorul Tămădurii"] Incinta mănăstirii a fost rezidită din temelii, începând cu 1985, în stil brâncovenesc. Ridicată în formă de patrulater, cuprinde o capelă, stăreția, clopotnița, o bibliotecă ce adăpostește peste 50.000 de volume, casa brâncovenească, două săli de muzeu și chilii.   Muzeul mănăstirii păstrează actul de danie de la 1700 prin care voievodul Constantin Brâncoveanu consfințea existența ctitoriei sale, precum și donațiile pe care le facuse mănăstirii. Actul poartă semnătura originala a domnitorului, precum și sigiliul acestuia. Tot aici se regăsesc obiecte de cult creștin din întreaga lume și o colecție de icoane pe lemn și sticlă din sec. 14-19 majoritatea provenind de la bisericile mănăstirilor distruse de habsburgi, adăpostite de preoți și localnici până la vremuri mai bune. Dacă îl prinzi deschis, merită să vizitezi acest muzeu, vei vedea obiecte de patrimoniu extraordinare! [Icoană (sec. XVIII) din colecţia muzeului.] Parte din renumele actual al acestei mănăstiri este adusă de faptul că l-a avut stareț pe Arsenie Boca între 1939-1944, cel mai important duhovnic de la Sâmbăta, care practic a reînviat viața monahală după lunga perioadă de părăsire a mănăstirii și a cărui (re)cunoaștere a crescut considerabil în perioada post-comunistă, odată cu scoaterea de sub anonimat a ororilor sistemului căruia starețul i-a opus rezistență. De altfel toți ceilalți mari duhovnici ai mănăstirii au venit aici tocmai pentru că fusese el; faima lui cuprinsese întreaga țară.

La Mănăstirea Gornea (Sichevița, Caraș-Severin) accesul este atât de liber, încât lăcașul nu are nici poartă. Poți merge oricând (între orele 7-20 vara; iarna intervalul e ceva mai scurt dar și interesul probabil e ceva mai scăzut).  Până în anii 2000 a fost pe acest loc un pichet de grăniceri. Însă sub impulsul descoperirii unor însemne creștine datând din secolele 4-5, s-a decis înființarea unui schit. [Paraclisul mănăstirii.] S-au făcut toate demersurile juridice legate de proprietate. În 2001 s-a instalat aici prima obște, alcătuită din două maici de Mănăstirea Dealu din Târgoviște și un părinte de la schitul Pătrunsa din Vâlcea; locul a fost binecuvântat și s-au început lucrările. Mănăstirea și-a luat numele de la denumirea satului de care aparține. Paraclisul a fost primul construit, pe locul exact al fostului pichet. A primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. În anul 2002 au urmat trapeza, chiliile, bucătăriile şi arhondaricul.  În 2003 a început construirea bisericii mari, în stil bizantin, încăpătoare; a durat până în 2010. A primit hramul Izvorul Tămăduirii, care a devenit și sărbătoarea oficială a bisericii, fiind momentul la care participă și episcopul. [Loc de popas.] Obștea care a ridicat schitul a rezistat până în 2016 iar apoi lăcașul a fost preluat de maicile de la Mănăstirea Nera; moment cu care, pe lângă activitatea duhovnicească, a început și o etapă de implicare comunitară. De-atunci și până în 2020 au fost renovate izvorul de la poartă și zidul, sub administrarea celor 5 maici și a preotului duhovnic Isac. În 2020 a venit obștea actuală, din județul Mehedinți. În același an schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. [Izvorul de la poartă.] Deși e localizată exact pe drumul județean (DJ571A) și aproape de cel național (DN57), mănăstirea nu e foarte vizitată. Locul e foarte frumos, liniștit, verde, ideal pentru o discuție de suflet.  Construcțiile nu sunt toate finalizate, pereții bisericii nu sunt nici măcar tencuiți, mai e nevoie de retușuri la fundație și acoperiș. Se dorește ca pictura să se realizeze în frescă însă probabil că va mai dura – procedurile pentru finanțare sunt complexe, pictorul trebuie să fie autorizat de patriarhie etc... Până atunci însă, slujbe se desfășoară dimineața la ora 7 și după-amiaza la 17. Donațiile sunt binevenite. De la magazinul din incintă îți poți achiziționa un suvenir tematic sau un obiect de cult. Spațiu de parcare este, exact vizavi de mănăstire.

Am simţit că vom găsi ceva deosebit aici încă de când am intrat în curtea mănăstirii de la Izvoru Mureşului, trecând pe sub bolta clopotniţei care evocă Poarta Raiului, frumos pictată cu scene ce simbolizează milostenia şi dragostea faţă de aproape. Şi nu ne-am înşelat; am găsit o biserică foarte frumoasă, cu o catapeteasmă sculptată în lemn de păr sălbatic decorată minunat, realizată într-un stil care ne-a amintit de iconostasul Mănăstirii Dealu. [Catapeteasma sculptată în lemn de păr sălbatic.] Dar am putut admira şi o splendidă „colecţie” de picturi în frescă (este mănăstirea cu cea mai mare suprafaţă pictată din România, peste 2000mp!) care împodobesc pereţii bisericii, ai paraclisului şi ai corpului de chilii în care vieţuiesc maicile. Dacă ajungi în afara programului de slujbe poţi ruga şi tu pe una din maici să îţi facă un tur - în limita timpului şi a îndatoririlor specifice, vor face asta cu bucurie şi din dragoste pentru obştea lor! [Măicuţă bătând la tochiţă.] Sala de la intrarea în corpul chiliilor ne-a rezervat o mare supriză: în faţa pereţilor acoperiţi cu fresce ce prezintă figuri emblematice din istoria poporului român (atât religioasă cât şi laică - ni s-a părut foarte originală ca tematică), am putut testa acustica extraordinară a încăperii... care creează un fel de surround greu de descris în cuvinte! 😮 Am aflat de la maica ce ne-a însoţit că Înaltpreasfinţitul Ioan, cel care a ctitorit mănăstirea (şi care e şi inginer constructor), a proiectat în aşa fel această sală încât, cu ajutorul unor oale din lut încastrate în pereţi, să se amplifice şi să se transmită sunetele într-un fel foarte special... poziționează-te în locurile indicate şi ai să înţelegi despre ce este vorba! 😉 [Sala-foişor, cu istoria poporului român. 😍] Apoi, mai departe, vei parcurge holurile corpului de chilii care sunt pictate preponderent cu scene şi reprezentări ale sfinţilor români, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie populare; în ordine cronologică, începând de la martirii din perioada creştinizării teritoriului României şi până la cei din zilele noastre. [Maica Domnului ocroteşte România... Mare. 🇷🇴❤️] Ne-a plăcut şi paraclisul de iarnă, şi el foarte frumos pictat şi împodobit cu o catapeteasmă sculptată tot în lemn de păr sălbatic. [Paraclisul de iarnă.] Mănăstirea nu se poate lăuda cu o istorie îndelungată, dar, după ce i s-a pus piatra de temelie în anul 1996, s-a bucurat de o o sfinţire cu mare fast în 2000, în prezenţa Preafericitului Patriarh Teoctist şi a unui numeros sobor de preoţi şi episcopi. Hramul bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 August - ilustrat în dreapta iconostasului prin Maica Domnului ţinând biserica în mâini.  În biserică te poţi ruga la moaştele Sfântului Nicolae şi la o raclă cu moaştele unei întregi pleiade de sfinţi români (ilustraţi prin câte o mică icoană). [Racla cu moaşte ale Sfântului Nicolae.] Toate icoanele din biserică şi din paraclis sunt pictate de maicile de aici, mănăstirea având ateliere de pictură, croitorie, broderie şi chiar de tâmplărie, unde s-a realizat cea mai mare parte a tocăriei; aşa, obştea reuşeşte să se autogospodărească şi chiar să obţină venituri prin vânzarea de obiecte realizate în mănăstire, în magazinul bisericesc aflat în partea stângă a intrării (deschis zilnic între orele 09-21).  Majoritatea icoanelor vândute sunt litografii după cele pictate în ateliere de maici dar dacă vrei una pictată manual, se poate face comandă în magazin sau la telefonul din această pagină. [Magazin de suveniruri şi obiecte bisericeşti.] Dacă eşti curios/curioasă să cunoşti  viaţa obştei, în zilele lucrătoare poţi ruga o maică să te ducă într-un tur în ateliere, vei putea vedea cum se fac multe dintre lucrurile expuse în mănăstire sau puse la vânzare în magazinul bisericesc. [Atelierul de sculptură.] Am mai aflat şi că la Mănăstirea din Izvoru Mureşului credincioşii aflaţi în tranzit se pot caza în cele două case dedicate pelerinilor, în spaţii de cazare fără pretenţii dar curate şi pline de linişte, la preţuri modice - mai multe detalii pot fi aflate la numărul de telefon afişat în pagină. 

Amplasată în partea de S-V a orașului Târgu Ocna, la cota 545m, frumoasă și impunătoare, Mănăstirea Măgura Ocnei străjuiește Valea Trotușului reînnodând trecutul cu prezentul unuia dintre cele mai pitorești ținuturi ale Moldovei.  Prima biserică a fost atestată documentar la 1653, ca fiind un schit de călugări cu hramul „Înălțarea Domnului”, același cu al bisericii mănăstirii din prezent - a patra ridicată aici. Apoi, în 1750, în timpul domniei lui Constantin Racoviță, biserica este reconstruită, tot din lemn, dar cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În 1803, Arhimandritul Iacov, stareț al schitului, ridică aici al treilea lăcaș de cult, de data aceasta o biserică din piatră, cu hramul „Buna Vestire”, ce va dăinui până la 1964. Când, deși părea că reușise să supraviețuiască decretului 410 emis de comuniști în 1959 ce ordona închiderea a două treimi din mănăstirile existente în România, a fost totuși dărâmată, odată cu desființarea mănăstirii de pe muntele Măgura. Motivul principal fiind, se pare, existența aici a unei icoane a Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută în toată Moldova ca tămăduitoare de cancer, despre care vorbea foarte frumos părintele Dionisie Ignat - viitorul Sfânt Cuvios Dionisie din Sfântul Munte; o perioadă, acesta a viețuit la Măgura, alături de fratele său și de Părintele Nicodim Măndiță, un scriitor și duhovnic ortodox român călugărit aici în 1923, care în regimul comunist a devenit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței. [Vedere de la începutul sec. XX.] Icoana devenise atât de cunoscută încât la Târgu Ocna soseau, din toate colțurile României, garnituri întregi de tren, cu oameni care, după cum spunea părintele Dionisie, „veneau cu moartea în trup și plecau pe picioarele lor”.  Tot acest succes se pare că a stârnit răutatea autorităților și chiar a unor fețe bisericești de jos, din oraș, invidioase pe fluxul de credincioși (și de bani) care curgeau către mănăstire. Iar după venirea la putere a comuniștilor, decretul de desființare a mănăstirilor a oferit acestora ocazia perfectă de a pune mâna pe icoană. Mănăstirea a fost închisă, devenind victima propriului succes, iar maicile ce viețuiau aici au fost nevoite să ia drumul pribegiei. Icoana a fost scoasă la licitație, parohiile de pe întreaga vale a Trotușului adunând bani de la enoriași pentru a o cumpăra. Însă, pentru că acestea nu s-au înțeles la preț protopopul de atunci, Părintele Negrea, a luat icoana și a dat-o dispărută. [Icoana făcătoare de minuni de la Târgu Ocna.] În timpul vecerniei în care s-a aflat că biserica va fi dărâmată, Stavrofora Anatolia Dodiță, stareța de atunci a mănăstirii, povestea că icoana Maicii Domnului a început să suspine și să plângă cu glas omenesc.  Apoi, deși până atunci nu se mai văzuseră lupi în zonă, o haită de lupi a urlat o zi și o noapte în pădurile din jur, prevestind pustiirea mănăstirii. Când a început operațiunea de demolare, se spune că biserica nu se lăsa dărâmată iar autoritățile au fost nevoite să aducă mai multe forțe și utilaje. Chiliile și anexele mănăstirii au intrat în patrimoniul oficiului județean de turism, fiind transformate în spații de cazare, restaurant, discotecă... în 1989 fiind amenajat pe locul actualei bisericuțe din cimitir chiar și un teren de fotbal, nivelându-se un întreg versant al muntelui. Din cauza „dereglării” nivelului pânzei freatice ca urmare a lucrărilor făcute de comuniști, bisericuța ridicată după Revoluție nu a putut fi folosită și a rămas nesfințită până azi.  [Locul unde comuniștii și-au dorit un teren de fotbal.] O legendă urbană locală spune că în decurs de 40 de zile de la momentul demolării bisericii au murit sau s-au îmbolnăvit de moarte toți cei care au contribuit la aceasta, de conducători ai orașului până la cei care au cărat molozul cu căruța. Un singur om a rămas în viață dintre ei. Care, după ce i-au murit în scurt timp soția și o fetiță, a făgăduit că dacă se va reconstrui vreodată biserica de pe Măgură, va munci și va contribui la asta. Iar Dumnezeu l-a ținut în viață până după Revoluție, când, ca tinichigiu, a lucrat gratuit la acoperișul bisericii din prezent. [Biserica mănăstirii înainte de dărâmare.] Aceasta, la inițiativa arhimandritului Epifanie Bulancea (al cărui mormânt placat în marmură neagră poate fi văzut pe direcția altarului), a fost construită în anii 1990-1994 în stil moldovenesc, după modelul bisericilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Pictura a fost realizată de doi frați din zonă (Petru și Ioan Pascu din satul Asău) între 1994-1997 în stil neobizantin, în frescă. Sfințită în 16 septembrie 2001, a reprimit hramul primei biserici de aici – „Înălțarea Maicii Domnului”. Odată cu sfințirea, Epifanie, ctitorul bisericii, a statornicit un program liturgic în fiecare zi (menținut neîntrerupt până la data documentării noastre), la orele 6 și un sfert, la 15:00 și la 17:30, la care vizitatorii pot participa liber. Obștea monahală cuprinde aproape 30 de măicuțe și deși în unele locuri este prezentată posibilitatea cazării în incinta mănăstirii, am aflat că după Pandemie, acest lucru nu mai este posibil. [Detaliu din pictura bisericii noi.] După o întreagă saga, de cercetare, regăsire și revendicare a ei, despre care ne-a povestit cu mare drag maica Luminița, la 12 august 2023 vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a revenit în biserica mănăstirii, alăturându-se unei alte icoane făcătoare de minuni. Tot a Maicii Domnului, supranumită și „Zburătoarea”, despre aceasta icoană maica Anatolia povestea într-un articol publicat de revista Formula AS că „Da’ câți străini nu au venit și au filmat-o și mi-au cerut să le-o vând și io le-am zis poa’ să îmi dea și camera asta plină de galbeni și io nu le-o dau. Icoana asta a zburat. Era într-o casă din mănăstire, și într-o noapte, când au venit niște hoți să o fure, ea a zburat din casa aceea într-o chilie. Maicile or simțit, or auzit un zgomot mare, și au ieșit toate să vadă ce-i. Și hoții atunci or fugit. Da’ așa portret pentru Maica Domnului, cu o asemenea expresie pe chip, eu nici nu am mai văzut, că numa’ ce te uiți la ea și te cutremuri”.  [Icoana supranumită „Zburătoarea”.] Dintr-un articol din publicația locală Sarea Pământului aflăm că și această icoană a fost salvată după desfințarea mănăstirii, însoțind-o și ocrotind-o pe maica Anatolia în toți anii de pribegie ce au urmat. După revenirea maicii în Mănăstirea Măgura, a fost păstrată în chilia ei și după trecerea la cele veșnice (22 august 2015) a fost așezată în biserica mănăstirii, spre închinare și mângâierea celor care îi trec pragul. Datând de peste 430 de ani, pictura „Zburătoarei” este cu atât mai valoroasă cu cât este realizată cu vopseluri naturale aplicate pe pânză, greu de recondiționat. Tot maica Luminița ne-a spus că „specializarea” acestei icoane este să dea naștere la copii, fiind evocate cazuri în care cupluri declarate infertile au reușit să aibă copii după ce s-au rugat la ea. „Zburătoarea” poate fi văzută în partea dreapta a catapetesmei iar în partea stângă a acesteia se află o reprezentare a vestitei icoane Pantanassa (Împărăteasa tuturor) de la Muntele Athos, cunoscută și ea printre credincioși ca făcătoare de minuni. [Pantanassa de la Măgura Ocnei.] Dacă ai timp zăbavă, poți face o plimbare dincolo de gardul mănăstirii, către vechiul lac și către cimitirul unde, pe lângă foștii slujitori ai mănăstirii, odihnesc și o parte dintre ctitorii ei, cel mai important fiind magistratul George Simion, cetățean de onoare al orașelor Cluj-Napoca și Târgu Ocna. [Înainte, spre cimitir, în dreapta, spre lac.] Datorită poziției strategice, în timpul luptelor din Primul Război Mondial, mănăstirea a avut un rol foarte important, pe lângă asistența religioasă ajutând cu un post de prim ajutor unde mii de răniți din regimentele armatei române au primit primele îngrijiri medicale, inclusiv de la Regina Maria, în cele câteva vizite pe care le-a făcut (și) în zonă. În imediata apropiere se află Monumentul Eroilor de pe muntele Măgura, cu un muzeu dedicat luptelor care au avut loc pe muntele Cireșoaia; te încurajăm să faci un popas și să-l vizitezi și pe acesta! La intrarea în mănăstire se află un pangar de unde pot fi cumpărate lumânări, icoane și alte obiecte bisericești, și unde credincioșii pot lăsa pomelnice (pentru vii și morți), acatiste (pentru vii) și sărindare (pentru răposați). Vis-a-vis de pangar este o cișmea desupra căreia este reprezentat pruncul Isus în costum popular românesc. Drumul până la mănăstire, deși asfaltat, este foarte îngust și trebuie parcurs cu atenție și cu viteză redusă. Numai bine, așa vei putea admira natura! 😍

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

Zona Bran nu are foarte multe atracţii turistice distincte, este ea însăşi o atracţie! Dar printre ele, Mănăstirea Bran este un loc pe care trebuie să îl vezi dacă eşti cazat în zonă şi poate fi o destinaţie interesantă, un motiv foarte bun de plecat într-o drumeţie, pe jos sau cu bicicleta: urmează traseul marcat cruce albastră care porneşte de la biserica din satul Şimon. Se poate ajunge şi cu maşina, dar drumul are şi nişte porţiuni mai off-road 🙂 [View de pe dealul Balabanului. 😍] Chiar dacă nu te interesează aspectul religios, locul este minunat şi îţi deschide în faţa ochilor peisaje de un farmec aparte care au în fundal munţii Bucegi, Postăvaru, Măgura Codlei, Leaota şi Piatra Craiului. Mănăstirea este relativ nouă - construcţia a fost finalizată în 2012, dezvoltare a unei biserici (schit) ceva mai veche. Lângă biserică vei găsi şi o troiţă ridicată în memoria ostaşilor români căzuţi pe aceste locuri apărând pasul Rucăr-Bran, în Primul Război Mondial. [Troiţa din faţa mănăstirii.] Biserica mănăstirii poate fi vizitată cu respectarea regulilor de vestimentaţie şi comportament, iarna între orele 09-17 iar vara între orele 09-20. Simplitatea stilului construcţiei, turnul bisericii care te duce cu gândul la un turn de observaţie, liniştea locurilor şi panoramele spectaculoase te vor cuceri! Respectă tot ce vei găsi aici şi lasă-te cuprins de frumuseţea locului, în linişte şi veneraţie! 😍

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.

Marea Moschee de la Constanța, denumită inițial Moscheea Regală Carol I, este denumită de credincioșii musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”. Iar asta pentru că, deși finanțarea a fost asigurată de statul român, construcția a fost ridicată la dorința expresă a regelui Carol I, în anul 1909, ca un gest de întoarcere a bunăvoinței fostului sultan al Turciei, după cum relata pe atunci ziarul local „Conservatorul Constanței”: „...în orașul nostru se va începe în curând clădirea unei moschee. În urma iradelei imperiale (n.r..decret imperial) prin care fostul sultan a recunoscut în 1905 naționalitatea română din Turcia, guvernul român a hotărât construcția acelei moschee.” Un alt motiv pentru care regele și-a dorit construcția acestei moschei, după ce, cu câțiva ani înainte se sfințise o altă ctitorie a lui din Constanța (Catedrala Ortodoxă), a fost intenția de a arăta un semn de respect și prețuire comunității musulmane din provincie, care s-a adaptat fără probleme la noua administrație, aducându-și o contribuție importantă la dezvoltarea zonei și în special a Constanței. ┄ Un mic remember istoric: între anii 1877-1878 are loc Războiul Ruso-Turc, în urma căruia România, sub conducerea regelui Carol I, luptând alături de Rusia, își câștigă Independența față de Imperiul Otoman. După război are loc conferința de pace de la Berlin, unde se semnează un tratat prin care România, odată cu Independența, primește Dobrogea, Delta Dunării, Portul Constanța și Insula Șerpilor, cedând în același timp Rusiei trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul si Ismail). ┄ Proiectarea moscheii i-a fost încredințată arhitectului Victor Ghe. Ștefănescu care, după ce mai întâi a făcut o vizită de „documentare” la Constantinopol, unde a adunat toate elementele necesare alcătuirii planurilor, s-a decis să „abordeze” stilul arabo-egiptean, al cărui fast decorativ „cadrează atât de bine imaginația caldă și exotică a orientalilor adepți ai lui Mahomed” – după cum relata un alt oficios local al acelor vremuri.  Proiectul rezultat, extrem de ambițios, a fost atribuit pentru a fi pus în operă inginerilor Gogu Constantinescu (soluția tehnică) și Ion Niculcea (antreprenorul care a ridicat efectiv construcția).  Victor Ștefănescu a dezvoltat multe proiecte în zonă, portofoliul lui cuprinzând, reședințe ale oamenilor cu stare ai vremii, clădirea Băilor și Cazinoul din Mamaia, sistematizarea Pieței Ovidiu, uzina de curent a palatului regal de la Balcic. Și s-a bucurat de o apreciere atât de mare din partea regelui Carol I încât acesta l-a menționat în testament, lăsându-i un „ceas cu capace din argint placate cu email roșu și cu cifrul regelui”. [Vedere generală a Pieței Independenței (astăzi Ovidiu) din anul 1911, cu Moscheea Regală Carol I în construcție (colecția Radu Ștefan Cornescu).] G. Constantinescu decide să folosească la construcția minaretului și a cupolei o tehnică inovatoare pentru începutul secolului 20: betonul armat cu structură metalică, Marea Moschee de la Constanța fiind prima clădire din România la a cărei construcție s-a folosit betonul armat. Ca la orice lucru inovator, de-a lungul vremii au fost raportate câteva deficiențe de construcție, care au fost remediate la consolidarea cupolei și minaretului din anii 1957-1959. [Geamia „Sultan Mahmud”, într-o ilustrație din anul 1856 (colecția Radu Ștefan Cornescu)] Construită pe locul unei mai vechi geamii, „Sultan Mahmud”, care fusese ridicată în anii 1822-1825, pe vremea stăpânirii otomane a Dobrogei, Moscheea Regală a fost inaugurată în 31 Mai 1913. Ca să intrăm un pic în atmosfera de atunci, prezentăm câteva pasaje din relatarea ziarului „Universul” din București, prezent la eveniment: „...Regele și Regina sunt întâmpinați de Kadri-Bey, consulul general otoman, care îi conduce până în interiorul geamiei și după ce prezintă Suveranului pe trimisul Sultanului și pe ceilalți demnitari, Suveranii iau loc în partea stângă a moscheei, fiind înconjurați de demnitarii Curței și ai Palatului. M.Sa Regina, conform obiceiului musulman, poartă voal.  ...s’a început oficierea serviciului divin. Predicatorul Ali Sadedin Efendi, împreună cu muezinii Hasan Efendi și Hafus Gemal Efendi au înălțat rugi fierbinți Creatorului, să binecuvinteze și să aibă sub paza sa acest sfânt locaș. O impresie profundă a produs asupra Suveranilor și a asistenței, ruga rostită de numitul predicator în sănătatea M.L. Regelui și Reginei și a familiei Regale și pentru prosperitatea poporului român, la care întreaga asistență turcă, ca o manifestație a sentimentului lor față de dinastie și poporul român, a răspuns prin urări nesfârșite.  După terminarea slujbei religioase, Ex. Sa Mamut Esad Efendi, ministrul Cadastrului și reprezentantul Sultanului, a rostit în limba turcă și franceză: ...Înalta bunăvoință a M. Voastre de a prezida acestă solemnitate constituie o alinare sufletească atât pentru Augustul Meu Suveran, cât și pentru populația musulmană; căci, de unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în țara M. Voastre se ridică noi locașuri sfinte pentru noi. Continuând zice: fericiți sunt turcii care pot trăi sub egida M. Voastre. Sunt interpretul Islamismului și în numele lui depun la picioarele M. Voastre urările cele mai respectuoase ca să trăiți încă mulți ani și fericiți, cu întreaga dinastie, pentru binele și prosperitatea acestei frumoase țări... După aceasta, eșind din curtea moscheei... Suveranii, luându-și rămas bun de la oaspeți, au plecat la Pavilionul Regal din Port spre a lua masa, iar oaspeții turci la Hotelul Carol I. Înainte de a încheea țin să notez (autorul articolului este A.H. Artinoff – n.r.) că cu ocazia inaugurărei acestei moschei, comunitatea musulmană a tăiat mai mulți berbeci cari, după ritul mahomedan, au fost aduși jertfă, iar carnea lor s’a împărțit la populația săracă.” [Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii. (adevărul.ro/arhivă Guner Akmola)] Soclul edificiului este placat cu piatră de Dobrogea cioplită, iar minaretul, în stil maur, are 47 de metri înălțime și 140 de trepte - de neratat urcarea scării în spirală din interior, iar pe baclonul circular de sus vei fi răsplătit cu o panoramă de 360 grade asupra mării, portului comercial, portului turistic, Pieței Ovidiu, zonei vechi a orașului. Atât în vârful minaretului cât și deasupra cupolei tronează câte o semilună, simbolul Islamului. [Vedere din balconul minaretului. 😍] Ușile negre de la intrare sunt din marmură italiană cu ornamente din bronz în dreptul balamalelor, pereții din interiorul moscheii sunt placați cu faianță albastră lucrată manual în tehnica specifică zonei Bursa din Turcia iar în curte sunt cișmelele care încă sunt folosite de comunitatea musulmană (de peste 10.000 de oameni în prezent) pentru abluțiune – actul de purificare fără de care credincioșii nu pot intra în moschee. [Detaliu ornamente bronz uși intrare în moschee.] Elementul central este altarul (mihrab), construit odată cu moscheea și frumos decorat cu stalactice policrome; ca în toate lăcașurile de rugăciune musulmane este orientat către Mecca. Pe marginea nișei altarului sunt inscripționate în arabă cele 99 de atribute ale numelui lui Allah iar în stânga și dreapta lui, pe tablourile octogonale (lehva) sunt caligrafiate numele lui Alah și ale celor mai importanți profeți și apropiați ai săi. Mult mai vechi (după unele surse adus de la o mai veche moschee din Mahmudia, după altele fiind păstrat de la geamia Sultan Mahmud) este amvonul din partea dreaptă (minber), unde se oficiază predica de vineri - un ansamblu din lemn cu decorațiuni superbe, frumos proporționat, deasupra căruia este montată o cupolă din alamă.  În amvonul mic din stânga, în timpul predicii imam-ul recită din Coran. [Amvon, mihrab, minber, lehva.] Probabil cea mai de preț bogăție a acestui superb edificiu este un covor de peste 200 de ani vechime, 126 mp și jumătate de tonă greutate. Superbul covor oriental a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid (1876-1909) moscheii de pe insula Ada Kaleh, de unde a fost adus la Constanța în anii '60, după ce mirifica insulă a fost acoperită de apele Dunării ca urmare a construcției barajului Porțile de Fier.  Dimensiunile lui impresionante nu permit expunerea lui integrală, dar chiar și parțial desfăcut îi poți admira roșul (culoarea regalității și divinității) încă destul de intens și motivele orientale. În timpul slujbelor de vineri și al celor două mari sărbători musulmane din timpul anului, covorul este strâns, pentru a fi protejat. [Două dintre comorile Moscheii: faianța originală și covorul de la Ada Kaleh.] Biletul de intrare care include și urcarea în minaret costă 6 lei/adult, respectvi 4 lei/student, elev. Mulțumim Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru ajutorul oferit în documentare. Au fost folosite informații și fotografii din următoarele surse: • „Moscheea Regală Carol I Constanța 1910-2010”, Doina Păuleanu, Virgil Coman

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

Intrarea în „Cetatea Braşovului” dinspre cartierul românesc al „Şcheilor” avea loc în Evul Mediu prin Poarta de Sus, numită iniţial şi Corpus Christi, după cvartalul în dreptul căruia era ridicată. Din vechiul ansamblu fortificat se păstrează astăzi doar Turnul Ecaterinei, edificiu reprezentativ pentru arhitectura Renaşterii la Braşov, construit în anul 1559 din iniţiativa judelui primar Johannes Benkner. Celelalte fortificaţii ale complexului, protejate în epocă de şanţuri cu apă şi iazuri, au fost demantelate în anul 1827, când a început construcţia Porţii Şchei, considerată necesară pentru fluidizarea circulaţiei între „Cetatea Braşovului” şi „Suburbiul de Sus”. Poarta Ecaterinei înlocuiește o poartă mai veche din lemn, care a fost distrusă în urma unor inundații puternice. Deși prima menționare datează din 1388, se pare că e mult mai veche, numele venindu-i de la capela Sfânta Ecaterina, situată în apropiere (în curtea Bisericii Negre), care la rândul ei făcea partea din ansamblul unei mănăstiri de călugărițe a cărei hram era „fecioara și martira Sf. Ecaterina”; mănăstirea a funcționat în prima perioadă de existență a orașului Corona, fiind menționată în 1235 într-un catalog al mănăstirilor premonstratense din Transilvania și Ungaria „Catalogus Ninivensis”. [Turnulețele care simbolizau "ius gladii".] Poarta Ecaterinei are un design foarte interesant. Combină stilurile gotic și renascentist, iar turnul principal este înconjurat de patru turnulețe la colțuri. Aceste turnulețe simbolizau "ius gladii", adică dreptul orașului de a aplica pedeapsa capitală, un privilegiu pe care nu îl aveau multe orașe în acele vremuri și un avertisment serios pentru vizitatorii orașului. Este una dintre puținele porți care poartă acest simbol, ceea ce îi adaugă și mai multă valoare istorică. Poarta este decorată cu stema Coroneii (vechiul Brașovul) și diverse inscripții latine, care îți dau senzația că te-ai întors în timp. [Stema Brașovului și gurile de tragere.] Pentru că în jurul vechii cetăți a Brașovului exista un șanț cu apă care oferea o protecție suplimentară împotriva invadatorilor, Poarta Ecaterinei avea un pod mobil care permitea sau bloca accesul în oraș. Acest pod mobil putea fi ridicat în caz de atac, ceea ce făcea ca poarta și orașul să fie mult mai greu de cucerit.   Și aici vine partea interesantă: încă se mai pot vedea două găuri triunghiulare în zidurile porții, unde erau fixate lanțurile podului mobil. [Găurile triunghiulare în care erau fixate lanțurile podului mobil.] De-a lungul anilor, Poarta Ecaterinei a trecut prin mai multe lucrări de restaurare. În secolul XIX și apoi în secolul XX, au avut loc intervenții importante pentru a păstra structura intactă. Toate aceste eforturi au fost esențiale pentru a asigura că acest monument istoric va continua să impresioneze și generațiile viitoare.   În prezent, Poarta Ecaterinei este un loc popular pentru turiști datorită arhitecturii sale impresionante și peisajului pitoresc din jur. Pentru a înțelege cu adevărat de ce Poarta Ecaterinei este atât de importantă, trebuie să știi că Brașovul medieval era un punct nodal pentru comerț și cultură. Orașul era protejat de un sistem complex de fortificații, din care Poarta Ecaterinei făcea parte. Sașii din Brașov au jucat un rol crucial în dezvoltarea orașului, contribuind la construirea și întreținerea fortificațiilor și fiind implicați activ în comerț. [Arhitectura tavanului din interiorul porții.] Deci, dacă ajungi vreodată în Brașov, nu rata Poarta Ecaterinei. Este un loc care te transportă în timp, oferindu-ți o privire asupra unui trecut fascinant. Indiferent dacă ești pasionat de istorie, arhitectură sau pur și simplu îți place să descoperi locuri noi, Poarta Ecaterinei este unul dintre acele locuri care te fac să apreciezi cât de bogată și diversă este istoria noastră.  Poarta Ecaterinei este situată în centrul vechi al Brașovului, foarte aproape de alte atracții turistice importante, cum ar fi Biserica Neagră și Piața Sfatului. Pont: profită de amplasarea în curtea Facultății de Silvicultură și fă cunoștință cu câteva zeci de specii de copaci și arbuști plantați pe aleea ce face legătura dintre strada Gheorghe Barițiu și Poarta Șchei.   Cum ajungi acolo. Pe jos: Dacă ești deja în centrul Brașovului, poți ajunge la Poarta Ecaterinei pe jos. Este la doar câteva minute de mers din Piața Sfatului către Șcheii Brașovului. Cu transportul public: Dacă vii din alte zone ale orașului, poți folosi autobuzele locale, pe liniile 50, 51, 52; coboară în Stația „Biserica Neagră” sau Stația „Liceul Șaguna”. Cu mașina: Există parcări în apropierea centrului vechi, de unde poți continua pe jos către Poarta Ecaterinei. Brașovul are numeroase parcări publice, dar în centrul vechi poate fi mai dificil să găsești un loc liber, mai ales în sezonul turistic. 🤗 Tudor Georocieanu, contributor Unde Mergem® ✍️

Din vechiul ansamblu fortificat al „Porţii de Sus” al Cetăţii Braşovului, care făcea legătura cu vechiul cartier românesc al „Şcheilor”, se păstrează astăzi doar Turnul Ecaterinei. Celelalte fortificaţii ale complexului, protejate în epocă de şanţuri cu apă şi iazuri, au fost demantelate în anul 1827, când a început construcţia Porţii Şchei, considerată necesară pentru fluidizarea circulaţiei între „Cetatea Braşovului” şi „Suburbiul de Sus” - actualul cartier Şchei.

Schitul de la Colțul Chiliilor este un important lăcaș de cult din zonă atât datorită poziționării sale unice, în inima Munților Piatra Craiului, cât și a istoriei sale surprinzătoare, fiind cea mai veche așezare creștină încă existentă din zonă.  Scurtă istorie a locului  Călugării care slujesc acum mânăstirea din munți spun că istoria acesteia pornește încă din timpul invaziilor otomane, când creștinii se ascundeau în munți, în secolul al XV-lea cu aproximație. În apropiere de actuala biserică de lemn există o grotă care inițial a servit ca schit pentru pustnici. Grota este spațioasă, împărțită în altar și naos și acoperită cu multe icoane, majoritatea pictate de călugării de la mânăstire sau de localnicii din zonă.   [Grota pustnicilor în zilele noastre.] De-a lungul secolelor pe aici au vieţuit pustnici care au ales să își dedice viața lui Dumnezeu și care au trecut nu o singură dată prin persecuții din cauza politicii necreștine a țării, cel mai recent în perioada comunistă; în timp, schitul a fost incendiat iar călugării alungați de mai multe ori. Totuși, în anul 2001 un monah numit Ioanichie a plecat să redescopere peștera-schit despre care auzise că ar fi undeva prin inima munților. După ce a descoperit grota pustinicilor, părintele Ioanichie a pus bazele mănăstirii care este astăzi ridicată acolo.  Tradiție Deși aflată la o altitudine destul de ridicată, la 1125 m și fără acces auto permis pentru vizitatori, schitul de la Colțul Chiliilor, care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și al Sfintei Cuvioase Parascheva, este vizitat în fiecare duminică de un număr mare de creștini care merg la Sfânta Liturghie. Aceștia vin din Zărnești și alte localități învecinate dar și din alte zone ale țării, fie din curiozitate, fie pentru că au auzit de atmosfera aparte de la slujbele din munți. După fiecare slujbă de duminică se pune masa pentru creștinii cu inima curată care au asistat la întreaga liturghie, se binecuvântează bucatele și se sărbătorește sfânta zi de duminică.  Cel mai special moment este însă sărbătoarea Învierii. Indiferent dacă ești un credincios ce respectă dogmele sau eşti o persoană care nu pune foarte mare preț pe spiritualitate, sărbătorirea Învierii lui Iisus Hristos la schit te va mișca. Oamenii din zonă urcă noaptea la lumina lanternelor pe poteca îngustă ce străbate dealurile până la grota în care se ascundeau călugării. Acolo se ține prima parte a slujbei şi acolo este oferită şi lumina sfântă. Cântarea „Hristos a înviat din morți” răsună din grota cea mică și luminoasă în întreg muntele ca o răbufnire de emoții iar la final oamenii coboară din pădure, de la grotă până la biserică, cu lumânări aprinse în mâini, răspândind lumina Învierii în natură. Restul slujbei se ține apoi în biserica de la mânăstire iar în zorii zilei, la finalul slujbei, valuri de credincioși merg spre casele lor cu inimile pline de lumină și iubire. Este cu adevărat o experiență pe care un credincios ar trebui să o trăiască odată în viață! [Slujba de Înviere la Colțul Chiliilor.] Traseu Ca să ajungi la schit sunt mai multe trasee pe care le poți aborda. Există acces auto 4x4 însă acesta nu este permis turiștilor ci doar călugărilor, pentru aprovizionare, așa că dacă vrei să ajungi la mânăstire ar trebui să faci o drumeție. Din Zărnești se pleacă pe drumul către Plaiul Foii. Îți recomandăm să urmezi prima potecă – ea va apărea la aproximativ 100 m după terminarea caselor din Zărnești pe partea stângă a drumului. Vei vedea aici un indicator ce îți spune că pentru a ajunge la mânăstire trebuie să urmezi poteca marcată bandă galbenă. [Porțiune din traseul de acces spre schit.] Durata traseului este de aproximativ 2 ore dus iar ca dificultate această tură este ușoară, fiind accesibilă și copiilor. Ruta este potrivită și bicicliștilor pasionați de mountain bike, marcajul pentru aceștia fiind banda neagră. Este un traseu de ciclism destul de tehnic, nerecomandat începătorilor. De asemenea, poţi urca şi de pe drumul care duce la cabana Plaiul Foii, vei întâlni la un moment dat indicator către Schit; sau urmează indicaţiile de pe harta noastră. Odată ajuns sus, la Schit, în zilele senine natura te va recompensa cu o superbă panoramă asupra Zărneştiului! [View spre Zărneşti.] 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe

 „Cea mai frumoasă stradă din Sibiu” - așa cum o găsim denumită (pe bună dreptate) pe plăcuța indicatoare din capătul ei - este cu siguranță una dintre zonele cu un farmec aparte din Sibiu.  De-a lungul său se află ceea ce a mai rămas în această zonă din cea de-a treia centură de fortificaţii a Sibiului, construită în sec. XIII-XIV şi refăcută în secolul XVI: un zid de cărămidă şi trei turnuri de apărare (Turnul Archebuzierilor, Turnul Dulgherilor și Turnul Olarilor). Din anul 2020, Turnul Archebuzierilor și cel al Dulgherilor au fost deschise pentru vizitare astfel, le vei putea vedea de marți până duminică în intervalul orar 11-19 (program de vară) și în intervalul orar 10-18 (program de iarnă), luni acestea fiind închise publicului.  După ce vei urca o serie de trepte abrupte, vei putea vedea frumoasa Stradă a Cetății de la înălțime, din balconul ce leagă cele două turnuri, care pe vremuri era folosit drept coridor de strajă. Tot de aici poți trage cu ochiul în curțile sibienilor, unde mai pot fi observate elemente vechi de arhitectură, de aici se pot vedea cele mai înalte turnuri din oraș precum Turnul Bisericii Evanghelice din Piața Huet sau chiar Turnul Bisericii Romano-Catolice din Piața Mare, iar prin ochiurile de observare ale turnurilor în zilele senine se pot admira Munții Făgăraș. [Munţii Făgăraş văzuţi de pe zidul cetăţii.] Aici, în inima Ardealului, și mai ales pe această stradă, simți că viața curge altfel, fără claxoane la tot pasul, fără oameni nervoși și mereu grăbiți, viața molcomă, și oamenii cu fețe relaxate te fac să te bucuri de plimbare și să observi în detaliu frumusețea locurilor. [Strada Cetăţii.] Clădirile înghesuite, pline de culoare, ca în vechile ilustrate, parcul din spatele turnurilor și zidurile de cărămidă, dau un aer boem locului iar la una din case, păpuși expuse la ferestre par să ne ureze „Bun venit !” ❤️ [Păpuşi la ferestre.]

Construit între anii 1460 şi 1494, Turnul Alb impresionează şi astăzi prin masivitatea şi robustețea liniilor sale arhitectonice. De-a lungul zidurilor sale, turnul prezintă metereze, guri pentru smoală şi balcoane susţinute de console cioplite în piatră. Aflându-se la 59 m depărtare de zidul vechii cetăţi a Braşovului, turnul comunica cu aceasta printr-un pod mobil ce făcea legătura până la Bastionul Graft. Cu cele 5 etaje ale sale, era cel mai ridicat punct de fortificaţie din Braşov, fiind apărat de breslaşii cositorari şi arămari. În 1678, pentru că numărul membrilor ei scăzuse considerabil, breasla cositorilor a răscumpărat obligaţia de apărare a turnului. Cu ocazia marelui incendiu din 21 aprilie 1689, focul dus de un vânt puternic a cuprins şi Turnul Alb, care a ars, fiind renovat abia în 1723. În incinta lui este amenajat un punct muzeal. Se poate ajunge la Turn fie pe jos, urcând scările de la Bastionul Graft sau pe poteca ce pornește din Livada Poștei, fie cu maşina pe drumul spre Poiana Braşov (există o mică parcare adiacentă Turnului).

După ampla renovare din anii 2005-2007 a fortificaţiilor Cetăţii Braşovului, fostul Turn al Olarilor a primit denumirea de Turnul Artelor pentru că a început să găzduiască numeroase expoziţii de artă, care pot fi vizitate zilnic între orele 10-17 (acesta este programul afişat - practic nu prea este deschis) 😑.

În prezent, Turnul Funarilor găzduieşte o expoziţie de artizanat a unei familii de meşteri populari.

Turnul Lemnarilor găzduieşte în prezent o serie de exponate specifice breslei lemnarilor - sculpturi în lemn realizate în micul atelier de aici.

Construit în acelaşi timp cu Turnul Alb, Turnul Negru avea şi el, evident, acelasi rol - de a împiedica apropierea duşmanilor. Dată fiind înălţimea zidurilor, din vârful lui se putea semnaliza însă nu doar apropierea duşmanilor ci şi da alarma în cazul unui incendiu. Făcea legătura cu cetatea prin intermediul unui pod mobil care se cobora până la Bastionul Fierarilor. Numele i se trage, previzibil, de la faptul că a ars; dar nu într-un incendiu ci în 1559, când a fost lovit de un fulger; şi aceea nu a fost singura dată ...

Una din principalele intrări ale cetății în perioada orașului medieval, dar și cea mai veche clădire din Sibiu aflată și azi în picioare, este Turnul Scărilor (construit în sec. XIII). Situat în Piața Huet, aproape vecin cu Podul Minciunilor, îl vei remarca rapid, mai ales dacă prin zonă se află calfele care cioplesc energic în piatră sau lemn, tineri blonzi în cămăși cu guler apretat, pantaloni evazați din catifea, vestă și jachetă cu nasturi de sidef colorați în funcție de meșteșugul fiecăruia. La sfârșitul secolului al XIX-lea, turnul a fost transformat în locuință, vechea fortificație fiind astfel salvată de la demolare, iar o parte din el este acum gazdă pentru calfele călătoare. Casa din Turnul Scărilor este singura Casă a Calfelor din Europa de Sud-Est, iar aici poposesc anual sute de meșteșugari din toate frățiile de calfe din Germania, Franța, Elveția, Austria și Danemarca. Calfele sunt bresle medievale europene ce călătoresc pentru a se perfecționa într-un anumit meșteșug, iar călătoria durează 3 ani și o zi. La final, fiecare tânăr trebuie să lase pe Stâlpul Calfelor (fiecare adăpost din Europa are un astfel de stâlp) un cui, un ban, sau orice obiect i-a aparținut... [Stâlpul calfelor călătoare.] Pe sub bolta arcuită a Turnului vei zări de la înălțime Orașul de Jos și vestitul Pasaj al Scărilor, dar și numeroase cafenele, restaurante și case cu iz istoric.

Turnurile cu ceas din Transilvania au devenit monumente-simbol ale localităților pe care le veghează. Ele au o mare valoare de patrimoniu și sunt reală provocare pentru a le întreține, căci orologierii sunt astăzi numărați pe degete. Unele ceasuri au fost înlocuite cu altele moderne, dar asta nu s-a întâmplat (cel puţin deocamdată) și în cazul Sibiului. E adevărat, s-au mai schimbat piese de-a lungul vremii dar niciodată întregul mecanism.  Cu pasiune, răbdare și o experiență de peste 40 de ani, Andrei Albert - cel care unge mecanismul ceasului din Turnul Sfatului din 2003, când l-a înlocuit vechiul ceasornicar care din cauza vârstei nu mai putea urca treptele - spune despre ceas că e ca un copil de care trebuie să aibă grijă în permanență. Pentru ca istoria și tradiția să nu fie afectate de modernitate, el urmărește să nu înlocuiască piesele ci mai degrabă să le repare. Astfel, pentru a descoperi Sibiul și poveștile sale e „musai” să pornești din inima orașului de la Turnul Sfatului, simbolul orașului, o boltă de legătură între Piața Mare și Piața Mică și un loc de unde te poți bucura de priveliști urbane unice. Pe nivelurile acestuia sunt des amenajate expoziții de pictură sau fotografie, iar pe parcursul vizitării veți putea asculta muzică de calitate care fuzionează cu fiecare părticică a turnului și cu vântul ce șuieră pe la ferestrele de la primele nivele. Fiind aici aproape de la primele temelii ale vechiului Hermannstadt (sec. XIII), Turnul Sfatului a avut pe rând, rol administrativ, militar și cultural trecând prin paginile istoriei ca turn de poartă, foișor de foc, închisoare, depozit de cereale, muzeu și punct de belvedere. I-au trecut prin față oaspeți nobili, sibieni grăbiți, turiști visători, cuceritori înverșunați și ar putea povesti din multe perspective istoria Sibiului, oraș multicultural, dinamic și mereu surprinzător. Înainte sa ajungi în vârf sau când cobori, oprește-te să admiri orologiul, al cărui mecanism minuțios poate fi admirat la penultimul etaj, poate vei da și de ceasornicar, care cu halatul lui albastru şi sculele potrivite vine pentru întreținerea ceasului, o dată sau de două ori pe săptămână. [Scările întortocheate din Turn.]După ce urci toate cele 141 de trepte, care s-ar putea să îţi pună la încercare rezistența fizică, vei ajunge în vârf unde te vor întâmpina panorame pe care doar păsările le mai surprind în zborul lor. Munții Făgăraș, Piața Mare, pietonala Nicolae Bălcescu, biserica luterană, Podul Minciunilor, Piața Mică - mai mică decât o știm - toate se „îngrămădesc” să te surprindă pe cele patru geamuri ale turnului. Vei plăti un preţ mic pentru toate astea: 2 lei/ persoană - tarif pentru urcare în turn. [Vedere din Turn: Piaţa Mică Sibiu.]

Turnul Vănătorilor, renovat în anii 2006-2007, găzduieşte sporadic lucrări de artă şi are expuse permanent obiecte vechi cu specific vânătoresc. Nu am aflat până la data documentării noastre (2020) dacă are un program de vizitare... dar o să mai trecem pe acolo. 😀