Peștera Veterani

Mraconia este un râu, afluent al Dunării. Mraconia este un golf. Iar până la începutul anilor ‘70 Mraconia a fost o mânăstire în golful cu același nume. Ridicată în anul 1523, a primit hramul Sfântul Ilie. Se crede însă că exista încă de la jumătatea secolului 15 – un document de la 1453 spune că exista acolo o obște de 20 călugări și menționează denumirea Mrăcunea. Un vechi sigiliu îi atesta existența în 1735. Pustiită de năvălitori, ruinată în mod repetat, arsă și prădată, distrusă în timpul razboiului ruso-austro-turc din 1787 – 1792, mănăstirea a fost reconstruită și restaurată în mai multe rânduri, până când, în 1968, a fost demolată definitiv, odată cu inundarea zonelor prin construirea hidrocentralei Porțile de Fier. Ar fi putut fi salvată, dar regimul comunist avea un obiectiv din a distruge lăcașurile de cult. Doar părți din ea au mai fost salvate - crucea de pe turlă se află astăzi deasupra stâncii pe care este sculptat chipul lui Decebal, ușile altarului și o candelă sunt expuse în micul muzeu parohial al bisericii din Eșelnița. Când apele lacului de acumulare scad se mai văd încă ruinele fundației. Mânăstirea nu a mai primit drept de reconstrucție decât după anii ‘90. [Crucea de pe "chipul lui Decebal".] În 2000 a fost finalizată noua construcție și a dobândit hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil și Sfânta Treime; aparține administrativ de comuna Dubova. Astăzi este o mică mânăstire de maici, fix pe malul Dunării, sfidând parcă legile fizicii pe un cot de mal, pe locul unei foste case de semnalizare. În mare parte a fost ridicată cu voluntari. [Mraconia văzută de pe Ciucarul Mare. 😍] Cuvantul "mraconia" provine din limba slavă și înseamnă loc ascuns, retras. Chiar dacă a fost așa cândva, azi nu mai e cazul. Mânăstirea este așezată cât se poate de vizibil, fiind chiar unul din obiectivele de atracție de pe Clisura Dunării, fie că o abordezi de pe uscat sau de pe apă.

Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Habitat din Parcul Natural Porțile de Fier, muntele Ciucarul Mare este de fapt mic „la stat”; dar mare la… impresionat. Lapiezuri, vegetație din perioadele interglaciare, loc pe unde Dunărea și-a croit cu sârg drum prin piatra semeață, dând naștere unui defileu neînchipuit de frumos, a cărui uluitoare unduire poate fi cel mai complet admirată de sus, de pe platoul Ciucarului Mare. [Lapiezurile de pe Ciucarul Mare.] Pentru puțină geografie, abordată științific: Carpații Occidentali – Munții Banatului – Munții Almăjului. Pentru puțină imaginație, abordată emoțional: veșnicie neclintită, curgere neîncetată, sculptură verticală. [Abruptul Ciucarului Mare văzut din Cazane. 😍] Vegetația se remarcă prin prezența liliacului, care, dacă-l găsești înflorit (cam pe la începutul lunii mai), te va cuceri cu frumusețea dar mai ales cu mirosul. Elementul-vedetă de vegetație, atracţie protejată a acestei zone îl reprezintă laleaua Cazanelor, specie unică ce crește pe pereţii stâncoşi ai Cazanelor Dunării; poate fi observată înflorită, în luna aprilie, punctând colorat versanții austeri. Specie protejată, ruperea unui singur fir te poate costa o amendă de 10.000 lei! [Laleaua galbenă de Cazane.] Pentru detalii despre cum poţi ajunge sus caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mare. [Zona de plecare pe traseul Ciucarul Mare.] Altitudinea maximă la care ajunge Ciucarul Mare (i se mai spune și vârf) este de 318 m; nici nu-ți vine să-i zici înălțime... 🙂 Dar Ciucarul Mare nu e despre altitudine ci despre atitudine. [Ciucarul Mare văzut din Serbia, de pe muntele Veliki Strbac 😍] Și cum să nu ai atitudine, când ești parte a unuia din cele mai frumoase tablouri pictate de natură, sfâșiat în veacuri de Dunărea tumultuoasă care acum îți lucește la picioare, colos de strajă pe hotarul țării. [Ciucarul Mare şi Cazanele Mari, vedere de pe Ciucarul Mic. 😍]

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

Peştera Şugău, aflată la doar câţiva kilometri de DN 12 (care face legătura între Miercurea Ciuc şi Gheorgheni, apoi merge mai departe spre Cheile Bicazului), este o adevărată comoară cu care comuna Voşlobeni te aşteaptă, una dintre puţinele peşteri din Carpaţii Orientali. Până şi drumul de la DN până în pădurea unde se află peştera este foarte pitoresc, cei aprox. 6 km pot şi făcuţi şi cu bicicleta sau pe jos, într-o agreabilă plimbare. Dacă mergi cu maşina, mergi cu atenţie, chiar dacă drumul este ok în mare parte, sunt unele porţiuni fooarte înguste! [Drumul de la Voşlobeni spre peşteră.] Există mai multe locuri unde se poate parca maşina, noi îţi recomandăm să o laşi un pic înaintea parcării de la foişor (care este foarte mică), în intersecţia de trei drumuri din poza de mai jos; de aici până la foişorul de pe pârâu vei avea foarte puţin de mers. [Locul unde ar bine să laşi maşina.] Deşi la prima vedere, în afară de cadrul natural extraordinar în care este amplasată nu pare să îţi ofere prea multe motive să o vizitezi („deh, e doar o peşteră ca multe altele din România"), peştera Şugău ascunde o grămadă de suprize. Plăcute. [Foişorul de pe pârâu.] În primul rând, traseul care urcă prin pădure de la micul foişor din lemn construit chiar pe un pârâu, până la cabana speologică şi apoi până la peşteră - te vei bucura de un aer ozonat, pe o cărare foarte bine amenajată şi vei fi însoţit permanent de cântecul păsărelelor (mai ales în sezonul cald). Din loc în loc vei găsi şi panouri informative care îţi vor face cunoştinţă cu flora şi fauna din zonă.👌 [Urcarea spre cabana de cercetare speologică.] Apoi, oamenii - voluntari şi speologi - care în cadrul Asociaţiei Gyilkostó Adventure au reuşit să protejeze peştera de intervenţiile distructive ale vizitatorilor (care în trecut au lăsat urme adânci), să o cerceteze atent, să amenajeze un traseu de vizitare şi să pună astfel în valoare o atracţie naturală deosebită din judeţul Harghita. Bună treabă! Abel, ghidul-voluntar care ne-a însoţit a reuşit să ne introducă foarte bine în atmosferă, şi cu mici dificultăţi de exprimare, a răspuns la toate întrebările şi a prezentat excelent ce vedeam. [Primul popas - cabana speologică.] Şi în final, peştera în sine: deşi nu se poate vizita decât pe o porţiune de aprox. 150m (pe nivelul 1, superior), traseul este foarte palpitant şi te vei bucura să vezi în cele 7 săli, de foarte aproape, multe stalagmite, stalactite şi coloane, hornuri şi... lilieci (noi nu ne-am „intersectat” decât cu vreo doi) - nu sunt deloc agresivi şi te vor evita mai mult ca sigur în zborul lor. [Poteca care duce la peşteră.] Peştera este impresionantă, şi în bine, şi în rău... În bine pentru că ai ocazia să vezi o grămadă de stalactite (cele care se formează din tavan 🙂) în formare - le ai la nivelul ochilor şi poţi observa picăturile de apă încărcate cu elemente care le „construiesc” - aprox. 1 cm într-o sută de ani! 😮 [Stalactite în formare. 😍] Ne-a plăcut foarte mult sala în care ne-a întâmpinat „Fecioara Maria” şi un mic ansamblu de „pagode”; interesante şi hornurile care fac legătura între cele 4 niveluri ale peşterii (am înţeles de ce nu am văzut nicun speolog supraponderal până acum 😀) unele formate prin eroziune, altele prin coroziune. Interesant. [Hornuri care duc spre alte niveluri...] Ne-a mai plăcut că ghizii de aici pun la dispoziţie fiecărui vizitator lanterne (nu sunt multe peşteri în România unde te poţi bucura de aşa ceva) destul de puternice, cu care poţi „explora” toate ungherele 😍 ...Iar în rău pentru că din când în când sunt vizibile urmele umanoizilor care au vandalizat peştera în anii 1970-1980: o grămadă de formaţiuni sparte sau pur şi simplu, tăiate... oare ce-or fi făcut cu ele?! 😬 [Urme ale trecerii "oamenilor"...] Numele peşterii se pare că vine din limba maghiară Súgó = şoapte/şoptire, cu referire la apele pârâului care izvorăşte în nivelul inferior şi care se face auzit suav în nivelurile superioare ale peşterii.  Şi încă ceva foarte interesant: de la cabana speologică poţi ajunge uşor pe o potecă până la o altă „poartă” a peşterii prin care pârâul şoptitor iese la lumină; aici un ochi avizat poate observa o zonă de contact geologic - intersecţia dintre calcarele cristaline ale muntelui în care s-a format peştera şi şisturile cristaline din care sunt formaţi cea mai mare parte a Carpaţilor Orientali - o explicaţie pentru care în aceştia nu vei găsi prea multe peşteri... vei găsi câteva informaţii pe panoul de pe potecă, poate nu ar fi stricat să fie totuşi mai multe, şi în limba română! [Zonă de contact geologic.] Ce mai trebuie să ştii: peştera Şugău poate fi vizitată doar însoţit de unul dintre ghizii-voluntari pe care îi găseşti la cabana speologică între orele 10-16 (cu ultima urcare spre peşteră la ora 15), în sezonul de vară în fiecare zi iar în extrasezon doar în zilele de weekend. Pentru mai multă siguranţă, sună înainte de a te porni spre peşteră la unul dintre telefoanele de contact afişate în această pagină şi vezi dacă peştera poate fi vizitată. Şi atenţie la cap, mai ales dacă eşti mai înalt(ă), din experienţă putem spune că stalactitele pot să zgârâie rău scalpul! 🤭 [Atenţie la cap!] Tariful de vizitare (10 lei/persoană) poate fi considerat o donaţie către Asociaţia care administrează peştera şi e meritat cu prisosinţă. Îţi recomandăm să fii echipat pentru drumeţie (încălţăminte adecvată, în niciun caz şlapi sau tenişi), să ai şi ceva mai grosuţ în rucsac (în miezul verii, în peşteră sunt aprox. 10 grade); ţine cont şi de faptul că în peşteră sunt multe porţiuni alunecoase, umede, unde însă sunt montate balustrade şi funii de sprijin, foarte de ajutor.

Peştera Râşnoavei este des confundată cu Peştera Valea Cetăţii şi spre deosebire de aceasta, este sălbatică, foarte puţin amenajată, nu are nici taxă de intrare 🙂 Dacă vrei s-o explorezi îţi recomandăm să fii însoţit de un ghid sau de o persoană experimentată în speologie. Şi neapărat îţi va trebui echipament adecvat: cască, ghete şi îmbrăcăminte impermeabile, lanternă (cu baterii de rezervă) şi un rucsac cât mai mic, pentru a te putea strecura prin meandre şi galerii atât de înguste încât pe unele va trebui să te târăşti; peştera se inundă atunci când plouă abundent. Peştera nu este foarte lungă, are puţin sub 400m dar prezintă formaţiuni carstice interesante care merită văzute. Poţi ajunge aici pe două trasee, ambele de aprox. 3 km şi aprox. 1 oră de mers: • marcaj "cruce albastră" din parcarea ce deserveşte Cetata Râşnov (Valea Cetăţii) • marcaj "bandă albastră" cu plecare de la Biserica Sf. Nicolae (Veche) din Râşnov

Dacă eşti cazat în satul Peştera, recomandăm cu toată căldura o plimbare până la Peştera Liliecilor. Ca să ajungi la ea, părăseşti drumul asfaltat în curba dinaintea pensiunii Peştera şi urmezi poteca până la peşteră. Porţiunea aceasta este foarte plăcută, vei avea toată zona Branului la picioare, iar dacă este vară vei găsi multe frăguţe pe lângă potecă 🍓😊 Peştera Liliecilor nu este tocmai un obiectiv turistic, nu ai mare lucru de văzut în interior în afară de câteva colonii de lilieci; în plus, pentru că prin peşteră trece un pârâu iar solul este noroios şi plin de guano (caca de liliac 😊), ar trebui să fii echipat şi cu cizme de cauciuc ca să intri în peşteră şi chiar ca să urci din potecă până la intrarea în ea...  Peştera se află în aria specială de protecție a Parcului "Piatra Craiului" şi este monument natural naţional, găzduind specii rare de lilieci, cărora nu le face deloc bine interacţiunea cu oamenii - un alt motiv pentru care nu recomandăm intrarea în peşteră. Mergi până acolo - drumul e frumos - dar nu intra în ea!

Peştera de Lapte pare de dinafară o mică grotă care aproape că trece neobservată, mai ales în sezonul de vară cu vegetaţie luxuriantă. [Intrarea în peşteră, foarte bine camuflată.] Dar dacă îndrăzneşti să faci câţiva paşi înăuntru, te va suprinde cu o sală lungă de 170 metri, cu o lăţime cuprinsă între 15-20m şi o înălţime de 3-7 metri. [Îndrăzneşti să intri? 😀] Numele îi vine de la "laptele de peşteră" de pe pereţii săi - o depunere de minerale de un alb imaculat, care seamănă cu iaurtul. ["Lapte de peşeră".] Ca să ajungi la Peştera de Lapte poţi urma traseul "punct albastru" care porneşte de lângă izvorul de la Cariera Veche - click aici pentru detalii.