Locații

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei. 

Mănăstirea Sâmbăta sau Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus este o mănăstire ortodoxă de călugări, construită cu hramul Adormirea Maicii Domnului, situată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munților Făgăraș, la peste 600 m altitudine, în comuna Sâmbăta de Sus, Județul Brașov. Ctitorie a boierilor Brâncoveni și renumit loc de reculegere, Mănăstirea Sâmbăta își începe istoria în a doua jumătate a sec. 17. În 1654 Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin Brâncoveanu, a construit o biserică din lemn, care în 1686 a fost înlocuită cu o biserică zidită, din piatră, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, devenit astfel primul ctitor. Pentru a întări și salva ortodoxia română de catolicizare sub stăpânirea habsburgilor, domnitorul a întemeiat apoi la Sâmbăta de Sus mănăstirea ortodoxă.  Persecuţiile religioase ale stăpânirii austro-ungare s-au abătut și asupra lăcașurilor de cult. Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus a reprezentat o cetate a ortodoxiei românești, fiind un stâlp de sprijin pentru românii ardeleni în perioada cât s-au aflat sub stăpânirea habsburgică. Datorită relațiilor pe care Brâncoveanu le avea la Curtea de la Viena, multă vreme administraţia austro-ungară nu s-a atins de mănăstirea de la Sâmbăta. În 1785 însă (după ce domnitorul Constantin Brâncoveanu fusese decapitat de către turci, în anul 1714), mănăstirea Brâncovenilor a fost dărâmată, chiliile complet distruse iar biserica adusă în stare de ruină. După ce fusese dărâmată de habsburgi, timp de peste 140 de ani au fost mai multe încercări de restaurare a mănăstirii, rămase toate fără rezultat, puterea vremii find potrivnică ortodoxiei. Imediat după Unirea de la 1918, mitropolitul Ardealului a dispus reînființarea mănăstirii pe vechea temelie dar abia începând cu 1926 a putut fi inițiată restaurarea bisericii mănăstirii, arhitecții care au condus lucrările încercând să dea monumentului forma originală, păstrând chiar o parte din picturi. În 1939 au revenit aici primii călugări. A fost sfințită în 1946, după război. Arhitectura, de o frumusețe deosebită, cu proporții perfecte, în stil brâncovenesc cuprinde uși și ferestre încadrate în decorații de piatră, stâlpi sculptați și piatră traforată. Mai jos de biserică a fost reconstruită și vechea clopotniță; cele cinci clopote cu o greutate totală de peste 2.000 kg, ce au fost turnate la Viena în timpul domnitorului Constantin Brâncoveanu, au fost mutate în turla noii biserici. Impresionantă este și noua poartă ce străjuiește intrarea pe proprietatea mănăstirii, sculptată în lemn de stejar, cu motive brâncovenești. [Detaliu poarta de lemn a mănăstirii.] Cea mai veche piesă din incinta mănăstirii este fântâna denumită „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. 16. Ca element inedit, biserica are și un altar în pădure, renovat și acesta și extins, unde se oficiază slujbe în aer liber.[Fântâna "Izvorul Tămădurii"] Incinta mănăstirii a fost rezidită din temelii, începând cu 1985, în stil brâncovenesc. Ridicată în formă de patrulater, cuprinde o capelă, stăreția, clopotnița, o bibliotecă ce adăpostește peste 50.000 de volume, casa brâncovenească, două săli de muzeu și chilii.   Muzeul mănăstirii păstrează actul de danie de la 1700 prin care voievodul Constantin Brâncoveanu consfințea existența ctitoriei sale, precum și donațiile pe care le facuse mănăstirii. Actul poartă semnătura originala a domnitorului, precum și sigiliul acestuia. Tot aici se regăsesc obiecte de cult creștin din întreaga lume și o colecție de icoane pe lemn și sticlă din sec. 14-19 majoritatea provenind de la bisericile mănăstirilor distruse de habsburgi, adăpostite de preoți și localnici până la vremuri mai bune. Dacă îl prinzi deschis, merită să vizitezi acest muzeu, vei vedea obiecte de patrimoniu extraordinare! [Icoană (sec. XVIII) din colecţia muzeului.] Parte din renumele actual al acestei mănăstiri este adusă de faptul că l-a avut stareț pe Arsenie Boca între 1939-1944, cel mai important duhovnic de la Sâmbăta, care practic a reînviat viața monahală după lunga perioadă de părăsire a mănăstirii și a cărui (re)cunoaștere a crescut considerabil în perioada post-comunistă, odată cu scoaterea de sub anonimat a ororilor sistemului căruia starețul i-a opus rezistență. De altfel toți ceilalți mari duhovnici ai mănăstirii au venit aici tocmai pentru că fusese el; faima lui cuprinsese întreaga țară.

La Mănăstirea Gornea (Sichevița, Caraș-Severin) accesul este atât de liber, încât lăcașul nu are nici poartă. Poți merge oricând (între orele 7-20 vara; iarna intervalul e ceva mai scurt dar și interesul probabil e ceva mai scăzut).  Până în anii 2000 a fost pe acest loc un pichet de grăniceri. Însă sub impulsul descoperirii unor însemne creștine datând din secolele 4-5, s-a decis înființarea unui schit. [Paraclisul mănăstirii.] S-au făcut toate demersurile juridice legate de proprietate. În 2001 s-a instalat aici prima obște, alcătuită din două maici de Mănăstirea Dealu din Târgoviște și un părinte de la schitul Pătrunsa din Vâlcea; locul a fost binecuvântat și s-au început lucrările. Mănăstirea și-a luat numele de la denumirea satului de care aparține. Paraclisul a fost primul construit, pe locul exact al fostului pichet. A primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. În anul 2002 au urmat trapeza, chiliile, bucătăriile şi arhondaricul.  În 2003 a început construirea bisericii mari, în stil bizantin, încăpătoare; a durat până în 2010. A primit hramul Izvorul Tămăduirii, care a devenit și sărbătoarea oficială a bisericii, fiind momentul la care participă și episcopul. [Loc de popas.] Obștea care a ridicat schitul a rezistat până în 2016 iar apoi lăcașul a fost preluat de maicile de la Mănăstirea Nera; moment cu care, pe lângă activitatea duhovnicească, a început și o etapă de implicare comunitară. De-atunci și până în 2020 au fost renovate izvorul de la poartă și zidul, sub administrarea celor 5 maici și a preotului duhovnic Isac. În 2020 a venit obștea actuală, din județul Mehedinți. În același an schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. [Izvorul de la poartă.] Deși e localizată exact pe drumul județean (DJ571A) și aproape de cel național (DN57), mănăstirea nu e foarte vizitată. Locul e foarte frumos, liniștit, verde, ideal pentru o discuție de suflet.  Construcțiile nu sunt toate finalizate, pereții bisericii nu sunt nici măcar tencuiți, mai e nevoie de retușuri la fundație și acoperiș. Se dorește ca pictura să se realizeze în frescă însă probabil că va mai dura – procedurile pentru finanțare sunt complexe, pictorul trebuie să fie autorizat de patriarhie etc... Până atunci însă, slujbe se desfășoară dimineața la ora 7 și după-amiaza la 17. Donațiile sunt binevenite. De la magazinul din incintă îți poți achiziționa un suvenir tematic sau un obiect de cult. Spațiu de parcare este, exact vizavi de mănăstire.

Am simţit că vom găsi ceva deosebit aici încă de când am intrat în curtea mănăstirii de la Izvoru Mureşului, trecând pe sub bolta clopotniţei care evocă Poarta Raiului, frumos pictată cu scene ce simbolizează milostenia şi dragostea faţă de aproape. Şi nu ne-am înşelat; am găsit o biserică foarte frumoasă, cu o catapeteasmă sculptată în lemn de păr sălbatic decorată minunat, realizată într-un stil care ne-a amintit de iconostasul Mănăstirii Dealu. [Catapeteasma sculptată în lemn de păr sălbatic.] Dar am putut admira şi o splendidă „colecţie” de picturi în frescă (este mănăstirea cu cea mai mare suprafaţă pictată din România, peste 2000mp!) care împodobesc pereţii bisericii, ai paraclisului şi ai corpului de chilii în care vieţuiesc maicile. Dacă ajungi în afara programului de slujbe poţi ruga şi tu pe una din maici să îţi facă un tur - în limita timpului şi a îndatoririlor specifice, vor face asta cu bucurie şi din dragoste pentru obştea lor! [Măicuţă bătând la tochiţă.] Sala de la intrarea în corpul chiliilor ne-a rezervat o mare supriză: în faţa pereţilor acoperiţi cu fresce ce prezintă figuri emblematice din istoria poporului român (atât religioasă cât şi laică - ni s-a părut foarte originală ca tematică), am putut testa acustica extraordinară a încăperii... care creează un fel de surround greu de descris în cuvinte! 😮 Am aflat de la maica ce ne-a însoţit că Înaltpreasfinţitul Ioan, cel care a ctitorit mănăstirea (şi care e şi inginer constructor), a proiectat în aşa fel această sală încât, cu ajutorul unor oale din lut încastrate în pereţi, să se amplifice şi să se transmită sunetele într-un fel foarte special... poziționează-te în locurile indicate şi ai să înţelegi despre ce este vorba! 😉 [Sala-foişor, cu istoria poporului român. 😍] Apoi, mai departe, vei parcurge holurile corpului de chilii care sunt pictate preponderent cu scene şi reprezentări ale sfinţilor români, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie populare; în ordine cronologică, începând de la martirii din perioada creştinizării teritoriului României şi până la cei din zilele noastre. [Maica Domnului ocroteşte România... Mare. 🇷🇴❤️] Ne-a plăcut şi paraclisul de iarnă, şi el foarte frumos pictat şi împodobit cu o catapeteasmă sculptată tot în lemn de păr sălbatic. [Paraclisul de iarnă.] Mănăstirea nu se poate lăuda cu o istorie îndelungată, dar, după ce i s-a pus piatra de temelie în anul 1996, s-a bucurat de o o sfinţire cu mare fast în 2000, în prezenţa Preafericitului Patriarh Teoctist şi a unui numeros sobor de preoţi şi episcopi. Hramul bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 August - ilustrat în dreapta iconostasului prin Maica Domnului ţinând biserica în mâini.  În biserică te poţi ruga la moaştele Sfântului Nicolae şi la o raclă cu moaştele unei întregi pleiade de sfinţi români (ilustraţi prin câte o mică icoană). [Racla cu moaşte ale Sfântului Nicolae.] Toate icoanele din biserică şi din paraclis sunt pictate de maicile de aici, mănăstirea având ateliere de pictură, croitorie, broderie şi chiar de tâmplărie, unde s-a realizat cea mai mare parte a tocăriei; aşa, obştea reuşeşte să se autogospodărească şi chiar să obţină venituri prin vânzarea de obiecte realizate în mănăstire, în magazinul bisericesc aflat în partea stângă a intrării (deschis zilnic între orele 09-21).  Majoritatea icoanelor vândute sunt litografii după cele pictate în ateliere de maici dar dacă vrei una pictată manual, se poate face comandă în magazin sau la telefonul din această pagină. [Magazin de suveniruri şi obiecte bisericeşti.] Dacă eşti curios/curioasă să cunoşti  viaţa obştei, în zilele lucrătoare poţi ruga o maică să te ducă într-un tur în ateliere, vei putea vedea cum se fac multe dintre lucrurile expuse în mănăstire sau puse la vânzare în magazinul bisericesc. [Atelierul de sculptură.] Am mai aflat şi că la Mănăstirea din Izvoru Mureşului credincioşii aflaţi în tranzit se pot caza în cele două case dedicate pelerinilor, în spaţii de cazare fără pretenţii dar curate şi pline de linişte, la preţuri modice - mai multe detalii pot fi aflate la numărul de telefon afişat în pagină. 

Amplasată în partea de S-V a orașului Târgu Ocna, la cota 545m, frumoasă și impunătoare, Mănăstirea Măgura Ocnei străjuiește Valea Trotușului reînnodând trecutul cu prezentul unuia dintre cele mai pitorești ținuturi ale Moldovei.  Prima biserică a fost atestată documentar la 1653, ca fiind un schit de călugări cu hramul „Înălțarea Domnului”, același cu al bisericii mănăstirii din prezent - a patra ridicată aici. Apoi, în 1750, în timpul domniei lui Constantin Racoviță, biserica este reconstruită, tot din lemn, dar cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În 1803, Arhimandritul Iacov, stareț al schitului, ridică aici al treilea lăcaș de cult, de data aceasta o biserică din piatră, cu hramul „Buna Vestire”, ce va dăinui până la 1964. Când, deși părea că reușise să supraviețuiască decretului 410 emis de comuniști în 1959 ce ordona închiderea a două treimi din mănăstirile existente în România, a fost totuși dărâmată, odată cu desființarea mănăstirii de pe muntele Măgura. Motivul principal fiind, se pare, existența aici a unei icoane a Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută în toată Moldova ca tămăduitoare de cancer, despre care vorbea foarte frumos părintele Dionisie Ignat - viitorul Sfânt Cuvios Dionisie din Sfântul Munte; o perioadă, acesta a viețuit la Măgura, alături de fratele său și de Părintele Nicodim Măndiță, un scriitor și duhovnic ortodox român călugărit aici în 1923, care în regimul comunist a devenit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței. [Vedere de la începutul sec. XX.] Icoana devenise atât de cunoscută încât la Târgu Ocna soseau, din toate colțurile României, garnituri întregi de tren, cu oameni care, după cum spunea părintele Dionisie, „veneau cu moartea în trup și plecau pe picioarele lor”.  Tot acest succes se pare că a stârnit răutatea autorităților și chiar a unor fețe bisericești de jos, din oraș, invidioase pe fluxul de credincioși (și de bani) care curgeau către mănăstire. Iar după venirea la putere a comuniștilor, decretul de desființare a mănăstirilor a oferit acestora ocazia perfectă de a pune mâna pe icoană. Mănăstirea a fost închisă, devenind victima propriului succes, iar maicile ce viețuiau aici au fost nevoite să ia drumul pribegiei. Icoana a fost scoasă la licitație, parohiile de pe întreaga vale a Trotușului adunând bani de la enoriași pentru a o cumpăra. Însă, pentru că acestea nu s-au înțeles la preț protopopul de atunci, Părintele Negrea, a luat icoana și a dat-o dispărută. [Icoana făcătoare de minuni de la Târgu Ocna.] În timpul vecerniei în care s-a aflat că biserica va fi dărâmată, Stavrofora Anatolia Dodiță, stareța de atunci a mănăstirii, povestea că icoana Maicii Domnului a început să suspine și să plângă cu glas omenesc.  Apoi, deși până atunci nu se mai văzuseră lupi în zonă, o haită de lupi a urlat o zi și o noapte în pădurile din jur, prevestind pustiirea mănăstirii. Când a început operațiunea de demolare, se spune că biserica nu se lăsa dărâmată iar autoritățile au fost nevoite să aducă mai multe forțe și utilaje. Chiliile și anexele mănăstirii au intrat în patrimoniul oficiului județean de turism, fiind transformate în spații de cazare, restaurant, discotecă... în 1989 fiind amenajat pe locul actualei bisericuțe din cimitir chiar și un teren de fotbal, nivelându-se un întreg versant al muntelui. Din cauza „dereglării” nivelului pânzei freatice ca urmare a lucrărilor făcute de comuniști, bisericuța ridicată după Revoluție nu a putut fi folosită și a rămas nesfințită până azi.  [Locul unde comuniștii și-au dorit un teren de fotbal.] O legendă urbană locală spune că în decurs de 40 de zile de la momentul demolării bisericii au murit sau s-au îmbolnăvit de moarte toți cei care au contribuit la aceasta, de conducători ai orașului până la cei care au cărat molozul cu căruța. Un singur om a rămas în viață dintre ei. Care, după ce i-au murit în scurt timp soția și o fetiță, a făgăduit că dacă se va reconstrui vreodată biserica de pe Măgură, va munci și va contribui la asta. Iar Dumnezeu l-a ținut în viață până după Revoluție, când, ca tinichigiu, a lucrat gratuit la acoperișul bisericii din prezent. [Biserica mănăstirii înainte de dărâmare.] Aceasta, la inițiativa arhimandritului Epifanie Bulancea (al cărui mormânt placat în marmură neagră poate fi văzut pe direcția altarului), a fost construită în anii 1990-1994 în stil moldovenesc, după modelul bisericilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Pictura a fost realizată de doi frați din zonă (Petru și Ioan Pascu din satul Asău) între 1994-1997 în stil neobizantin, în frescă. Sfințită în 16 septembrie 2001, a reprimit hramul primei biserici de aici – „Înălțarea Maicii Domnului”. Odată cu sfințirea, Epifanie, ctitorul bisericii, a statornicit un program liturgic în fiecare zi (menținut neîntrerupt până la data documentării noastre), la orele 6 și un sfert, la 15:00 și la 17:30, la care vizitatorii pot participa liber. Obștea monahală cuprinde aproape 30 de măicuțe și deși în unele locuri este prezentată posibilitatea cazării în incinta mănăstirii, am aflat că după Pandemie, acest lucru nu mai este posibil. [Detaliu din pictura bisericii noi.] După o întreagă saga, de cercetare, regăsire și revendicare a ei, despre care ne-a povestit cu mare drag maica Luminița, la 12 august 2023 vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a revenit în biserica mănăstirii, alăturându-se unei alte icoane făcătoare de minuni. Tot a Maicii Domnului, supranumită și „Zburătoarea”, despre aceasta icoană maica Anatolia povestea într-un articol publicat de revista Formula AS că „Da’ câți străini nu au venit și au filmat-o și mi-au cerut să le-o vând și io le-am zis poa’ să îmi dea și camera asta plină de galbeni și io nu le-o dau. Icoana asta a zburat. Era într-o casă din mănăstire, și într-o noapte, când au venit niște hoți să o fure, ea a zburat din casa aceea într-o chilie. Maicile or simțit, or auzit un zgomot mare, și au ieșit toate să vadă ce-i. Și hoții atunci or fugit. Da’ așa portret pentru Maica Domnului, cu o asemenea expresie pe chip, eu nici nu am mai văzut, că numa’ ce te uiți la ea și te cutremuri”.  [Icoana supranumită „Zburătoarea”.] Dintr-un articol din publicația locală Sarea Pământului aflăm că și această icoană a fost salvată după desfințarea mănăstirii, însoțind-o și ocrotind-o pe maica Anatolia în toți anii de pribegie ce au urmat. După revenirea maicii în Mănăstirea Măgura, a fost păstrată în chilia ei și după trecerea la cele veșnice (22 august 2015) a fost așezată în biserica mănăstirii, spre închinare și mângâierea celor care îi trec pragul. Datând de peste 430 de ani, pictura „Zburătoarei” este cu atât mai valoroasă cu cât este realizată cu vopseluri naturale aplicate pe pânză, greu de recondiționat. Tot maica Luminița ne-a spus că „specializarea” acestei icoane este să dea naștere la copii, fiind evocate cazuri în care cupluri declarate infertile au reușit să aibă copii după ce s-au rugat la ea. „Zburătoarea” poate fi văzută în partea dreapta a catapetesmei iar în partea stângă a acesteia se află o reprezentare a vestitei icoane Pantanassa (Împărăteasa tuturor) de la Muntele Athos, cunoscută și ea printre credincioși ca făcătoare de minuni. [Pantanassa de la Măgura Ocnei.] Dacă ai timp zăbavă, poți face o plimbare dincolo de gardul mănăstirii, către vechiul lac și către cimitirul unde, pe lângă foștii slujitori ai mănăstirii, odihnesc și o parte dintre ctitorii ei, cel mai important fiind magistratul George Simion, cetățean de onoare al orașelor Cluj-Napoca și Târgu Ocna. [Înainte, spre cimitir, în dreapta, spre lac.] Datorită poziției strategice, în timpul luptelor din Primul Război Mondial, mănăstirea a avut un rol foarte important, pe lângă asistența religioasă ajutând cu un post de prim ajutor unde mii de răniți din regimentele armatei române au primit primele îngrijiri medicale, inclusiv de la Regina Maria, în cele câteva vizite pe care le-a făcut (și) în zonă. În imediata apropiere se află Monumentul Eroilor de pe muntele Măgura, cu un muzeu dedicat luptelor care au avut loc pe muntele Cireșoaia; te încurajăm să faci un popas și să-l vizitezi și pe acesta! La intrarea în mănăstire se află un pangar de unde pot fi cumpărate lumânări, icoane și alte obiecte bisericești, și unde credincioșii pot lăsa pomelnice (pentru vii și morți), acatiste (pentru vii) și sărindare (pentru răposați). Vis-a-vis de pangar este o cișmea desupra căreia este reprezentat pruncul Isus în costum popular românesc. Drumul până la mănăstire, deși asfaltat, este foarte îngust și trebuie parcurs cu atenție și cu viteză redusă. Numai bine, așa vei putea admira natura! 😍

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

Zona Bran nu are foarte multe atracţii turistice distincte, este ea însăşi o atracţie! Dar printre ele, Mănăstirea Bran este un loc pe care trebuie să îl vezi dacă eşti cazat în zonă şi poate fi o destinaţie interesantă, un motiv foarte bun de plecat într-o drumeţie, pe jos sau cu bicicleta: urmează traseul marcat cruce albastră care porneşte de la biserica din satul Şimon. Se poate ajunge şi cu maşina, dar drumul are şi nişte porţiuni mai off-road 🙂 [View de pe dealul Balabanului. 😍] Chiar dacă nu te interesează aspectul religios, locul este minunat şi îţi deschide în faţa ochilor peisaje de un farmec aparte care au în fundal munţii Bucegi, Postăvaru, Măgura Codlei, Leaota şi Piatra Craiului. Mănăstirea este relativ nouă - construcţia a fost finalizată în 2012, dezvoltare a unei biserici (schit) ceva mai veche. Lângă biserică vei găsi şi o troiţă ridicată în memoria ostaşilor români căzuţi pe aceste locuri apărând pasul Rucăr-Bran, în Primul Război Mondial. [Troiţa din faţa mănăstirii.] Biserica mănăstirii poate fi vizitată cu respectarea regulilor de vestimentaţie şi comportament, iarna între orele 09-17 iar vara între orele 09-20. Simplitatea stilului construcţiei, turnul bisericii care te duce cu gândul la un turn de observaţie, liniştea locurilor şi panoramele spectaculoase te vor cuceri! Respectă tot ce vei găsi aici şi lasă-te cuprins de frumuseţea locului, în linişte şi veneraţie! 😍

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.

Marea Moschee de la Constanța, denumită inițial Moscheea Regală Carol I, este denumită de credincioșii musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”. Iar asta pentru că, deși finanțarea a fost asigurată de statul român, construcția a fost ridicată la dorința expresă a regelui Carol I, în anul 1909, ca un gest de întoarcere a bunăvoinței fostului sultan al Turciei, după cum relata pe atunci ziarul local „Conservatorul Constanței”: „...în orașul nostru se va începe în curând clădirea unei moschee. În urma iradelei imperiale (n.r..decret imperial) prin care fostul sultan a recunoscut în 1905 naționalitatea română din Turcia, guvernul român a hotărât construcția acelei moschee.” Un alt motiv pentru care regele și-a dorit construcția acestei moschei, după ce, cu câțiva ani înainte se sfințise o altă ctitorie a lui din Constanța (Catedrala Ortodoxă), a fost intenția de a arăta un semn de respect și prețuire comunității musulmane din provincie, care s-a adaptat fără probleme la noua administrație, aducându-și o contribuție importantă la dezvoltarea zonei și în special a Constanței. ┄ Un mic remember istoric: între anii 1877-1878 are loc Războiul Ruso-Turc, în urma căruia România, sub conducerea regelui Carol I, luptând alături de Rusia, își câștigă Independența față de Imperiul Otoman. După război are loc conferința de pace de la Berlin, unde se semnează un tratat prin care România, odată cu Independența, primește Dobrogea, Delta Dunării, Portul Constanța și Insula Șerpilor, cedând în același timp Rusiei trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul si Ismail). ┄ Proiectarea moscheii i-a fost încredințată arhitectului Victor Ghe. Ștefănescu care, după ce mai întâi a făcut o vizită de „documentare” la Constantinopol, unde a adunat toate elementele necesare alcătuirii planurilor, s-a decis să „abordeze” stilul arabo-egiptean, al cărui fast decorativ „cadrează atât de bine imaginația caldă și exotică a orientalilor adepți ai lui Mahomed” – după cum relata un alt oficios local al acelor vremuri.  Proiectul rezultat, extrem de ambițios, a fost atribuit pentru a fi pus în operă inginerilor Gogu Constantinescu (soluția tehnică) și Ion Niculcea (antreprenorul care a ridicat efectiv construcția).  Victor Ștefănescu a dezvoltat multe proiecte în zonă, portofoliul lui cuprinzând, reședințe ale oamenilor cu stare ai vremii, clădirea Băilor și Cazinoul din Mamaia, sistematizarea Pieței Ovidiu, uzina de curent a palatului regal de la Balcic. Și s-a bucurat de o apreciere atât de mare din partea regelui Carol I încât acesta l-a menționat în testament, lăsându-i un „ceas cu capace din argint placate cu email roșu și cu cifrul regelui”. [Vedere generală a Pieței Independenței (astăzi Ovidiu) din anul 1911, cu Moscheea Regală Carol I în construcție (colecția Radu Ștefan Cornescu).] G. Constantinescu decide să folosească la construcția minaretului și a cupolei o tehnică inovatoare pentru începutul secolului 20: betonul armat cu structură metalică, Marea Moschee de la Constanța fiind prima clădire din România la a cărei construcție s-a folosit betonul armat. Ca la orice lucru inovator, de-a lungul vremii au fost raportate câteva deficiențe de construcție, care au fost remediate la consolidarea cupolei și minaretului din anii 1957-1959. [Geamia „Sultan Mahmud”, într-o ilustrație din anul 1856 (colecția Radu Ștefan Cornescu)] Construită pe locul unei mai vechi geamii, „Sultan Mahmud”, care fusese ridicată în anii 1822-1825, pe vremea stăpânirii otomane a Dobrogei, Moscheea Regală a fost inaugurată în 31 Mai 1913. Ca să intrăm un pic în atmosfera de atunci, prezentăm câteva pasaje din relatarea ziarului „Universul” din București, prezent la eveniment: „...Regele și Regina sunt întâmpinați de Kadri-Bey, consulul general otoman, care îi conduce până în interiorul geamiei și după ce prezintă Suveranului pe trimisul Sultanului și pe ceilalți demnitari, Suveranii iau loc în partea stângă a moscheei, fiind înconjurați de demnitarii Curței și ai Palatului. M.Sa Regina, conform obiceiului musulman, poartă voal.  ...s’a început oficierea serviciului divin. Predicatorul Ali Sadedin Efendi, împreună cu muezinii Hasan Efendi și Hafus Gemal Efendi au înălțat rugi fierbinți Creatorului, să binecuvinteze și să aibă sub paza sa acest sfânt locaș. O impresie profundă a produs asupra Suveranilor și a asistenței, ruga rostită de numitul predicator în sănătatea M.L. Regelui și Reginei și a familiei Regale și pentru prosperitatea poporului român, la care întreaga asistență turcă, ca o manifestație a sentimentului lor față de dinastie și poporul român, a răspuns prin urări nesfârșite.  După terminarea slujbei religioase, Ex. Sa Mamut Esad Efendi, ministrul Cadastrului și reprezentantul Sultanului, a rostit în limba turcă și franceză: ...Înalta bunăvoință a M. Voastre de a prezida acestă solemnitate constituie o alinare sufletească atât pentru Augustul Meu Suveran, cât și pentru populația musulmană; căci, de unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în țara M. Voastre se ridică noi locașuri sfinte pentru noi. Continuând zice: fericiți sunt turcii care pot trăi sub egida M. Voastre. Sunt interpretul Islamismului și în numele lui depun la picioarele M. Voastre urările cele mai respectuoase ca să trăiți încă mulți ani și fericiți, cu întreaga dinastie, pentru binele și prosperitatea acestei frumoase țări... După aceasta, eșind din curtea moscheei... Suveranii, luându-și rămas bun de la oaspeți, au plecat la Pavilionul Regal din Port spre a lua masa, iar oaspeții turci la Hotelul Carol I. Înainte de a încheea țin să notez (autorul articolului este A.H. Artinoff – n.r.) că cu ocazia inaugurărei acestei moschei, comunitatea musulmană a tăiat mai mulți berbeci cari, după ritul mahomedan, au fost aduși jertfă, iar carnea lor s’a împărțit la populația săracă.” [Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii. (adevărul.ro/arhivă Guner Akmola)] Soclul edificiului este placat cu piatră de Dobrogea cioplită, iar minaretul, în stil maur, are 47 de metri înălțime și 140 de trepte - de neratat urcarea scării în spirală din interior, iar pe baclonul circular de sus vei fi răsplătit cu o panoramă de 360 grade asupra mării, portului comercial, portului turistic, Pieței Ovidiu, zonei vechi a orașului. Atât în vârful minaretului cât și deasupra cupolei tronează câte o semilună, simbolul Islamului. [Vedere din balconul minaretului. 😍] Ușile negre de la intrare sunt din marmură italiană cu ornamente din bronz în dreptul balamalelor, pereții din interiorul moscheii sunt placați cu faianță albastră lucrată manual în tehnica specifică zonei Bursa din Turcia iar în curte sunt cișmelele care încă sunt folosite de comunitatea musulmană (de peste 10.000 de oameni în prezent) pentru abluțiune – actul de purificare fără de care credincioșii nu pot intra în moschee. [Detaliu ornamente bronz uși intrare în moschee.] Elementul central este altarul (mihrab), construit odată cu moscheea și frumos decorat cu stalactice policrome; ca în toate lăcașurile de rugăciune musulmane este orientat către Mecca. Pe marginea nișei altarului sunt inscripționate în arabă cele 99 de atribute ale numelui lui Allah iar în stânga și dreapta lui, pe tablourile octogonale (lehva) sunt caligrafiate numele lui Alah și ale celor mai importanți profeți și apropiați ai săi. Mult mai vechi (după unele surse adus de la o mai veche moschee din Mahmudia, după altele fiind păstrat de la geamia Sultan Mahmud) este amvonul din partea dreaptă (minber), unde se oficiază predica de vineri - un ansamblu din lemn cu decorațiuni superbe, frumos proporționat, deasupra căruia este montată o cupolă din alamă.  În amvonul mic din stânga, în timpul predicii imam-ul recită din Coran. [Amvon, mihrab, minber, lehva.] Probabil cea mai de preț bogăție a acestui superb edificiu este un covor de peste 200 de ani vechime, 126 mp și jumătate de tonă greutate. Superbul covor oriental a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid (1876-1909) moscheii de pe insula Ada Kaleh, de unde a fost adus la Constanța în anii '60, după ce mirifica insulă a fost acoperită de apele Dunării ca urmare a construcției barajului Porțile de Fier.  Dimensiunile lui impresionante nu permit expunerea lui integrală, dar chiar și parțial desfăcut îi poți admira roșul (culoarea regalității și divinității) încă destul de intens și motivele orientale. În timpul slujbelor de vineri și al celor două mari sărbători musulmane din timpul anului, covorul este strâns, pentru a fi protejat. [Două dintre comorile Moscheii: faianța originală și covorul de la Ada Kaleh.] Biletul de intrare care include și urcarea în minaret costă 6 lei/adult, respectvi 4 lei/student, elev. Mulțumim Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru ajutorul oferit în documentare. Au fost folosite informații și fotografii din următoarele surse: • „Moscheea Regală Carol I Constanța 1910-2010”, Doina Păuleanu, Virgil Coman

Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe este unul dintre acele locuri în care merită să încetinești ritmul și să lași vizita să se desfășoare în tihnă. Nu veni pe fugă — rezervă-ți măcar două ore (noi am stat aproape 4 😊) pentru a descoperi atât expozițiile din interior, cât și spațiul exterior, amenajat ca un mic parc dendrologic, cu foarte multe exponate, inclusiv cu o casă de sec. XVIII strămutată aici. Totul e foarte bine organizat, cu QR-coduri care trimit la explicații și povești detaliate, în română, maghiară și engleză, plus multe „jocuri” care fac deliciul copiilor mari și mici: ecrane interactive, proiecții de filme, căști audio, ochelari VR și realitate augmentată care te face să trăiești istoria! [Intrarea în curtea muzeului.] Încă din stradă, clădirea atrage atenția. Gândită încă de la început ca sediu al Muzeului și proiectată în 1911 de arhitectul Kós Károly, una dintre figurile importante ale arhitecturii transilvănene de început de secol XX, construcția combină armonios elemente inspirate din arhitectura medievală ardeleană cu motive tradiționale secuiești. Materialele - fier, țiglă, marmură, piatră, lemn – sunt în mare parte locale, aduse de pe dealul Őrkő de la marginea orașului sau de prin pădurile de la Bodoc şi Lăzarea. Gardul curții de acces și cele două turnuri, unul deasupra porții și unul deasupra intrării principale, sunt acoperite de ţigle smălțuite tip Zsolnay - aduse din Kunszentmárton, Ungaria - acestea fiind cam singurele elemente care nu au fost realizate aici, de meșteri din ținutul secuiesc. Arhitectul a urmărit personal etapele construcției până la inaugurarea din 1913, însă forma finală a ansamblului a fost definitivată abia în 1978, când aripa nordică a primit aspectul actual. Restaurarea recentă, încheiată în 2023, a modernizat spațiile expoziționale și infrastructura muzeală, păstrând caracterul istoric al clădirii. [Detaliu artă fierărie locală, mânerul ușii de la intrarea principală.] Povestea muzeului începe însă cu mult înaintea clădirii. Instituția își are originea în colecția privată a Emíliei Cserey Jánosné Zathureczky, a cărei statuie poate fi văzută în curtea exterioară.  Cunoscută ca Emília Cserey, cea considerată a fi întemeietoarea muzeului s-a născut într-o familie venită din Ungaria de Sus (Slovacia de astăzi) și stabilită în Transilvania în 1817. Tatăl era administrator al mai multor domenii ce aparțineau familiilor nobile din zonă, printre care și cel al familiei Daniel din Tălișoara, Emília fiind botezată la 21 noiembrie 1824, chiar la Tălișoara. După căsătorie s-a stabilit la Imeni, unde a început să adune în conacul familiei tot felul de obiecte descoperite în periplurile sale prin Ardeal, într-o colecție privată a cărei primă expoziție a avut loc în 1875. Colecția a crescut rapid iar după ce a fost donată națiunii secuiești și declarată proprietate obştească în anul 1879, a fost mutată la Sfântu Gheorghe, fiind găzduită până în anul 1892 într-una din clădirile Colegiului Székely Mikó, la etajul aşa-numitei case Béld. Muzeul a devenit rapid un reper cultural regional, după participarea la Expoziția Universală de la Paris din 1900 începând să fie apreciat în cercurile științifice europene. În 1913 muzeul se mută în noul lui sediu iar după Unirea de la 1918, datorită statutului său juridic specific (instituţie autonomă), Muzeul rămâne în continuare în proprietatea Secuimii, bucurându-se de o recunoaștere din ce în ce mai mare. În perioada interbelică, Muzeul este privit ca un exemplu de înalt profesionalism şi este vizitat, la ordinul regelui Ferdinand, de savanţi ca Grigore Antipa şi de personalităţi ca viitorul premier al României, generalul Constantin Sănătescu. A fost singurul muzeu din provincie care a reprezentat România la Expoziţia etnografică de la Geneva (1925). Dar istoria sa include și momente dramatice: în 1945, o foarte mare parte din patrimoniul evacuat (peste 30.000 de piese, peste 80% din colecție) din calea războiului este distrus într-un bombardament executat de trupele sovietice la Zalaegerszeg, Ungaria... [La parter suntem întâmpinați de Emília Cserey și Prinţul Csaba.] Vizitarea muzeului începe la parter, unde sunt amenajate principalele expoziții. Înainte de toate, pentru a-ți face o idee despre originile secuilor și despre ținutul secuiesc, citește panourile care încadrează spectaculosul vitraliu de deasupra scărilor. Numit „Prinţul Csaba pe Calea înstelată”, vitraliul îl reprezintă pe primul conducător al secuilor; proiectat în anul 1933 de contele-scriitor maghiar Miklós Bánffy, din lipsa banilor a putut fi realizat abia în 2012 de András Makkai, un sculptor clujean. Expoziția Repere reunește obiecte reprezentative din colecția muzeului, adunate în peste 150 de ani de existență. Aici vei vedea artefacte arheologice, documente vechi, obiecte de patrimoniu, picturi și piese etnografice. Printre ele se numără primul registru al vizitatorilor muzeului din conacul de la Imeni (care începe cu data de 20 iunie 1875), un coif de dragon (soldat din cavaleria imperială austriacă), lădița inscripționată MÁV (Căile Ferate Maghiare de Stat) în care Muzeul din Göcsej (Ungaria) a returnat aproximativ 40 de obiecte recuperate după bombardarea din timpul războiului, o lingură de lut pictată descoperită în situl ancestral de la Ariușd (sec. V-IV î.Hr.), tabloul „Femeie în rochie albastră” pictat în 1840 de Miklós Barabás, unul dintre cei mai importanți exponenți ai picturii Biedermeier maghiare care, născut la Mărcușa, și-a petrecut o mare parte din copilărie la Dalnic. O sală din expoziție este dedicată restaurării recente a clădirii, iar alta găzduiește Altarul de la Zăbala, un triptic renascentist târziu din secolul XVII. Cei dornici să afle mai multe au la dispoziție, proiecții, tablete interactive și QR-codurile plasate lângă fiecare obiect expus. 👍 [Sala dedicată istoriei construcției muzeului.] Dacă Reperele ți s-au părut interesante, să știi că de-abia ți-ai făcut încălzirea 😊 pentru că, în zona din partea stângă a parterului poți face cunoștință cu Geniile din spatele eroilor – o expoziție dedicată felului în care secuii din cele Trei Scaune (târgurile Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc și Covasna, precum și împrejurimile lor) și-au organizat trupele și au creat unul dintre cele mai mari centre industriale militare din regiune. Folosind aproape exclusiv resurse locale au încercat să reziste represaliilor trupelor ruso-austriece după participarea la Revoluția și războiul de independență din 1848-1849, unul dintre evenimentele definitorii din istoria maghiarilor. [Animație cu reconstituirea bătăliei de la Chichiș, Covasna (2 iulie 1849).] Pe lângă foarte multe informații interesante și obiecte originale (printre care și singurul tun din perioada pașoptistă păstrat în România), expoziția are și câteva elemente interactive: un ecran unde poți vedea cum ți-ar sta în uniformă de husar – și dacă îți place, poți salva poza ca suvenir 😊; ochelari VR cu care te poți antrena la trasul cu rachete incendiare; activități digitale și instalații care explică modul în care erau fabricate armele sau echipamentul militar, modul de dispunere pe teren a trupelor. Tot aici te poți juca încercând să echipezi și să pregătești pentru luptă un soldat din acele timpuri; sau poți să vezi cât de bun ai fi fost să găurești un tun – da, și noi ne-am mirat să aflăm că țevile tunurilor se făceau prin găurirea unei piese din bronz turnate masiv... [Ecranul unde te poți „poza” în uniformă de husar și intrarea în sala dedicată conducătorilor revoluției pașoptiste.] La etaj, expoziția Dna Cserey – 200 spune povestea fondatoarei muzeului și contextul social și cultural în care a apărut instituția. Pe lângă obiectele care au aparținut sau au legătură cu Emília Cserey, în această sală poate fi văzut, de foarte aproape, un întreg tavan casetat, adus de la biserica reformată din satul Brateș; format din 127 de casete pictate, fiecare diferită, datează din sec. XVIII. [Sala expoziției Dna Cserey – 200.] Celelalte săli de la etajul 1 găzduiesc expoziția temporară Secuii – Trăsături moștenite, care prezintă identitatea culturală a secuilor prin obiecte de uz casnic, costume populare, mobilier pictat, unelte și materiale multimedia. Poți asculta muzică populară din diferite zone ale Ținutului Secuiesc, poți explora detaliile portului tradițional sau poți afla despre meșteșuguri și viața de zi cu zi din comunitățile secuiești. Poți afla, în sfârșit, chiar și rețeta secretă a vestitului chimion secuiesc. ☺️ [Viziuni ale unei lumi pe cale de dispariție...] La fel ca și în celelalte expoziții, și aici e vorba nu doar despre obiecte ci și despre oamenii care și-au făcut datoria cu responsabilitate pentru comunitatea lor indiferent de locul ocupat pe scara socială, fie că modelau oale de lut, construiau porți și stâlpi secuiești, reconstruiau orașe întregi mistuite de foc, tipăreau abecedare sau... creșteau copiii celui care urma să devină președintele comunist al României. [Povestea doicii secuiene a copiilor lui Ceaușescu.] După vizitarea clădirii, merită să petreci timp și în curtea muzeului, unde există și un mic ansamblu de artă tradițională secuiască în lemn, format dintr-o poartă secuiască datată 1761 și o casă construită în 1767 în satul Potiond, comuna Ciucsângiorgiu din jud. Harghita, strămutată aici în anul 1937. Cunoscută sub numele Casa din Ciuc (după proveniență) sau Casa lui Csiszér (după numele ultimului proprietar), este de neratat dacă vrei să-ți faci o idee despre cum trăia pe vremea Mariei Tereza o familie de secui din clasa mijlocie. Vizitarea casei este inclusă în biletul de intrare, nu trebuie decât să soliciți la casa de bilete să meargă cineva să o deschidă și să te însoțească pe durata vizitei. [Ansamblul Casa Ciuc.] După ce treci prin tinda parţial închisă cu scânduri traforate, intri în camera de locuit. Aici își ducea traiul de zi cu zi întreaga familie, aici dormeau și aici mâncau ce găteau la vatra liberă – conceptul de cameră de zi cu bucătărie deschisă e mult mai vechi decât credeam 😊. Pe bârnele tavanului pot fi observate încrustate câteva elemente tradiționale (soare, stea) iar pe unele dintre ele încă se poate vedea anul construirii și alte câteva informații prin care s-au transmis posterității nu doar numele primilor proprietari ci și ocupația capului familiei – soldat de cavalerie.  Cavaleria era un corp de elită al armatei de graniță secuiești, rezervat doar celor înstăriți, care își permiteau să aibă cai și un echipament de luptă superior; în schimb,  obligația de a se prezenta la oaste în caz de război venea la pachet cu niște privilegii și scutiri de taxe care îi ajutau să-și mențină statutul.  [Detalii bârne originale.] Alăturat camerei de zi se află o cameră cu rol de cămară, prin care se trece către camera „curată” sau „frumoasă”, care era folosită doar în zilele de sărbătoare și unde erau primiți cei veniți în ospeție. Mare grijă la cap când treci dintr-o cameră în alta 😊 în acele vremuri ușile erau așa, ca de pitici. Nu doar din cauză că oamenii erau mai scunzi neavând parte de atâta belșug de hrană ca în zilele noastre, ci și din motive practice, de economisire a energiei. Ca să păstreze cât mai bine căldura, care merge sus, către tavan, pragul de sus al ușilor se construia cât mai jos posibil, astfel încât atunci când se deschidea ușa să iasă cât mai puțină căldură din cameră. Ingenios. [În camera „frumoasă”.] Un pic mai sus de casă mai pot fi văzute încă două porți, o cruce, câteva piese litice din epoca romană și colecție impresionantă de stâlpi funerari, unii dintre ei vechi de peste o sută de ani. Cu o origine care se pierde în vechime, înainte de migrațiile strămoșilor din Asia Centrală, stâlpii funerari secuiești sunt monumente de lemn tradiționale care se așezau (și încă se așează) la morminte, sculptate cu motive și simboluri care prezintă biografia decedatului/ei: ocupația, vârsta, câți copii a avut. Lângă cealaltă latură a clădirii muzeului se află un lapidarium ce adăpostește pietre funerare medievale, printre care și cea a unui cavaler. [Muzeu în aer liber. 😍] Vizita este ușor de parcurs datorită organizării moderne, materialelor explicative în mai multe limbi, instalațiilor interactive și facilităților precum liftul. Biletele standard costă 25 lei/adult, cu reduceri și gratuități pentru anumite categorii de vizitatori; există chiar și un bilet pentru familii de 2 adulți + 2-5 copii la 60 lei iar pentru turiștii care vor să viziteze și celelalte muzee din județ, un bilet integrat județean valabil 7 zile (click aici pentru detalii). La casa de bilete  se află și un mic magazin de suveniruri și o garderobă, foarte utilă pentru lăsarea hainelor groase în timpul anotimpului rece. Fotografierea este permisă, iar parcarea publică (fără plată la data documentării noastre) se află chiar pe strada din fața muzeului. [Pentru pasionații de suveniruri.] Pe scurt, Muzeul Național Secuiesc este unul dintre cele mai vechi muzee din România, un loc care spune coerent povestea unei comunități și istoria unei regiuni întregi — de la mituri fondatoare și tradiții locale până la momentele complicate ale istoriei Transilvaniei, unde vei avea ocazia să afli cam tot ce trebuie știi despre secui și locurile lor de viețuire. Dacă îți plac muzeele care combină patrimoniul, arhitectura și tehnologia într-un mod coerent, sunt șanse mari să pleci de aici cu senzația că timpul a trecut mai repede decât te așteptai.

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

"Parcul din Centru": o să îţi spună orice locuitor al municipiului Sfântu Gheorghe atunci când îl întrebi ce merită să vezi în oraşul lui. Noi l-am văzut vara şi am petrecut ceva timp prin el. 🙂 Amenajarea parcului a început prin anii 1880 pe o parte a amplasamentului pieţii de animale şi de mărfuri a oraşului iar în anul 1933, odată cu desfiinţarea totală a acesteia, a ajuns la suprafaţa pe care o are şi astăzi. Iniţial a purtat numele lui Potsa József (n. 1836- m.1903, fost comite al Comitatului Trei Scaune, implicat activ în dezvoltarea economică, socială şi culturală a regiunii) dar ulterior a fost dedicat Elisabetei (Sissi)  - împărăteasă a Austriei şi regină a Ungariei. Între anii 2006-2010 parcul a trecut printr-o amplă modernizare şi reamenajare peisagistică: s-au amplasat bănci, balustrade şi stâlpi de iluminat noi, s-a realizat un lac artificial cu pod, s-au amenajat o grădină de stâncă şi un loc de joacă pentru copii, au fost amplasate mese de şah... [Podul de peste lac.] Istoria oraşului şi personalităţile acestuia sunt bine reprezentate prin câteva monumente amplasate în parc: unul dedicat honvezilor (nume purtat de soldații din infanteria maghiară în Evul Mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară) inaugurat în 1873 cu ocazia comemorării a 25 de ani de la revoluţia anti-austriacă din 1848; o statuie din bronz a contelui Mikó Imre (fost guvernator al Transilvaniei în anul 1849 și între anii 1860-1861) dezvelită în anul 1998; bustul lui Rákóczi Ferenc (n. 1676-d. 1735, principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei); bustul regelui maghiar Szent István ("Sfântul Rege Ştefan") - primul rege creştin al maghiarilor; statuia episcopului romano-catolic Márton Áron (n. 1896-d. 1980); statuia lui Berde Mózsa (lider al revoluţiei de la 1848-1849)... [Monumentul honvezilor.] Am găsit şi un monument dedicat Eroilor Sovietici, pe care încă se mai poate citi o "dedicaţie" pentru cei căzuţi în lupta pentru libertatea şi fericirea poporului român, pentru independenţa patriei, pentru socialism! 😐 ["Glorie eliberatorilor sovietici"] În parc se mai păstrează un pavilion construit în 1925, destinat concertelor de fanfară iar în partea de sud se află un grup de arbori plantaţi în memoria împărătesei Elisabeta.

Schitul de la Colțul Chiliilor este un important lăcaș de cult din zonă atât datorită poziționării sale unice, în inima Munților Piatra Craiului, cât și a istoriei sale surprinzătoare, fiind cea mai veche așezare creștină încă existentă din zonă.  Scurtă istorie a locului  Călugării care slujesc acum mânăstirea din munți spun că istoria acesteia pornește încă din timpul invaziilor otomane, când creștinii se ascundeau în munți, în secolul al XV-lea cu aproximație. În apropiere de actuala biserică de lemn există o grotă care inițial a servit ca schit pentru pustnici. Grota este spațioasă, împărțită în altar și naos și acoperită cu multe icoane, majoritatea pictate de călugării de la mânăstire sau de localnicii din zonă.   [Grota pustnicilor în zilele noastre.] De-a lungul secolelor pe aici au vieţuit pustnici care au ales să își dedice viața lui Dumnezeu și care au trecut nu o singură dată prin persecuții din cauza politicii necreștine a țării, cel mai recent în perioada comunistă; în timp, schitul a fost incendiat iar călugării alungați de mai multe ori. Totuși, în anul 2001 un monah numit Ioanichie a plecat să redescopere peștera-schit despre care auzise că ar fi undeva prin inima munților. După ce a descoperit grota pustinicilor, părintele Ioanichie a pus bazele mănăstirii care este astăzi ridicată acolo.  Tradiție Deși aflată la o altitudine destul de ridicată, la 1125 m și fără acces auto permis pentru vizitatori, schitul de la Colțul Chiliilor, care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și al Sfintei Cuvioase Parascheva, este vizitat în fiecare duminică de un număr mare de creștini care merg la Sfânta Liturghie. Aceștia vin din Zărnești și alte localități învecinate dar și din alte zone ale țării, fie din curiozitate, fie pentru că au auzit de atmosfera aparte de la slujbele din munți. După fiecare slujbă de duminică se pune masa pentru creștinii cu inima curată care au asistat la întreaga liturghie, se binecuvântează bucatele și se sărbătorește sfânta zi de duminică.  Cel mai special moment este însă sărbătoarea Învierii. Indiferent dacă ești un credincios ce respectă dogmele sau eşti o persoană care nu pune foarte mare preț pe spiritualitate, sărbătorirea Învierii lui Iisus Hristos la schit te va mișca. Oamenii din zonă urcă noaptea la lumina lanternelor pe poteca îngustă ce străbate dealurile până la grota în care se ascundeau călugării. Acolo se ține prima parte a slujbei şi acolo este oferită şi lumina sfântă. Cântarea „Hristos a înviat din morți” răsună din grota cea mică și luminoasă în întreg muntele ca o răbufnire de emoții iar la final oamenii coboară din pădure, de la grotă până la biserică, cu lumânări aprinse în mâini, răspândind lumina Învierii în natură. Restul slujbei se ține apoi în biserica de la mânăstire iar în zorii zilei, la finalul slujbei, valuri de credincioși merg spre casele lor cu inimile pline de lumină și iubire. Este cu adevărat o experiență pe care un credincios ar trebui să o trăiască odată în viață! [Slujba de Înviere la Colțul Chiliilor.] Traseu Ca să ajungi la schit sunt mai multe trasee pe care le poți aborda. Există acces auto 4x4 însă acesta nu este permis turiștilor ci doar călugărilor, pentru aprovizionare, așa că dacă vrei să ajungi la mânăstire ar trebui să faci o drumeție. Din Zărnești se pleacă pe drumul către Plaiul Foii. Îți recomandăm să urmezi prima potecă – ea va apărea la aproximativ 100 m după terminarea caselor din Zărnești pe partea stângă a drumului. Vei vedea aici un indicator ce îți spune că pentru a ajunge la mânăstire trebuie să urmezi poteca marcată bandă galbenă. [Porțiune din traseul de acces spre schit.] Durata traseului este de aproximativ 2 ore dus iar ca dificultate această tură este ușoară, fiind accesibilă și copiilor. Ruta este potrivită și bicicliștilor pasionați de mountain bike, marcajul pentru aceștia fiind banda neagră. Este un traseu de ciclism destul de tehnic, nerecomandat începătorilor. De asemenea, poţi urca şi de pe drumul care duce la cabana Plaiul Foii, vei întâlni la un moment dat indicator către Schit; sau urmează indicaţiile de pe harta noastră. Odată ajuns sus, la Schit, în zilele senine natura te va recompensa cu o superbă panoramă asupra Zărneştiului! [View spre Zărneşti.] 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe