Biserica Romano-Catolică „Sfânta Treime”

Biserica - cetate de rit evanghelic luteran din Cristian este închinată Sfântului Nicolae și impresionează prin dimensiuni și monumentalitate. Parte dintre elementele de construcție și arhitectură au supraviețuit timpului – turnurile bisericii și sala de la intrare, care ar fi fost construite în jurul anilor 1250-1270. [Turnurile şi vitraliul-rozetă de la intrare.] Un eveniment important a avut loc între zidurile acestei biserici, în 1690 – încoronarea principelui Ardealului (Emeric Tököly), ceremonie la care a participat și voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.  Lucrurile nu au fost întotdeauna ca azi. Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconstrucție. Un cutremur în 1838 a dus la refacerea integrală. S-a construit clopotnița, căreia ulterior i-au fost adăugate etaj și turnulețe, s-au instalat ceasuri şi clopote turnate din oţel, în anii 1904, respectiv 1926. Sala de la intrare are un frumos vitraliu rozetă iar în interior se pot admira câteva exponate care vorbesc despre istoria și obiceiurile comunității – cufere, Roainea (un obiect „de cult” alocat unui ritual popular de la sfârșitul primăverii), un pian donat de un enoriaș dar și două panouri ce enumeră localnici ce au murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care au fost deportaţi după terminarea acestuia; pe lângă nume şi anul naşterii, la fiecare este trecut numărul casei în care locuia. [Panou cu cei căzuţi în război.] Biserica în forma ei actuală este una impunătoare, cu coloane maiestuoase, bolți decorate, arcade cu citate din biblie (în limba germană). Nu este bogat împodobită dar cuprinde reprezentări ale simbolurilor evangheliste – mielul, potirul cu spice, cei patru apostoli. Altarul datează din 1890 și a fost creat din lemn de către un meșter din Râșnov și pictat după o operă mai celebră a unui artist danez (Thorwaldsen). Este impresionant prin statuia dominantă, supradimensionată a lui Cristos binecuvântând, încadrată de două perechi de coloane în stil corintic și vitralii înalte, care filtrează frumos lumina și în care sunt reprezentați Petru și Pavel (1904) dar și reformatorii Martin Luther și Johannes Honterus (toate vitraliile reprezintă donații ale unor enoriași cu stare). [Altarul bisericii.] Pe bolta de deasupra altarului se regăsesc simbolurile lui Cristos – elementele comuniunii și ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi iar în colţurile acesteia poţi observa simboluri ce îi reprezintă pe cei patru apostoli. [Bolta de deasupra altarului.] Orga a fost achiziționată în 1710 și fusese inițial instalată în partea dreaptă iar în 1757 a fost încorporată în altar. Una nouă a fost construită în 1841/1842 de un meșter din Berlin și ulterior a fost mărită și modificată pe sistem pneumatic în 1909/1910 de un constructor din Brașov. Pentru că avea câteva „note” care nu sunau corect, aspect insesizabil pentru profani dar deranjant pentru maeştrii ce susţineau concerte aici, orga a fost reparată în anul 2018 cu un sprijin de câteva zeci de mii de euro primit de la Primăria din Cristian. Un element foarte original și special în această biserică este candelabrul eroilor, care îi onorează pe localnicii căzuți în Primul Război Mondial. Pentru fiecare erou este o lumânare sub care există o mică plachetă cu numele acestuia. În duminica ce urmează zilei nașterii eroului căzut, lumânarea ce-i corespunde se aprinde. 🙏🏻 [Candelabrul eroilor.] Se observă o diferență între rândurile de bănci de pe drepta și cele de pe stânga – pe dreapta cu pupitru și spătar, pe stânga simple scânduri. Previzibil, unele erau alocate bărbaților și celelalte femeilor. Mai puțin previzibil motivul acestor separații și diferențe – costumele de sărbătoare ale doamnelor erau unele foarte elaborate și bogat împodobite și includeau o fundă mare și frumoasă la spate; care, evident, era incompatibilă cu un spătar. În partea din față stăteau femeile mai în vârstă și spre spatele sălii vârsta scădea; fiecare dintre doamne îi aranja funda celei din față iar cele mai tinere, de pe ultimul rând, se descurcau singure, fără ajutor 😀.  [Băncile din biserică.] Interesant la această confesiune este că există și preotese iar această practică datează din timpuri străvechi, cel puțin din jurul anilor 1600. De altfel, în spatele altarului este zidită o piatră funerară a preotesei Anna May, decedată în 1631, reprezentată în portul obişnuit acelor vremuri. Fortificația a fost construită în secolele 15 și 16. Zidurile cetății formează două cercuri concentrice și au fost la început înălțate pe palisadă întărită cu pământ iar din secolul 15 pe curtine de piatră. La început au fost nouă turnuri, fiecare păzit și îngrijit de una din cele nouă vecinătăți în care erau organizați sașii. Astăzi se păstrează însă doar opt dintre ele, turnul porții fiind demolat și înlocuit în 1907 cu o altă construcție ce cuprindea casa îngrijitorului, trezoreria și camere pentru localnici la parter. [Turn din zidul fortificat.] O parte a vechii fortificații a fost sacrificată pentru a se amenaja în 1792 un cimitir. Până în 1899 au existat în interiorul primei incinte și cămările de provizii, ce serveau și ca locuințe provizorii pentru vremurile de restriște când familiile se adăposteau în cetate pentru a scăpa de invadatori. Am înţeles că la apropiata restaurare a bisericii şi a fortificaţiilor, vor fi reconstruite şi aceste adăposturi. Abia aşteptăm! Punct principal de atracție al Cristianului, cetatea a trecut printr-o restaurare în 1960-1961, care a reușit să pună în valoare ansamblul. În 1983 s-a mai realizat o renovare majoră, în mare parte realizată prin voluntariat. Dar trecerea timpului lasă urme iar nevoia unei noi intervenții este destul de vizibilă. Ni s-a spus că e „pe listă”. Actualmente comunitatea evanghelică este destul de restrânsă, motiv pentru care slujbele se organizează în comun cu alte sate. În prezent vizitele în cetate se pot realiza în urma unei discuții cu actualul îngrijitor, al cărui numar de telefon este afișat la intrare (dar şi aici). Dacă te oprești în Cristian, cetatea e un loc ce musai trebuie văzut. Intrarea este liberă dar o mică donaţie va fi apreciată şi va fi folosită la întreţinerea acestei minunate atracţii. În afara complexului cetății dar aflată în apropiere și conectată prin destinație și de interes pentru eventualii admiratori de arhitectură este Casa Parohială, construită (după un concurs de proiecte organizat în 1890!!!) în stil neoclasic, cu portic monumental și coloane cu capitel.

Biserica fortificată reformată din satul Zăbala îți atrage cu ușurință privirea, cu albul imaculat al construcției și cu perfecțiunea de carte poștală a detaliilor amplasării – iarba tunsă la milimetru, gardul fără defecte, contrastul cromatic al incintei. În plus, e așezata chiar la stradă, de neratat 🙂 [O fortificaţie impresionantă.] Construită în secolul 15, a fost de la început „dotată” și cu zid de apărare, notele documentare vorbind despre invazii tătare în regiune, care au impus necesitatea existenței unei zone dedicate adăpostirii membrilor comunității. Acum mai are doar 5 dar când a fost construit, zidul ajungea până la 8 metri înălțime. În afara zidurilor exista și un șanț cu apă, peste care trecea un singur pod, ce deservea o singură intrare în fortificație. În interiorul zidurilor erau ridicate clădiri din lemn, care asigurau adăpostul familiilor în timpul invaziilor – copii, femei și valori materiale. [Contrafort al zidului de incintă.] Construită în rit catolic, biserica a fost „reorientată” odată cu reforma inițiată de Calvin și așa a rămas până astăzi. În această linie, interiorul este unul simplu, fără pereți pictați, fără statui. Sigurele „pete de culoare” sunt casetele pictate de pe tavan, care însă nu au nicio semnificație în afară de ... sentimentele autorilor din momentul creației. Inițial tavanul bisericii fusese boltit, specific stilului gotic dar, prăbușindu-se la un cutremur, plus perioada Reformei Bisericii Catolice (ironie?), a fost reconstruit în forma actuală, undeva după 1700, cu frumoasele casete pictate, în stil renascentist, cu motive florale, păstrate în original până astăzi. Dacă vei căuta cu atenţie, vei găsi o casetă decorată cu figuri de animale - o acvilă cu două capete ce "stăpâneşte" nişte şerpi încolăciţi... [Frumosul tavan casetat din biserică.] Şi tavanul intrării prin turnul cloptniţă are un tavan casetat, pe care poţi vedea anul în care a fost pictat şi donat bisericii. [Tavanul casetat din turnul-cloptniţă.] Cea mai recentă renovare s-a finalizat în 2019 și a adus monumentul în prezentarea „biserică reformată cu incintă fortificată și turn clopotniță”, conform Repertoriului Arheologic Național. Dacă ajungi în Zăbala, acordă-i o jumătate de oră; este principalul monument al acestei comune și vei pleca de-acolo cu un bagaj spiritual un pic mai bogat. Dar va trebui să contactezi pastorul pentru a putea intra, ai numărul de telefon în această pagină. Casa parohială este imediat lângă biserică, așa că nu va fi nicio problemă; iar pastorul e bucuros să împărtășească povestea bisericii, chiar dacă face asta, cu scuze, într-o română ușor ... modificată 😉 jos pălăria! Nouă ne-a povestit cu amabilitate istoria bisericii, pe care v-am adus-o aici.  În fiecare duminică între orele 11-12 se ţine slujbă în biserică şi cu jumătate de oră înainte sau după, o poţi vizita. Dacă intri în timpul slujbei, obiceiul este să rămâi până la sfârşitul acesteia, să pleci înainte ar fi o lipsă de respect pentru enoriaşi!

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)

Deși nu foarte cunoscută, Biserica Evanghelică Sf. Ioan este un lăcaș de cult foarte important pentru comunitatea evanghelică de confesiune luterană din Sibiu, fiind loc pentru întâlniri ecumenice, slujbe și ceremonii religioase dar și sală de concerte. Din anul 1970 în această biserică a prins contur Ziua Mondială de Rugăciune a femeilor, marcată anual în prima zi de vineri a lunii martie. Această zi, fondată în America anului 1887, promovează egalitatea pentru femei prin rugăciune. Femeile creștine de diferite confesiuni se reunesc în peste 170 de țări pentru a se ruga și a atrage atenția asupra traficului de persoane și a nedreptăților sociale.  Cu un interior oarecum simplu, biserica adăpostește mai multe categorii de artă sacrală precum: obiecte din bronz, pictură modernă, două orgi și două valoroase retabluri poliptice (panouri cu icoane şi sculpturi), dintre care unul realizat în anul 1533. Intrarea în biserică se face pe latura de est, din strada Mitropoliei, iar deasupra uşii frumos decorate cu elemente metalice poate fi văzut un basorelief realizat la Viena, în care este reprezentat Mântuitorul înconjurat de copii. Curtea interioară a bisericii este comună cu cea a Centrului de Dialog „Friederich Teutsch”, al bisericii Evanghelice din România, odinioară orfelinat, şi cuprinde o librărie, o cafenea și un superb muzeu unde poţi afla cum se întrepătrunde istoria Bisericii Evanghelice cu cea a sașilor, cei ce au pus de altfel și bazele burgului Sibiu. De asemenea expoziții de fotografie ori pictură sunt prezentate în mod gratuit, la etajul întâi al centrului sau chiar în curtea bisericii, aproape tot timpul anului. Biserica poate fi vizitată la cerere (la recepția Muzeului) de luni - sâmbătă între orele 10 – 16, iar în ziua de duminică de la 11:30 – 16:00, neexistând nicio taxă de intrare.

Deopotrivă turiști și localnici s-au obișnuit să o numească cetate, dar de fapt este o frumoasă şi foarte veche biserică fortificată (menţionată pe la 1223), cocoţată pe vârful celui mai înalt deal din zonă (dealul lui Mihai) din Cisnădioara, unul dintre puținele sate din Transilvania care până în anul 1989 a fost locuit aproape exclusiv de sași. Atât legendele cât și peisajul ce înconjoară această biserică ne-au făcut să revenim la ea de multe ori, astfel că într-o duminică dimineața, după o cafea zdravănă, ne-am pornit la drum. Ajunși cu câteva minute mai devreme de ora 10, atunci când se deschide curtea bisericii, la geamul casei de bilete de la baza dealului, în locul zâmbetului larg al doamnei ce ne întâmpina de fiecare dată, am dat peste un bilet care ne anunța că o vom găsi în vârful dealului. Nu am mai poposit și am început urcarea, nu e un drum anevoios si vă spunem din experiență că și un copil de patru ani poate urca dintr-o suflare acest drum. 🙂 Odată ajunși sus, am profitat de prezența doamnei pentru a-i pune diverse întrebări despre biserică și astfel am aflat povestea pietrelor globiforme (aflate chiar în fața bisericii), că portalul de vest al bisericii este foarte asemănător cu cel al bisericii fortificate din Hosman (județul Sibiu) şi că, într-una din vizitele pe care ea le-a ghidat, unul din turiștii veniți din Germania a găsit numele unchiului său îndepărtat pe una dintre plăcile comemorative aflate în biserică.  În prezent, nu se mai ţin slujbe dar datorită acusticii bune din când în când aici se țin diverse concerte sau spectacole de teatru.  La interior biserica nu are foarte multe elemente, altarul este format dintr-o masă și o cruce iar în spatele acestuia pot fi văzute plăcile comemorative ale unor soldați germani și austro-ungari, căzuți în Primul Război Mondial în luptele din jurul Sibiului (strămutate aici din cimitirul de la Gușterița în anul 1940).  La exterior, de jur împrejur te vei bucura de panorame extraordinare - munții Cindrel, satele cu acoperișuri roșiatice și verdeața ce înconjoară acest loc... îţi vor încânta privirea! Multe legende circulă în jurul acestui loc, una dintre ele, cea a pietrelor globiforme, spune că orice flăcău, gata de însurătoare, trebuia să urce la biserică cu un bolovan, din acelea destinate ofensivelor în caz de asediu, pentru a-și dovedi puterea. 💪 O altă legendă spune că atunci când un cuplu localnic dorea să divorțeze, era încuiat în casa micuță din interiorul fortificației. Se pare că ritualul era valabil în mai multe localități din Transilvania (la Biertan spre exemplu, termenul de „încarcerare” a cuplurilor neliniștite era de două săptămâni), la Cisnădioara termenul de izolare a perechilor era până la împăcare, iar în cazul în care nu găseau împăcare, nu mai ieșeau niciodată de acolo...🙄 Preț bilete : 8 lei adulți și 5 lei pentru copii. E de recomandat să suni înainte de a merge aici - este posibil ca activitatea acestui loc să fie afectată în contextul măsurilor de combatere a răspândirii Covid-19.

În satul Cârța, pe drumul dintre Sibiu și Făgăraș, se află singura abație (mănăstire) cisterciană din România rămasă în picioare. O mare parte din acest complex este în ruine dar capela este folosită și azi pentru slujbe, de către comunitatea evanghelică săsească. Călugării cistercieni, cunoscuți și sub numele de „călugării albi” sau „călugării țărani”, duceau o viață simplă, erau vegetarieni, dormeau în camere neîncălzite și trăiau după dictonul „Ora et Labora” (roagă-te și muncește) al lui Benedict. Erau renumiți pentru hărnicie și pricepere, iar între secolele XI-XIV au înființat peste 1400 de mănăstiri răspândite în întreaga Europă, în Anglia, Portugalia, Austria, Germania și până la Cârța, aceasta din urmă fiind și cea mai estică abație a ordinului. Poarta cu rozetă, zidurile înalte și arcadele în stil gotic, impresionează de cum ajungi în apropierea abației, care este foarte diferită de tot ce am văzut până acum în România. După ce treci de poartă, înainte de a intra in biserică, pe partea dreapta se află un mic cimitir al soldaților germani căzuți în Primul Război Mondial la Porumbacu, iar în spatele lor, ca un străjer, stă statuia lui Ronald, erou german, considerat un simbol al libertății și dreptății.   [Statuia lui Ronald.] În interiorul bisericii, atmosfera este primitoare, ca și cum ești așteptat aici la rugăciune. Pe fiecare bancă sunt așezate cărți cu imnuri, pregătite pentru slujbă, iar lumina invadează fiecare colțișor al bisericii, lăsându-ne să observăm în detaliu lăcașul. Pe prima bancă de rugăciune, de lângă altar, am putut observa o superbă reconstrucție în miniatură a abației, care te lasă să vezi „ce a fost și ce a rămas”. Altarul baroc străjuit de Sf. Petru și Sf. Pavel, orga mecanică din anul 1777 și bolțile ce se unesc cu chipul Fecioarei Maria, sunt elemente ce dau unicitate acestui loc. [Macheta vechii abaţii.] Ce se mai poate vedea aici?  • Ruinele fostei biblioteci cisterciene (Reflectorium) și ale dormitoarelor, care impresionează prin îmbinarea stilului romanic cu cel gotic (ferestre gotice -cu arc frânt și coloane romanice)  • Casa parohială – una din cele mai vechi clădiri locuite din Transilvania, aflată pe locul fostei bucătării (doar din exterior)  • Casa învățătorului – o casă săsească ce servește drept muzeu și în care putem observa veștminte săsești, lăzi de zestre din 1948, dar și schițe cu abația de-a lungul timpului. Alăturat casei se află și biroul de informații al locației și casa de bilete. Preț bilete : 10 lei pentru adulți și 5 lei copii. Pentru grupuri este necesar un telefon înainte, se poate programa ghidaj în limbile română, germană și engleză la numărul de telefonul din pagină.

Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA este cel mai mare muzeu în aer liber din România şi pentru că poate fi el însuși o destinație turistică, acordă-i măcar câteva ore ca să îl vizitezi la pas şi să îl admiri în tihnă - în niciun caz nu este un obiectiv de văzut „în fugă”! În 1963, odată cu montarea în Dumbrava Sibiului a unei vechi mori cu aducţiune hidraulică, se înfiinţa aici un Muzeu al tehnicii populare, o iniţiativă extraordinară de resuscitare a unei idei mai vechi a Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, care a inspirat şi numele de astăzi a muzeului. De atunci şi până astăzi, cercetătorii muzeului au cutreierat satele de pe întreg teritoriul României, au achiziţionat şi au demontat peste 400 de instalaţii tradiţionale, anexe gospodăreşti şi case întregi (unele vechi de sute de ani), le-au restaurat şi le-au re-montat aici, într-o formă cât mai apropiată de cea originală! O plimbare pe aleile muzeului va fi ca o călătorie în timp, în istoria satului românesc. Vei putea intra prin curţi, prin casele care sunt deschise publicului şi vei putea vedea cum trăiau stră-stră-bunicii noştri. Vei aprecia liniștea ce te înconjoară la orice pas, singurele zgomote vin de la animalele şi păsările ce își duc traiul în acest muzeu, ca în ograda bunicilor. 😍 Mai tot timpul, Muzeul organizează tot felul de târguri, festivaluri tradiţionale, ateliere de meşteşuguri, care te vor ajuta şi ele să intri în atmosfera acelor vremuri demult trecute şi pe care nu ar trebui să le lăsăm uitării. Deși întreg complexul este întins pe mai bine de 96 de hectare, aleile de vizitare nu depășesc 10 km de traseu, ceea ce îl face accesibil atât la pas cât şi cu bicicleta. De asemenea te poți plimba cu trăsura pe alei sau cu sania trasă de cai (depinde în ce anotimp nimerești), pentru o asemenea plimbare, încă specifică multor sate din România, vei plăti 30 lei/30 minute. Iar dacă vremea permite, poţi avea în vedere şi o plimbare cu barca pe lacul de unde vei avea o cu totul altă perspectivă asupra celei mai mari colecţii de mori de vânt din Europa. La jumătatea vizitei noastre am dat de Nea’ Nelu, om hotărât, ardelean din moși-strămoşi și fierarul acestui mic sat (îi spunem sat pentru că o dată ce te pierzi pe alei uiți că ești la marginea unui oraș și parcă te aştepţi să îl vezi pe Nică după colț, la furat de cireșe 😀). Fierarul împreună cu câțiva ucenici băteau de zor la o potcoavă pentru iapa Steluța, și tare mândru era că oamenii sunt încă interesați de meseria sa, căci bineînțeles, nu ne-am dat duși până nu am observat îndeaproape toate etapele acestui meșteșug. 🙂 [Steluţa, aşteptând potcoave noi.] Ce ne-a plăcut nouă cel mai mult aici? - o gospodărie lipovenească strămutată aici din Mahmudia, judeţul Tulcea, care reconstituie viaţa unei familii de pescari din Delta Dunării. [Gospodăria lipovenească.] - casa veche de peste 500 ani (după unele surse) a cărei imagine de dinainte de restaurare apare pe bancnota de 10 lei; după ce a fost cumpărată cu 10.000 lei de la proprietarii ei din satul vâlcean Vlădeşti, a fost strămutată aici în anul 2006. Povestea casei poate fi citită aici [Casa de pe bancnota de 10 lei.] - târgul de ţară, unde am întâlnit producători locali, tradiţionali şi unde am putut asista la ateliere de artă şi gastronomie populară. [Târgul de la Muzeu.] Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra nu doar ne-a plăcut, ne-a mers de-a dreptul la inimă şi s-a instalat bine acolo! ❤️ Este un loc în care te încarci cu energia emanată de acest popor în multele lui secole de existenţă. Nu îl rata dacă eşti prin Sibiu! Iar dacă vorbele noastre nu te-au convins, poate te conving impresiile unor străini de seamă, consemnate în „Cartea de Aur” a Muzeului:   „Pace, frumusețe, emoție, toate acestea reprezintă „Dulcea Românie” - Donato Chiarini – Ambasador U.E. la București „Am vizitat multe muzee în aer liber din Europa, dar acesta este cel mai impresionant dintre toate. Este nu numai un muzeu, este o expoziție vie a vieții poporului român.(...) Vă mulțumesc foarte mult pentru fascinanta sclipire a spiritului românesc” – Terry Davis, Secretar General al Consiliului Europei 🙏 contributor Unde Mergem®, Mirela Goraş

În trecut fântânile erau foarte importante pentru comunitate iar sibienii au început încă de prin secolul XIII să amenajeze un număr mare de fântâni, în fiecare piaţă a oraşului. Acestea erau îngrijite de vecinătăți ce numeau doi meșteri, unul bătrân si unul tânăr, care aveau datoria să vegheze la buna funcționare a acestor surse de apă. De obicei o dată pe an fântânile erau curățate, acțiune ce cădea în sarcina tinerilor din cadrul vecinătății și care se termina de regulă cu o masă copioasă. Fântâna din Piaţa Mare a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1538, spunându-se că „în bazinul din jurul ei femeile își spălau rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele”.  Acum, ea este cunoscută ca Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn. Merită să-i acorzi un popas pentru că de ea se leagă o adevărată saga: în anul 1798, cu ocazia renovării fântânii comandate de către Martin Hochmeister, primarul acelor vremuri, a primit un umbrar din fier forjat, finanţat de de pielarul Filek. În Primul Război Mondial, după ce iniţial umbrarul a fost confiscat de militarii cantonaţi în oraş, comandantul Armatei a 9-a germane, generalul Erich von Falkenhayn, a decis să îl înapoieze oraşului. Iar mai târziu, noile concepții urbanistice pe care regimul comunist le-a impus în reamenajarea Pieței Mari au făcut ca fântâna sa fie demolată. Doar apropierea anului 2007 în care Sibiul a fost declarat „Capitală Culturală Europeană” și dorința de a reface aspectul de altădată al pieței, au făcut ca o copie a fântânii interbelice să reapară și să își revendice poziția în Piața Mare după sute de ani de schimbări. Azi, trecătorii se opresc lângă această fântână pentru a se relaxa și a admira de pe scările ei Piaţa Mare. De jur împrejur sunt clădiri superbe, de pe acoperişurile cărora „ochii sibiului” (element de arhitectură medievală, cu scop de aerisire) îţi vor urmări orice mişcare! 😀

După părerea noastră, frumusețea acestui oraș medieval nu constă doar în marile puncte de atracție, ci mai degrabă în străzile mici, înguste și pietruite, locuri pe care mulți dintre cei ce ajung în Sibiu nu se gândesc sau nu sunt îndrumați să le viziteze, acestea fiind adesea scăpate din vedere chiar și în ghidurile de călătorie.  Atunci când o iei la pas printre ele îți dau senzația că păstrează secrete din vremea în care orașul abia ce lua amploare în jurul lor și te fac curios, căci o străduță duce la altă străduță și fiecare are frumusețea ei. Un astfel de loc este și Pasajul Aurarilor, care pornește de sub turnul casei din Piața Mică nr. 24, situată în Orașul de Sus, şi coboară în trepte spre Piața Aurarilor, aflată în Orașul de Jos. Conservându-și înfățișarea de la 1567, când servea drept casă pentru atelierele de aurari (de unde și numele), pitorescul Pasaj al Aurarilor poate fi considerat unul din cele mai romantice locuri din Sibiu. Aici chiar și căsuțele scorojite parcă au un “ceva” al lor, păcat că unele dintre ele sunt lăsate de izbeliște de proprietari, dar totuși cu ale lor culori pastelate, ferestrele verzi sau albastre și cu tot acest complex de scări pietruite și arcade, te fac să te simți ca pe străzile din celebrul Riomaggiore, din Italia! 😍