Pe drumul spre/dinspre Poiana Braşov vei găsi un loc care îţi oferă cea mai frumoasă perspectivă a Braşovului. Indiferent de anotimp, fie zi sau fie noapte, merită să faci un popas într-una din cele trei parcări care constituie acest punct de belvedere!  ...Păcat de "rănile" din ce în ce mai adânci care apar în dealul Warthe, vizibile foarte bine de aici!😔

Între Coronini și Sfânta Elena, deasupra Coroniniului, se află un platou carstic, punctat de terenuri agricole, pășuni și fânețe, păduri tinere, parte a Parcului Natural Porțile de Fier, loc de admirat flora și fauna bogate în specii de arbori, flori, păsări de mici dimensiuni, reptile etc. dar și peisaje uimitoare, zări îndepărtate, contururi nemărginite. [Platoul Sfânta Elena.] Pentru că în zonă bate un vânt numai bun de transformat în energie, pe câteva zeci de hectare s-a construit un parc eolian cu mai bine de 20 de turbine. Datorită rețelei de drumuri amenajate odată cu amplasarea parcului eolian, accesul la peisaje de poveste și panorame de vis este mult mai ușor. Vorbim de aproximativ 40 km de drumuri, ideale pentru mountain-biking, off-road-ing sau chiar trekking, oferind acces pe văile pline de atracții naturale. Intrarea în parcul eolian este permisă dar e posibilă necesitatea anunțării ei și pe traseu se mai poate întâmpla câte o verificare din partea personalului de pază. [Ia ca reper cele 3 relee care se văd undeva pe culme.] Din DN57 Moldova-Nouă – Orșova ia direcția Sfânta Elena, prin zona numită Vărad. Drumul este asfaltat. Prima intersecție este în zona numită Priod. De aici asfaltul continuă către Sfânta Elena și mai multe variante pietruite sau de pământ se desprind în direcții diferite, ducând spre puncte de belvedere și atracții naturale. Noi am ales să mergem „la relee”. De la Priod, după ce se iese de pe asfalt, drumul e practicabil dar e recomandabilă o mașină de teren. La început vei merge pe un drum pietruit amenajat de cei de la Enel (vei şti că eşti pe drumul bun dacă vei vedea pe marginea drumului  o placă pe care scrie "Enel, staţie Sfânta Elena"). [Punctul de ieşire de pe drumul asfaltat.] Apoi, până la relee, pe culmea Văradului, e drum de țară; iar de la un punct chiar recomandăm renunțarea la mașină și deplasarea pe jos până în zona de belle-vue. Noi aşa am făcut atunci când am ajuns la prima pădurice; pentru că după ea drumul se îngusta destul de mult iar ramurile arboretului puteau lăsa urma pe vopseaua maşinii, am preferat să o lăsăm aici, la umbră şi am purces pe un urcuş destul de uşor şi foarte agreabil, în triluri de păsărele şi miros de liliac sălbatic de mai 🙂 Astea sunt coordonatele locului unde am lăsat maşina: de aici se văd releele şi vei face vreo 10 minute pe jos; sau poţi merge cu maşina dacă nu îţi pasă de vopsea 😉 [Pădurea de dinaintea culmii Văradului.] Am fost avertizați în legătură cu eventuala prezență a viperelor, așa că ne-am echipat corespunzător (ghete pe gleznă, pantaloni lungi), dar nu ne-am „bucurat” de întâlnirea cu vreuna (ori alt șarpe); nu ne-am supărat deloc. 🙂 [Pe culme, pe lângă relee.] Urmând poteca, după ce treci de relee, se deschide în fața ta geografia copleșitoare a malurilor celui mai mare defileu european, priveliștea superbă asupra locului unde se îngustează Dunărea, asupra cetăților Golubac (malul sârbesc) și Ladislau, asupra insulei Ostrov, iar în zilele senine și cu aer curat poți vedea până departe spre Baziaș, ghicind, cu puțină imaginație, locul pe unde intră Dunărea în România. Grozav ar fi să vii la apus, când pe scena orizontului soarele dă un spectacol de gală, inundând cerul și apele în nuanțe fierbinți, năucitoare. [Unul dintre cele mai spectaculoase puncte de observaţie din România! 😍] Ar prinde tare bine niște indicatoare din loc în loc pentru o orientare cât de cât în spațiu. Sunt multe variante de trasee și e dificil să ajungi la ele dacă nu ești localnic sau nu plătești pe cineva pentru servicii de ghidaj. Iar asta deși se poate traduce în beneficii financiare pentru cei ce prestează astfel de servicii, credem că pe termen lung aduce mai mult dezavantaje, demotivând mai degrabă turiștii. Pe de altă parte totuși, în lipsa unui management turistic integrat al zonei, poate e mai bine să nu fie prea mulți turiști, păstrându-se astfel mai în siguranță patrimoniul natural sălbatic. Dacă mergi, fii responsabil, te rugăm! [Apus de soare peste "marea de la Dunăre" 🤩] Deci dacă vă doriți o vacanță pe Clisura Dunării, nu vă limitați la Cazanele Mici și Cazanele Mari, nu vă opriți la Mraconia. Clisura înseamnă mult mai mult și frumos. ┄ - am localizat pe hartă ultimul punct vizibil pe hărţile Google. De aici va trebui să te bazezi pe orientarea ta pe teren având ca reper releele radio vizibile (aproape) de pe orice porţiune a drumului; click pentru coordonatele punctului de belvedere.

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Unul dintre traseele scurte (de aproximativ un ceas) pe care le poți face în Sovata este până pe Dealul Căpâlna, la Capela 14 cruci. Pe lângă simbolistica remarcabilă a locului, priveliștea spectaculoasă va încununa plimbarea plăcută la punctul de destinație. Sunt multe rute ca variante, dar noi îți recomandăm ca plecarea să o faci de la Izvorul Maria; în afară de faptul că ai să bifezi încă un punct de importanță turistică din zonă, ai să poți să-ți iei pentru drum o apă cu poveste a meleagului, iar dacă ți-ai parcat mașina în zonă, la întoarcere probabil vei fi și mai bucuros de alegerea făcută. [Izvorul Maria.] Pe scurt povestea izvorului sună cam așa: la începutul anilor 1900, când Sovata suferea de lipsa apei potabile, o actriță inimoasă, pe numele ei Jászai Mari are ideea de a organiza, în timpul vacanțelor sale la Sovata (1905 – 1907 ) evenimente de artă cu artiștii din Budapesta cu scopul strângerii de fonduri pentru o fântână. În urma serilor organizate strânge 2 400 de coroane. În 1910 banii sunt folosiți la înființarea fântânii (izvor) ce avea să-i poarte numele. Dar să ne întoarcem la drum că nici nu am plecat 😉 Așadar, de la Izvorul Maria urci ușor până ce indicatorul îti va arata direcția către Capela 14 cruci, iar drumul face la dreapta - unde începe strada Cerbului. [Indicatorul spre Capelă.] Traseul este marcat pe garduri, arbori, stâlpi - semnul este un triunghi albastru cu un contur alb. [Traseul spre Capelă.] Vei ajunge pe un drum forestier și la câteva minute de mers vei observa, dacă vei fi atent, pe stânga un copac ce te va ghida spre capelă, cu acelaşi triunghi albastru. [Traseul prin pădure.] Cu riscul de a ne repeta, acesta este doar unul dintre traseele pe care poți ajunge până sus la bisericuță, dar unul foarte lejer și tare scurt 🙂 Cum ziceam plimbare ușoară, pe un povârniș lin. Nu după mult timp, dincolo de singura pantă mult spus pieptișă, ai să ajungi în luminiș, unde un indicator te anunță că mai sunt 5 minute până ajungi la destinație, iar un altul te ghidează spre spre Stâna de Vale. [Pe indicator ai să găsești și detaliile salvamontului (în caz de nevoie).] Via Transilvanica intersectează traseul (una dintre borne fiind chiar lângă capela). Vei fi ghidat până în spatele destinației - tăinuită de un pâlc de brazi - deci mergi fără grijă. Înainte de a admira punctul final al călătoriei, te va întâmpina un monument din lemn cu o inscripție în maghiară În amintirea soldatului necunoscut, iar apoi, Capela cu cele 14 cruci ale sale ce încoronează dealul. Priveliștea e bonus! 😍 [Monumentul din lemn.] La data documentarii nu am putut vizita interiorul, fiind închis, dar câteva băncuțe te vor aștepta să-ți odihnești trupul și sufletul. În pridvor ai să regăsești o rugăciune în română și câteva în limba maghiară. Povestea capelei de pe Dealul Căpâlna ("Tyúkász" în limba maghiară), începe în 1876, când pustnicul János Esztergár a creat crucile pe coasta dealului, ce simbolizează cele 14 stații de pe Muntele Golgota. Ceea ce trebuie să știi e că până în 1900, pe aceasta cale a crucii credincioșii veneau anual, în număr considerabil. În încercarea păstrării tradiției, două pelerinaje încă au loc pe 1 mai – Găsirea crucii şi pe 14 septembrie – Înălțarea crucii (cu slujbe ce au loc sâmbăta). Intenția ridicării unei capele, cu bani strânși din donații a apărut în mintea lui János Esztergár în 1886. Împins de dorința ducerii la bun sfârșit a lucrării, el a călătorit în Transilvania și a strâns aproximativ 500 de coroane pentru ridicarea lăcașului. În 1887 au început construcțiile, iar în anul 1888 s-au finalizat. În 1889 au primit permisul de funcționare de la episcop și în dar un altar portabil. Colina cea verde ce te uimește ziua, deopotrivă te surprinde și noaptea. Seara, fiecare cruce minuțios numerotată este luminată la bază de un reflector, astfel încât în negură arată spectaculos, noi nu am zăbovit până seara, dar ni s-a povestit. [Cele 14 cruci şi priveliştea asupra oraşului.] În trecut capela era deschisă zilnic, dar "civilizația" călătorilor a dus la închiderea ei. În prezent, în timpul sezonului, dacă ești interesat să-i vizitezi interiorul, după ora 17 un domn îți va deschide biserica. Ceea ce va trebui tu să faci este să iei legătura cu Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sovata și ti se va răspunde cu bunăvoință - găseşti numărul de telefon mai sus.

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

Dacă ajungi în Sfântu Gheorghe și nu știi de unde să începi descoperirea municipiului de reședință și chiar a întregului județ Covasna, un prim pas bun e să intri la Centrul de Informare Turistică din Piața Libertății, aflat chiar în inima orașului, lângă cele mai importante puncte de interes ale lui.​ Vei pleca apoi la drum înarmat cu hărți turistice și gastronomice pentru tot județul Covasna, plus pliante și broșuri dedicate orașului Sfântu Gheorghe și stațiunii Covasna – toate gratuite, doar întinzi mâna și le iei. Le găsești în română, maghiară și engleză, pe unele chiar și în germană, ca să poți explora zona mai ușor, indiferent din ce colțuri ale lumii ai ajuns aici. [Parte din oferta de materiale tipărite...] Dar nu e doar un loc de unde iei pliante și pleci: le spui (în română, maghiară sau engleză) celor din staff (noi am găsit-o de serviciu pe Ildikó) pe scurt ce îți place – natură, muzee, băi și ape minerale, gastronomie – iar ei îți construiesc pe loc un mic program, cu rute prin Sfântu Gheorghe și prin tot județul. Ți se recomandă ce să vezi, în ce ordine, unde merită să te oprești și, foarte important, ți se spune și „să suni înainte”, ca să nu bați drumul degeaba la un restaurant sau o atracție și să le găsești închise pentru vreun eveniment privat.  Dacă vrei să ții pasul cu ce se întâmplă în oraș, afli rapid de la ei și ce evenimente prinzi pe perioada șederii: au calendar lunar de evenimente și știu cel mai bine programul de la teatru, cinema sau alte manifestări, chiar dacă nu există materiale tipărite pentru toate. Iar dacă vrei să pleci mai departe prin județ, te ajută și cu partea practică: cum ajungi unde ți-ai propus, cu ce tren, autobuz sau pe ce drum e mai bine să mergi – informații extrem de valoroase într-o zonă cu o infrastructură încă în curs de dezvoltare. Poți continua apoi documentarea și online, pe site-ul lor, unde găsești detalii suplimentare despre evenimente și atracții –  în cele trei limbi menționate mai sus. [...și din cea de suveniruri.] Pe lângă informații, sunt disponibile și câteva suveniruri simpatice – magneți, sacoșe Visit Covasna, cărți și ilustrate poștale – numai bune de luat acasă sau de trimis celor rămași acolo. ​ Pe scurt, dacă vrei ca lista ta de locuri „de văzut/de făcut” în județul Covasna să se lungească și să devină mai interesantă decât ce aveai notat de acasă, merită ca prima oprire în Sfântu Gheorghe să fie la Centrul de Informare Turistică și la simpaticii oameni de la Visit Covasna care lucrează aici. Îi poți suna chiar și în afara programului afișat, la numărul din această pagină, dacă ai nevoie de informație urgentă pe care nu o găsești pe website-ul lor.

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Singura „poveste” despre Fântâna lui Botorog ne este oferită de inscripția de la baza crucii, ridicată în 1965 de „Paraschiv Botorog în amintirea fiicei Lenuța (elevă clasa a V-a)”... Cișmeaua cu apă rece este nu numai un foarte bun punct de hidratare și de răcorire în zilele toride de vară ci și un punct de reper important, de intrare pe câteva trasee foarte populare în Munții Piatra Craiului. [„Parcarea” de la Fântâna lui Botorog.] De aceea, locul este foarte popular, cea mai bună dovadă fiind sutele de mașini parcate pe marginile drumului și în mica parcare de lângă Fântână; în weekendurile din sezon fii pregătit să lași mașina și la câteva sute de metri de intrarea pe trasee.  Vis-a-vis Fântână, un pic mai jos, spre Zărnești, se află o mică pajiște, la marginea căreia curge un pârâu cu apă limpede și rece; poate fi un loc foarte bun de picnic, de grătar sau chiar de pus cortul, dacă nu te deranjează praful ridicat de mașini în orele „de vârf” 😀 Din câte am văzut, sunt destui doritori!

În județul Covasna există un sat care se numește Malnaș-Băi. Nu e o interjecție ci ar fi, cică, stațiune balneoclimaterică. Dar ... din ce am reușit noi să vedem e o stațiune în care nu prea îți vine să stai ... Cel mult să umpli niște sticle cu apă minerală și să pleci ... Toate materialele spun ca „stațiunea” e bogată în ape minerale carbogazoase, feruginoase, bicarbonatate, sodice, calcice, magneziene, hipotone, izotone și bicarbonatate, clorurate, sodice, carbogazoase, hipotone. Și că apele astea ar fi recomandate în tratarea afecțiunilor digestive și renale. Or fi ...! Acu’ ... asta e teoria … Că la proba practică localitatea nu trece examenul ... Noi ne-am îndreptat într-acolo plini de speranță și entuziasm. Căci așa bogății naturale nu-s de colea! Ca să ajungi la Malnaș-Băi, ieși din drumul european E 575, cam la 17 km de Sfântu Gheorghe, și găsești o localitate așezată frumos, pe Malul Oltului, între Munţii Baraolt şi Munţii Bodoc.  „Legenda” spune că stațiunea era renumită și avea mulți vizitatori încă din 1856. „Mulți” ăsta o fi un criteriu subiectiv sau pe-atunci poate stațiunea era administrată mai bine ... Căci când am ajuns noi părea mai degrabă părăsită ... Ar fi recomandat să vină aici celor care se află în tratamentul unor afecţiuni digestive (gastrite cronice, ulcer), hepatice (hepatite, coleciste, pancreatitã cronică), sau cardio-vasculare (arteriopatie, cardiopatie cronică, hipertensiune arterială). Că nu era mai nimeni pe-acolo o fi un semn bun? O fi că lumea e bine-sănătoasă și nu are nevoie de tratamente ...? În 1891 ar fi fost construite primele băi cu apă caldă, iar începând cu 1904 ar fi funcţionat şi un punct de îmbuteliere a apei minerale. Noi am găsit în centrul satului un bazin cu apă minerală (teoretic), care își spune, pretențios, piscină. Conform pancartei (singura de acest fel pe care am găsit-o pe-acolo), ar avea 1,3 m adâncime și se folosește pe propria răspundere. Cam atât cu informațiile! Dacă mai vrei să mai știi și altceva ... te descurci pe propria răspundere ... Cât despre a te „introduce” în respectiva apă ... nici propria răspundere nu părea suficientă ... [Eşti pe "proprie răspundere".] În localitate ar fi funcţionat şi un sanatoriu, care folosea ape din izvoarele care se pare că aveau și nume - Ilona, Mioara, Central, Victoria, Fântâna Centrală. Înțelegem că „din nefericire” (pronia cereasca a întors spatele localității, un blestem, ceva nemaivăzut trebuie să se fi produs! Nu! Nu oamenii sunt responsabili. Totul e nepersonal. Nu „s-a mai făcut nimic”!...) după 1989, băile au ajuns în paragină. Iar în prezent doar s-ar mai îmbutelia apa minerală „Perla Covasnei” şi acidul carbogazos.  La Malnaş-Băi s-ar afla cel mai valoros monument industrial al regiunii: un şir de instalaţii de îmbuteliere, construit în anul 1863, care este şi astăzi în stare de funcţionare. Ne scuzăm, dar nu l-am găsit! Și de altfel nimic de pe-acolo nu „ne-a invitat” să poposim mai mult și să explorăm. Dacă vom mai ajunge vreodată promitem să fim mai insistenți ... Citim în surse online că faima băilor de la Malnaș ar fi crescut în a doua jumătate a secolului 19, odată cu investițiile mai multor familii nobiliare maghiare. În 1873, Malnaș-Băi ar fi primit oficial statutul de stațiune balneară, la acea vreme funcționând aici băi bogate în dioxid de carbon, băi feroase și pe bază de nămol. Nimic însă din această faimă nu pare să fi rezistat ... Noi am găsit trei izvoare despre care am aflat un pic „pe gustate” și „pe propria răspundere” ce calități ar (putea) avea. Și putem spune asta: cea mai bună apă (presupunem) minerală carbogazoasă pe care am gustat-o vreodată! Nu există prin comerț nimic nici măcar pe-aproape de apa asta! Dar atât! Nu tu un panou! Nu tu o informație! Nu tu date tehnice, nu tu recomandări privind sănătatea! Doar niște laude deșarte afișate de autorități pe bani europeni! Și chiștoace de țigări și resturi de plastic! Trist! Triști și repede am plecat de-acolo!  [Apă minerală şi ... chiştoace.] Da, știm, am spus că Unde Mergem este despre suma calităților ... Dar aici e o maaare sumă a calităților locului, ale naturii, care merită și trebuie promovate și susținute. Și un maaare MINUS și un mare deget ridicat autorităților pentru NIMICUL pe care îl fac și pe care nu ne-am putut abține să le arătăm. Promitem că o să încercăm să nu o facem prea des! Totuși, dacă ești în trecere pe E 575, fă un mic ocol pe la Malnaș-Băi! Merită să-ți umpli o sticlă cu apă minerală!

Izvorul de lângă Liceul „Kőrösi Csoma Sándor”, în spatele hotelului Căprioara, este considerat de localnici a fi unul dintre cele mai importante izvoare din orașul Covasna, pe lângă Izvorul Elvira și Izvorul Kati. Din ce am văzut în fișa* ce prezintă compoziția chimică plasată la izvor apa este puternic feruginoasă (asta se vede și cu ochiul liber 😊), bicarbonată, clorurată, sodică, hipotonă și carbogazoasă, fiind recomandată pentru cure interne în cazul afecțiunilor gastrointestinale, tulburări metabolice, boli ale aparatului urinar. *am fi publicat-o și noi în Galeria Foto din această pagină dar la data documentării noastre am găsit-o vandalizată; aviz autorităților! [Fier, 34mg în fiecare litru de apă. Se vede. 😁] Pe harta Google izvorul este prezentat cu numele Borvízforrás, adică „apă minerală” dar căutând o traducere am găsit și varianta „izvor de (apă) de vin” – ce am înțeles noi din asta e că de aici te poți aproviziona, pe gratis, cu apă pentru șpriț 😁 Nu am încercat-o pentru asta, am băut-o doar „sec” și pentru că nu are deloc hidrogen sulfurat în compoziție, a fost băubilă, ni s-a părut chiar gustoasă! După ce o încerci și tu ne comunici impresiile tale într-o recenzie aici? 🤗

Dacă te nimerești pe DN13E între județele Brașov și Covasna, în trecere prin Vâlcele, coboară din mașină sau descalecă bicicleta și profită de ocazie să faci un popas... prin istorie, atât a locurilor cât și a unei resurse considerate de mulți, pe bună dreptate, mai valoaroasă decât aurul: apa minerală! “Satul Vâlcele, localitate componentă a comunei cu același nume (care însă are reședința în satul mai mare alăturat, Araci), cunoscută mai demult ca Elepatac, (în maghiară Előpatak - în traducere, Izvoarele), este prima stațiune balneară din Transilvania și una dintre cele mai vechi din România. Din documentele pe care le-am putut consulta am aflat că pe la 1770 contele Ioan Nemeș (judele celor Trei Scaune secuiești de pe atunci) „edifica prima casă, al cărui esemplu cu încetul îl urmară toți vechii proprietari din Előpatak: contele Mikó, Béldi, Székely, Geréb, Thuri, Antos, Gidófalvy şi alţii mai mulți... iar sciențifice a devenit cunoscut prin medicul primar al Braşovului Dr. Barbenius prin broşura sa întitulată: Chemische Untersuchung einiger merkwürdiger Gesund - und Sauerbrunnen des Szekler- stuhles Háromszék, Hermannstadt 1792”... atfel că prin 1772 a început aici activitatea de balneație (băi cu ape minerale), în primele localuri special construite pentru așa ceva în Ardeal! După lucrările de extindere din anii 1836-1844, aflăm că „Elöpatacul deja era forte frecuentat nu numai de aristocrația din patria -pe atunci Imperiul Austriac n.n. -, dar și din străinătate precum: Milosch Obrenovics domnitorul Serbiei (carele a edificat aci o biserică frumósă de religia gr. or.) principii Ghica, Sturdza, Stirbei, Cantacuzino, Florescu, precum și de alte familii distinse și cu autoritate.”  Iar apoi au venit la băi multe alte capete încoronate (prințul moștenitor Iosif al II-lea, Carol I de România, regele Ferdinand al României), precum și personalități culturale și politice ale vremii: mitropolitul Neofit, Andrei Șaguna, Grigore Cantacuzino, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Anton Pann, Titu Maiorescu!” [Fântâna principală și promenada acoperită din Előpatak.] Ca în multe din localitățile din România, și de Vâlcele se leagă o legendă, ce datează încă de pe vremea vechilor daci. Se spune că după căderea capitalei Sarmisegetusa, regele Decebal împreună cu câțiva apropiați au luat-o pe firul Oltului în sus și au ajuns în zona sudică a munților Baraolt. Iar când urcușul a devenit mai abrupt, ca să le fie mai ușor, au îngropat pe aici o parte din tezaurul pe care îl purtau cu ei. După ce Decebal a fost ucis mai sus, undeva pe teritoriul actualului județ Harghita, unul dintre însoțitorii lui s-a predat romanilor și a trădat, spunându-le pe unde ar fi fost ascunsă comoara. Romanii au mers acolo și s-au apucat de săpat... și au săpat până când în loc de aur, au descoperit o altă comoară, niște izvoare de apă ale cărei calități au fost repede remarcate. Și atât de încântați au fost încât au înființat aici o colonie “Colonia Aquarium Vivarum”, unde aceeași legendă spune că veneau la cure de ape minerale oameni de pe tot întinsul Imperiului Roman! Dar de Vâlcele se mai leagă și alte povești și toate au ca element izvoarele de apă. De la ciobani care odată ajunși pe aici săpau fântâni ca să-și adape turmele și dădeau tot de apă minerală (care fiind sărată nu era deloc pe placul animalelor)... până la tot felul de aventurieri atrași aici de legenda comorii îngropate a lui Decebal. Și care, după ce au cheltuit adevărate averi răscolind prin aceste locuri, tot de apă minerală au dat până la urmă! 😊 Întorcându-ne la vremurile de după înființarea stațiunii, datorită excelentelor ei efecte terapeutice, apa minerală de la Vâlcele a început să fie valorificată din ce în ce mai mult, atât prin consum ca supliment alimentar cât și prin balneație. Iar după participarea la câteva expoziții internaționale (Expoziția Internațională de la Viena 1873, Expoziția Universală de la Bruxelles 1897, câteva Expoziții Internaționale de la Budapesta), la care a luat numai medalii de aur, apa minerală de aici a ajuns să fie cunoscută în toată Europa. În 1875 la Vâlcele se ținea cel de-al XVIII-lea congres european al medicilor balneologi, o confirmare în plus că Vâlcele devenise deja una dintre cele mai importante și vizitate stațiuni balneare europene și nu doar din fostul Imperiu Austriac.   Pe la sfârșitul secolului XIX erau deja în exploatare 3-4 izvoare iar calitățile unice ale apei de la Vâlcele au adus și un investitor, care a construit pe la 1890 cea mai modernă fabrică de îmbuteliere din Transilvania acelor vremuri. Și încă de la primele loturi, jumătate din producție mergea direct la export! 😊 După Unirea cu România și după construirea unui nou sanatoriu balnear, în anii 1930, stațiunea a devenit foarte populară, ajungând să aibă peste 2500 de pacienți care se se tratau aici în fiecare sezon – un număr deloc mic pentru acele vremuri! [Poster de promovare din perioada interbelică.] Dar vremurile bune nu au mai durat mult. În al doilea război mondial, în urma Dictatului de la Viena din 1940, timp de câțiva ani localitatea a fost împărțită în două. Granița dintre Ungaria și România trecea exact prin mijlocul satului; bătrânii încă își amintesc cum erau nevoiți să treacă dintr-o parte în alta printr-un punct de frontieră ca să-și poată lucra pământul. Bineînțeles, activitatea de balneație a încetat, singurii „turiști” care mai veneau să bea apă minerală fiind soldații încartiruiți în zonă. Dar necazurile abia începeau. După războiul civil din Grecia, în anii `50, la Vâlcele au fost aduși refugiați politic greci care au fost cazați în ceea ce mai rămăsese din vilele și pavilioanele balneare. Grecii, aduși de la soare și mare direct în Siberia românească, să supraviețuiască frigului de aici au pus pe foc până și parchetul din camere. Astfel încât, după plecarea lor, din stațiunea înfloritoare de altădată nu au mai rămas decât ruine. În anii ce au urmat activitatea de balneație nu a mai fost reluată, singura modalitate prin care a fost pusă în valoare apa minerală fiind îmbutelierea și vânzarea, preponderent pe piețe externe... inclusiv în Franța (o adevărată performanță, să vinzi apă minerală celui mai mare producător de apă minerală din Europa!) 😉 Dar după Revoluție a fost închisă și această activitate. ☹ Actualul proprietar al fabricii de îmbuteliere a cumpărat-o în 1998, când devenise o ruină, fiind pusă în conservare de mulți ani. Inginer de industrie alimentară la bază, a analizat din nou apa de aici și după ce s-a convins încă o dată de calitățile ei extraordinare, a riscat să cumpere „putregaiul de la Vâlcele” (după cum râdeau unii de el) și după o investiție deloc mică, a construit o linie de îmbuteliere și a reușit să facă apa din nou accesibilă oamenilor din toată lumea, care o pot fie comanda online fie o pot cumpăra din câteva rețele de hipermarketuri... În discuția de documentare pe care am avut-o cu dl. Silviu Manole, extrem de agreabilă, ne-am convins că e vorba de multă pasiune și de o mare dorință de a ajuta pe cât mai mulți oameni să se bucure de calitățile terapeutice ale apei de la Vâlcele!    E bine de știut că apele medicinale/terapeutice (spre deosebire de apa plată sau acidulată „pentru băut”) se îmbuteliază fără prelucrare, pentru a-i fi păstrați cât mai mulți din factorii naturali care le conferă calitățile. Iar după cum ne-a spus dl. Manole, atunci când îmbuteliezi o apă fără prelucrare apare depunerea în sticlă. În funcție de condițiile de păstrare și transport, în câteva zile de la îmbuteliere începe să apară la baza sticlei un depozit fin de praf maro... un proces normal dar care pentru mulți oameni ce au încercat (și) apa de la Vâlcele a fost o „barieră” greu de trecut. O tehnologie inovatoare de îmbuteliere ar ajuta la păstrarea îndelungată a structurii moleculare și a concentrațiilor naturale de minerale din apă. Ne-am bucurat să mai aflăm că întreprinderea care îmbuteliază și comercializează în prezent apa Vâlcele a reușit să reia tradiția participării la Expozițiile Mondiale în 2022, când împreună cu alte câteva ape minerale românești, a reprezentat România la EXPO DUBAI. [Pe rafturile unui hipermarket, noiembrie 2024.] Ce face unică apa minerală de la Vâlcele este conținutul ridicat de magneziu (cel mai mare între apele minerale din România!) într-o formă care îl face ușor de asimilat în organism. Este și o sursă de fier natural, recomandată în special femeilor gravide. Analizele spun că are în jur de 50mg/l de siliciu – care are beneficii atât în osteoporoză cât și în eliminarea aluminiului din organism pe cale renală. Are seleniu – un aliat important în lupta cu afecțiunile canceroase. Are și carbonați naturali, care reglează echilibrul acido-bazic din organism... Mulțumită compoziției sale chimice speciale, apa medicinală de aici este recomandată pentru o serie de afecțiuni și cure de întărire a organismului, în dispepsii și atonii gastrice, constipații cronice, colita mucomembranoasă, sechele dupa hepatită, hepatită cronică, litiază biliară, cură de repaus a căilor biliare sau anumeii... Site-urile de specialitate recomandă Vâlcele și pentru astm sau bronșite.    Iar apa asta minune poate fi luată și gratuit, de la cele două cișmele din centrul localității. Una, aflată într-o curbă, pe partea stângă a drumului când se merge spre Sfântu Gheorghe, e amplasată într-un pavilion din lemn ușor de observat. Pentru că e un pic mai departe de izvorul-sursă, sunt multe momente când apa nu curge aici. Iar dacă se întâmplă asta, poți merge la cealaltă cișmea, aflată peste drum, unde din ce am aflat de la localnici, apa curge tot timpul - ca să o găsești folosește localizarea de pe harta noastră! [Cișmeaua de la drum.] La fel ca apa ce se îmbuteliază, apa de la cișmele provine dintr-un izvor forat la 50m adâncime – care din ce ne-a povestit dl. Manole e un adevărat „muzeu” al apelor minerale românești: izvorul este cel original, făcut prin anii 1890 de un inginer austriac, căptușit cu doage din brad roșu (care între timp s-au pietrificat), fiind unul din cele mai vechi izvoare din Europa aflat încă în exploatare. Cișmeaua localizată de noi pe hartă (cunoscută și sub numele, foarte sugestiv, Izvorul Roșu) este amplasată pe locul Izvorului Elisabeta, de unde își luau porția de sănătate toți cei veniți la Băi în perioada de glorie a stațiunii. În apropierea lui se mai pot vedea câteva ruine ale construcțiilor balneare iar pe micul parc-alee din fața cișmelei poți vedea cu ochii minții conți, prințese, regi și împărați ieșiți la promenadă! 😊 [Izvorul Elisabeta, pe la începutul secolului trecut...] Din păcate, în zilele noastre locul e doar o amintire a vremurilor trecute. Noi l-am găsit plin de gunoaie și noroi, în zilele ploioase trebuie să îți asumi murdărirea încălțămintei. De cele mai multe ori așteaptă-te să găsești mulți oameni care stau la coadă să ia apă dar dacă vrei doar să-ți umpli un bidon mic, îi poți ruga să te lase în față. [...și ce a mai rămas din el, în zilele noastre.]

Pe DN2D, la intrarea în Lepșa pe sensul dinspre Focșani, chiar în dreptul semnului de intrare în localitate este un loc bun de popas, de refill pentru bidonul cu apă pentru drum... sau chiar pentru acasă 😊 un izvor pe care nu l-am văzut niciodată secat, chiar și în verile foarte secetoase tot mai curge un pic, cât să te răcorească. [Intrarea în Lepșa dinspre Focșani.] Inscripția de pe placa „comemorativă” o să te facă să aștepți cu zâmbetul pe bune să se umple bidonul (sau bidoanele): „O să intru în păcat, Sfinte Doamne, ține-mă, Pentru vin nu am ficat, Pentru apă, inemă.” 😊 Iar când bei apa rece și proaspătă, spune un Bogdaproste în memoria celor care au construit izvorul: Ilie, Traian și Ion! 🤗 [Plăcuță comemorativă.] Atenție, parcarea pentru mașini este vis-a-vis de izvor. Unde mai tot timpul este aciuat și câte un cățel fugit sau alungat de acasă... poate vei avea ceva prin bagaje și pentru el 🐶 Și grijă la trafic când traversezi către și de la izvor, nu există marcaj trecere pentru pietoni.

Doboșeni este un mic sat din județul Covasna, aflat pe malul drept al pârâului Kormos, la Vest de satul reședință a comunei Brăduţ, o zonă renumită în vechime pentru numeroasele izvoare cu ape minerale. La recomandarea oamenilor din zonă noi am găsit și am gustat apa izvorului aflat la intrarea în sat dinspre Racoșul de Sus, unul dintre puținele care au rămas cât de cât în funcțiune. [Foișorul cu izvor văzut de la șosea...] La o primă vedere a tubului din ciment în care a fost captat izvorul, din care se scurge un firicel de apă destul de  anemic, eram un pic sceptici dacă să riscăm sau nu să bem din țeava aia plină de rugină... Dar câțiva copii veniți cu bicicletele, care își umpleau sticlele de acolo ne-au dat curaj. Și am savurat o apă minerală „ca la carte”: ușor carbogazoasă, cu un gust feruginos, în care se simte bogăția de minerale. Genul de apă valoroasă de care ne putem bucura gratis în multe locuri din țara noastră mare și frumoasă.  Înainte să o bei verifică atent în sticlă să nu fi „curs” și ceva pietricele sau nisip. 😉 [... și izvorul cu apă minerală.] Așa că, dacă te afli pe drumul de întoarcere dinspre Cheile Vârghișului, la plecarea spre casă fă un popas ca să umpli toate sticlele goale pe care le ai în mașină. Deși am căutat prin multe locuri nu am găsit niciun fel de informații despre indicațiile sau contraindicațiile acestei ape. Dar noi ne-am simțit bine după o cură de câteva zile cu ea! ☺️ P.S.: Covasna are renumele de "orașul celor 1000 de izvoare cu apă minerală" dar acceași denumire poate foarte bine caracteriza și județul care stă foarte bine la capitolul ăsta - ape cu conținut ridicat de fier, ape sărate, ape carbonatate etc.

Deşi e recomandat la secţiunea Izvor cu apă potabilă, apa izvorului Ghera nu e tocmai potabilă, fiind extrem de sărată, la limita de saturaţie (dizolvare) a sării în apă. Numele îi vine din limba maghiară, în care "géra" înseamnă "izvor sărat" iar localnicii şi cei aflaţi în trecere nu ratează nicio ocazie să se aprovizioneze gratuit 😃 cu apa pe care o folosesc la multe întrebuinţări, de la gătit şi murături până la băi pentru diverse afecţiuni. Dacă vrei să testezi pe pielea ta saturaţia extremă de sare în apă şi să pleci acasă cu un pic de sare extrafină, nu trebuie decât să te speli un pic pe mâini cu apa de la izvor! 😉 [Sare extrafină 😃] Lângă izvor este amplasată o placă comemorativă ce datează din 1878, instalată în memoria lui Veress József , fondatorul primei băi terapeutice autorizate din Sovata - Baia Géra, care folosea apă din aceeaşi sursă; în traducere (mulţumim Visit Sovata pentru ajutor), pe placă scrie: "Pentru Veress József, fondatorul stațiunii. Ca semn de recunoştință sacrificiului sãu adus pentru omenirea suferindã. Placă ridicatã de oaspeții stațiunii din anul 1878. 20 august 1878" - frumos omagiu! 😊 Aflată chiar vis-a-vis de izvor, pe amplasamentul actual al bisericii unitariene, Baia Géra avea în perioada ei de glorie (anii 1870-1890) 28 de cabine şi 11 căzi din lemn; a funcţionat până în anul 1969 iar în 1970, în urma unei viituri puternice locul a fost inundat în totalitate.

Dacă eşti cazat în Poiana Braşov, o plimbare uşoară prin staţiune este întotdeauna binevenită. Poţi face chiar un mic traseu, cu plecare din parcarea mare din centru: mergi până la fostul hotel Poiana Ursului unde faci dreapta, după care urmezi drumul asfaltat până ajungi la izvorul din Cariera Veche. De aici te poţi întoarce pe unde ai venit sau poţi merge mai departe pe drumul ce trece pe lângă vechea pârtie Slalom şi traversând pârtia Bradul până la Telecabina Kanzel şi Gondola Express, de unde te poți întoarce mergând pe trotuarul de lângă strada principală ce străbate stațiunea. Sau îl poţi face în sens invers 🙂 Este un traseu foarte potrivit şi pentru o plimbare cu bicicleta! [Pe drumul spre Izvor.] Izvorul are o apă rece, delicioasă, mulţi dintre turiştii care pleacă din Poiana Braşov şi sunt cu maşina vin aici ca să se facă un "plin" pentru acasă. Din păcate, pentru că este de fapt o gură de "prea-plin" a captării de apă Apa Braşov ce alimentează o porţiune a staţiunii, atunci când consumul de apă este mare în Poiană, izvorul nu mai curge. [Să facem plinul. 😊] În faţa izvorului dar şi peste drum de Carieră sunt nişte mici poieniţe unde poţi întinde liniştit o pătură şi poţi sta la soare... sau la umbră; cel puţin, aşa am presupus noi: nu am văzut niciun semn care să interzică asta, În plus, ai tot ce-ţi trebuie pentru un picnic: apă rece de izvor, coşuri de gunoi unde poţi arunca deşeurile (deşi mai bine le-ai coborî în oraş sau la locul unde eşti cazat, ca să nu-i înveţi pe urşi să vină aici). [Poieniţa de la Cariera Veche.] Înainte de izvor şi în faţa lui vei găsi câteva indicatoare cu trasee turistice prin zonă. Apă vei avea, chef de drumeţie îţi mai trebuie! 🙂 [Trasee în zonă.] Am observat lângă izvor şi o plăcuţă din lemn. Până la data listării acestei recomandări nu am reuşit să aflăm ce semnificaţie au numele şi data inscripţionate pe ea dar promitem că mai întrebăm şi anunţăm aici! [Oare ce s-a întâmplat aici pe 18.01.1923? 🤔]

Izvorul Szejke este situat pe DN11C, la km 18, pe partea stângă dinspre Târgu Secuiesc spre Băile Balvanyos. Cu o mineralizație totală* de peste 4,8g/l, apa este minerală, feruginoasă, bicarbonatată, clorurat-sodică, natural carbogazoasă (compoziția chimică a apei poate fi consultată în galeria foto). *Mineralizare totală  = cantitatea totală de substanță uscată (s.u. %) minerală și/sau organică ce rămâne după evaporarea completă a apei la temperatura de 105˚C Recomandată în cure ale afecțiunilor gastrointestinale, hepatobiliare, anemii și litiaze urinare, apa izvorului este relativ ușor de băut, are un gust de „ouă clocite”, mult mai puțin pregnant decât cea a a izvorului Transilvania, aflat al aprox. 2km mai sus, la intrarea în stațiunea Balvanyos; deci poate fi luată și pentru drum, după câteva guri te obișnuiești cu mineralele din ea! 🙂   [Zona de picnic din fața izvorului.] De la DN se ajunge la izvor coborând câteva trepte, iar în fața lui este amenajată o mică zonă de popas cu mese și bănci.

Izvorul Transilvania este situat la km 20 DN11C, pe partea dreaptă, chiar înainte de intrarea spre Băile Balvanyos din direcția Târgu Secuiesc. Tăblița cu compoziția chimică plasată la izvor (o găsești și în galeria foto) ne spune că apa este minerală (mineralizație totală* de aproape 4g/l),  feruginoasă, bicarbonatată, clorurat-sodică, carbogazoasă. [Chiar la intrarea în stațiune dinspre Târgu Secuiesc.] Recomandată în cure ale afecțiunilor gastrointestinale, hepatobiliare, litiaze urinare și anemii, apa izvorului este greu de băut dacă nu ești obișnuit cu apele minerale, are acel gust și miros inconfundabil de „ouă clocite” specific; gust-o înainte a de a-ți umple bidonul cu apă pentru drum! 😉 *Mineralizare totală  = cantitatea totală de substanță uscată (s.u. %) minerală și/sau organică ce rămâne după evaporarea completă a apei la temperatura de 105˚C Lângă izvor, în fața unei construcții care pare să fie o capelă, este amenajat un mic punct pentru popas, cu mese și scaune cioplite în piatră. 😍

La Mănăstirea Gornea (Sichevița, Caraș-Severin) accesul este atât de liber, încât lăcașul nu are nici poartă. Poți merge oricând (între orele 7-20 vara; iarna intervalul e ceva mai scurt dar și interesul probabil e ceva mai scăzut).  Până în anii 2000 a fost pe acest loc un pichet de grăniceri. Însă sub impulsul descoperirii unor însemne creștine datând din secolele 4-5, s-a decis înființarea unui schit. [Paraclisul mănăstirii.] S-au făcut toate demersurile juridice legate de proprietate. În 2001 s-a instalat aici prima obște, alcătuită din două maici de Mănăstirea Dealu din Târgoviște și un părinte de la schitul Pătrunsa din Vâlcea; locul a fost binecuvântat și s-au început lucrările. Mănăstirea și-a luat numele de la denumirea satului de care aparține. Paraclisul a fost primul construit, pe locul exact al fostului pichet. A primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. În anul 2002 au urmat trapeza, chiliile, bucătăriile şi arhondaricul.  În 2003 a început construirea bisericii mari, în stil bizantin, încăpătoare; a durat până în 2010. A primit hramul Izvorul Tămăduirii, care a devenit și sărbătoarea oficială a bisericii, fiind momentul la care participă și episcopul. [Loc de popas.] Obștea care a ridicat schitul a rezistat până în 2016 iar apoi lăcașul a fost preluat de maicile de la Mănăstirea Nera; moment cu care, pe lângă activitatea duhovnicească, a început și o etapă de implicare comunitară. De-atunci și până în 2020 au fost renovate izvorul de la poartă și zidul, sub administrarea celor 5 maici și a preotului duhovnic Isac. În 2020 a venit obștea actuală, din județul Mehedinți. În același an schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. [Izvorul de la poartă.] Deși e localizată exact pe drumul județean (DJ571A) și aproape de cel național (DN57), mănăstirea nu e foarte vizitată. Locul e foarte frumos, liniștit, verde, ideal pentru o discuție de suflet.  Construcțiile nu sunt toate finalizate, pereții bisericii nu sunt nici măcar tencuiți, mai e nevoie de retușuri la fundație și acoperiș. Se dorește ca pictura să se realizeze în frescă însă probabil că va mai dura – procedurile pentru finanțare sunt complexe, pictorul trebuie să fie autorizat de patriarhie etc... Până atunci însă, slujbe se desfășoară dimineața la ora 7 și după-amiaza la 17. Donațiile sunt binevenite. De la magazinul din incintă îți poți achiziționa un suvenir tematic sau un obiect de cult. Spațiu de parcare este, exact vizavi de mănăstire.

Braşov este singurul* oraş din România care are în mijlocul său un munte: Tâmpa, arie naturală protejată. Nu pleca din Braşov până nu îl vezi de sus, de pe platforma de Belvedere Tâmpa. Priveliştea pe care o ai asupra oraşului şi împrejurimilor face să merite banii (dacă foloseşti Telecabina Tâmpa) sau efortul, dacă urci pe jos. - Program Telecabina Tâmpa (urcare): L 12:00-23:00, Ma-D 10:00-23:00. 0. O călătorie costă 30 lei/sens, 45 lei dus-întors (adulți), respectiv 20/30 lei pentru copii. După modernizarea finalizată în octombrie 2025, programul telecabinei a fost prelungit până târziu în noapte, devenind singura telecabină din România autorizată să funcționeze și pe timp de noapte; datorită accesibilității complete pentru persoanele cu dizabilități, acestea pot avea acum ocazia să admire de sus unul dintre cele mai frumoase orașe din România! 😍 Dacă ai un pic de condiţie fizică recomandarea noastră este să urci pe Treptele lui Gabony - (marcaj triunghi galben, aprox. 1,5h) şi să cobori pe Drumul Serpentinelor (marcaj triunghi roşu); dar dacă vrei să fie mai uşor, poţi urca şi coborî pe Serpentine. Ambele trasee (pe care le găseşti şi în aplicaţia noastră) au punctele de plecare pe Aleea de Sub Tâmpa, în zona Telecabinei; chiar dacă sunt relativ ușoare, necesită echipament de drumeţie, ca pe orice alt traseu de munte. [Intrarea spre semnul uriaş BRAŞOV.] Puţin mai sus de Belvedere Tâmpa (semnul uriaș BRAȘOV), după câteva zeci de metri de urcuş vei găsi alte câteva puncte de belvedere, asupra Ţării Bârsei, apoi către Şcheii Braşovului, de la care dacă mai mergi câteva zeci de metri spre Sud vei avea la picioare zona dinspre Predeal, cu cartierul Răcădău. [Punctul de belvedere de deasupra semnului BRAŞOV.] O poveste interesantă: între anii 1950-1960 Braşov a fost unul din oraşele din fostul bloc comunist care au purtat numele dictatorului sovietic I.V. Stalin. Conducătorii de atunci ai oraşului chiar au "scris" numele acestui pe muntele Tâmpa, din brazi plantaţi pe un versant golaş; deşi între timp aceştia s-au amestecat cu foioase, se spune că la o privire atentă dintr-un anumit unghi, dinspre oraş, vei întrezări numele STALIN spre vârful muntelui, în stânga cablului telecabinei! Noi nu am reuşit să îl vedem... [Belvederi de pe Vf. Tâmpa.] În prezent, pe muntele Tâmpa este scris numele oraşului - BRAŞOV - din nişte litere uriaşe care sunt iluminate pe timp de noapte, fiind vizibile de la câteva zeci de kilometri când vii dinspre Târgu Secuiesc, Târgu Mureş sau Sibiu. Muntele găzduiește o microrezervație floristică de aprox. 2 ha ce are scopul de a conserva stâncăriile calcaroase de pe vârf, care adăpostesc numeroase specii de plante protejate (toporași, clopoței, cimbrișor, mătăciune, barba ungurului...). *Unii ar spune că mai e și Piatra Neamț cu a ei Pietricica - dar încă se dezbate intens dacă aceasta este un deal sau un munte. 🙂

Sunt mai multe legende despre Pietrele lui Solomon, şi toate sunt legate de numele regelui maghiar Solomon care se refugiase prin aceste locuri în anul 1075. În timp ce fugea de duşmanii care-i vroiau capul, regele a încercat să sară cu calul peste cele două pietre dar nu a reuşit şi a căzut. O legendă spune că a murit iar în locul în care a căzut a izvorât o apă (unii spun spun că ar fi vorba de izvorul L.I.D., pe care îl găseşti un pic mai sus de zona de picnic, pe Drumul Galben care urcă spre Poiana Braşov; nu am aflat de unde îşi trage acronimul). [Izvorul L.I.D.] O altă legendă spune că regele a supravieţuit căderii şi în fuga sa a hotărât să îşi îngroape coroana la rădăcina unui copac pentru a nu putea fi recunoscut de urmăritori. Coroana a fost găsită mai târziu de un ţăran ce a predat-o conducătorului cetăţii care de atunci poartă numele Kronstadt (în germană - oraşul Coroanei), iar coroana şi stejarul la care rădăcina căruia a fost îngropată au fost stilizate în stema oraşului Braşov. [Cele două stânci între se spune că a sărit regele Solomon.] Unii specialişti spun că zona este încărcată energetic şi că aerul de aici conţine o mare cantitate de ioni încărcaţi negativ, ceea ce ar face să aibă un efect benefic asupra sănătăţii. Ce ştim noi sigur este că dacă vii aici în weekend-urile cu vreme bună vei respira un aer încărcat cu fumul şi aromele zecilor de grătare aprinse de localnici 🤭 [Unul dintre locurile preferate "de grătar" ale braşovenilor (şi nu numai).] În Duminica Tomii (prima duminică după Paşte) îi poţi întâlni pe Junii Braşoveni care se adună aici la o horă şi un ospăţ pe cinste după ce au străbătut oraşul în tradiţionala Paradă a Junilor. Una peste alta, locul este foarte frumos. Poţi ajunge aici cu autobuzul 50 ( în Centrul Vechi are staţii la Primărie, Livada Poştei, un pic mai sus de Biserica Neagră, la Maternitate şi în Piaţa Unirii), sau cu maşina, pe care o poţi lăsa în parcarea din apropiere. [Parcarea de la Pietrele lui Solomon.] Pietrele lui Solomon este nu numai un loc bun pentru picnic ci este şi punct de plecare pentru câteva trasee spre Poiana Braşov şi muntele Postăvaru, atât pe jos cât şi pe bicicletă. De aici pleacă şi Drumul Vechi al Poienii pe care, până când a fost terminat drumul actual (1966), urcau camioanele semi-şenilate ce duceau turiştii în Poiana Braşov; acum e un traseu foarte agreabil, preferat de cei care vor să facă plimbare pe jos până în Poiană sau un downhill până în Brașov.

Piramidele de la Şona (sau Movilele de la Şona) sunt o atracţie interesantă pe care o poţi găsi uşor în apropiere de Făgăraş (la aprox. 7 km). Sătenii le spun „guruieţe” iar despre originea lor există multe teorii, care pleacă de la a fi nişte tumuli (morminte ale conducătorilor unor populaţii ce au traversat aceste pământuri cu vreo două mii de ani în urmă) până la a fi rezultatul unor alunecări de teren.  “Majoritatea celor care trăiesc în Ţara Făgăraşului pe care îi vei întreba despre ele îţi vor spune o poveste foarte frumoasă despre Movile, cum că ar fi de fapt noroiul curăţat de pe încălţăminte de nişte uriaşi după ce au traversat râul Olt, care în vremurile vechi era mult mai lat şi mai mlăştinos decât acum!” Indiferent care le e originea, dacă eşti cazat în zonă sau eşti în trecere pe DN1 prin municipiul Făgăraş, un popas aici îţi va oferi o frumoasă perspectivă asupra Ţării Făgăraşului, mai ales vara când totul este verde în jurul tău şi clar în faţa ochilor. Poţi să te şi caţeri pe oricare dintre cele 8 movile, dar cu grijă. Unii le asociază tot felul de fenomene ciudate, paranormale chiar: cică vulpi care ar fi săpat culcuşuri în interiorul lor nu au mai ieşit de acolo; sau: cei care au încercat să le sape în căutare de comori au început să audă tot felul de zgomote nepământeşti iar din movile au început să iasă mirosuri de nesuportat... Noi doar ne-am plimbat pe acolo şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de faptul că bateria telefonului cu care am făcut poze s-a descărcat foarte rapid... în câteva minute a ajuns de la peste 80% la sub 10%, s-a închis şi nu l-am putut reporni decât după ce am plecat de acolo. 😮 [Image] Dacă vremea e bună şi nu e noroi, poţi ajunge cu maşina până la movile; dacă nu, o poţi lăsa la marginea satului Şona şi vei mai avea de parcurs pe jos câteva sute de metri. Recomandarea noastră e să mergi totuşi doar dacă e vreme frumoasă, ca să te poţi bucura de natură şi de privelişte.

Când ai drum prin Zărnești, rezervă-ți măcar o jumătate de zi pentru a vizita și Plaiul Foii. Zona se află la 12 km de oraș și este împânzită din toate colțurile de natură, iar Piatra Craiului completează acest tablou pitoresc cu imaginea sa unică.  Localnicii susțin că există câteva legende legate de numele pe care zona îl poartă.  Una dintre acestea spune că într-un timp necunoscut și îndepărtat, exista o pădure vastă și bogată în viață sălbatică la poalele Munților Piatra Craiului, loc perfect pentru organizarea de vânători regale, de care nobilimea nu se mai sătura. În timpul unei astfel de partide vânătorești, un cerb nobil sau poate un urs imens a fost ucis de către un castelan. Întâmplarea a făcut ca fix în același timp, dintr-un copac a să cadă o frunză (sau foaie) pe care omul curții a ridicat-o de jos și a dus-o în fața celorlalți nobili pentru a da de veste că prada a fost capturată. Astfel, o simplă frunză a unui copac a devenit un simbol al victoriilor vânătorești și al abilităților celor ce erau pasionați de arta vânătorii. În urma acestui eveniment, locul a primit numele de Plaiul Foii pentru a reaminti de fiecare dată acel moment solemn și pentru a ține vie însemnătatea acelei foi căzute.    O altă legendă a numelui este legată de perioada în care Munții Piatra Craiului erau casa multor ciobani care-și creșteau oile prin pășunile înalte și împădurite și locul unde pădurarii vegheau asupra pădurilor zi și noapte. Zonele de lângă râul care străbate Plaiul Foii erau locul de popas și de întâlnire pentru pădurari și ciobani, unde adunau frunze uscate (sau foi) pentru a aprinde focuri cu care se încălzeau și la care-și găteau hrana. Când acești oameni ai muntelui, ce aveau în spate obiceiuri păstrate de-a lungul generațiilor, aruncau frunzele în foc, flăcările dansau și lumina lor le înconjura și îmbujora fețele, moment în care începeau să cânte sau să povestească despre munte și libertate. Se spune că numele s-ar fi păstrat în urma acestor practici străvechi ale ciobanilor și pădurarilor, de a aduna și folosi frunzele pentru foc, dând viață unei atmosfere calde și prietenoase, în mijlocul naturii. Povestea redă imaginea unei legături strânse între oameni, mediu și tradiții, creând astfel un simbol al ospitalității și căldurii umane chiar și-n mijlocul sălbăticiei montane. [Plaiul Foii - zonă a Parcului Național Piatra Craiului.] Plaiul Foii îți poate oferi liniștea de care ai nevoie. Pentru o noapte la cort sau cu rulota există locuri special amenajate în acest sens, administrate privat, cu toate facilitățile necesare (după ce le documentăm, promitem să le prezentăm aici). Având în vedere că te afli într-un Parc Național, camparea în alte zone decât cele amenajate special este interzisă. Chiar și intinderea unei pături pentru un picnic în afara acestor zone îți poate aduce o amendă!   Iar dacă ai de gând să pedalezi și să ai muntele alături de tine, Plaiul Foii îmbină aceste două aspecte cât se poate de plăcut, orașul Zărnești având câteva trasee de cicloturism, cu diferite niveluri de dificultate. Cel mai frecventat și poate cel mai ușor este Traseul 1 –  care pornește din Zărnești și se oprește la Cabana Plaiul Foii, marcat cu albastru, culoarea indicând nivelul scăzut al dificultății. Traseul are o lungime de 22 km, calculând ruta dus-întors, se desfășoară integral pe asfalt și oferă o vedere către partea nord-vestică a masivului Piatra Craiului.    [Domuri pierdute în culorile naturii 😍] Plaiul Foii, care se întinde de-a lungul râului Bârsa, este cămin pentru turiștii care caută liniște și relaxare, dar și pentru cei activi, care preferă traseele montane. Locul este punct de acces către impresionantele trasee din Piatra Craiului, dar și pentru cele din Munții Făgăraș. Tot de aici poți porni spre Schitul Colțul Chiliilor.  Având un potențial turistic imens, zona Plaiul Foii a beneficiat în trecut de îmbunătățirea infrastructurii rutiere, lucru care a bucurat atât localnicii, cât și turiștii, acestora din urmă facilitându-le accesul la poalele Craiului, iar pentru proprietarii de unități de cazare (care nu sunt puțini) asfaltarea drumului a venit ca un sprijin pentru afacerile lor. Un alt demers făcut de autoritățile locale a fost cel de a păstra o uniformitate a zonei. Vei observa că majoritatea terenurilor sunt împrejmuite cu un gard tipic, comun, din lemn și că se păstrează o distanță egală între gospodării.   Valea străbătută de râul Bârsa este înconjurată de unități de cazare. Vei găsi locuri în care poți privi Piatra Craiului dintr-un ciubăr (sau chiar jacuzzi), dar și locuri în care vei admira masivul dintr-un hamac. Ceea ce vrem noi să spunem este că în zonă vei găsi cazare pentru fiecare buget. Atâta timp cât scopul vizitei tale în Plaiul Foii este de a te deconecta de stresul cotidian, de a respira aerul curat de munte și de a te minuna de crestele Pietrei Craiului, este irelevant locul în care te-ai cazat. Dar pentru confortul unei vizite plăcute, caută din timp informațiile care te-ar interesa la pensiunile și cabanele aflate în Plai. Până vom documenta și vom recomanda primele locuri #undemergem, poți arunca aici o privire pe cazările din zonă.   [Vedere de pe drumul Plaiul Foii. 😍] În funcție de perioada anului, în zona Plaiul Foii au loc diverse evenimente, ocazii binevenite dacă vrei să te integrezi în comunitatea locală. Ultimul weekend al primei luni de vară aduce la poalele Craiului concursul de motocross Hard Enduro Piatra Craiului. În lunile de august poți participa la cel mai verde festival de muzică rock, indie și folk, Folk Rock Fest Piatra Craiului, dar și la Trofeul Piatra Craiului, unde se prezintă meserii montane și parade ale celor mai frumoși cai din zonă. De 18 ani, la începutul toamnei (în 2024, 27-29 septembrie) se organizează Maratonul Pietrei Craiului care cuprinde în traseul său câteva puncte-cheie în zona Plaiul Foii.  Iar dacă te gândești că o să vii aici și o să găsești locuri în care să mănânci mâncare tradițională, chiar o să găsești. Poți opta pentru restaurantele din zonă sau pentru pensiunile care pun la dispoziția clienților și servicii culinare.   Muntele e impresionant atât în sezonul cald, cât și în cel rece, iar Plaiul Foii susține această remarcă prin numărul mare de turiști care vizitează zona pe tot parcursul anului. Vara te poți bucura de mersul pe bicicletă, de potecile deschise ale Craiului, de nopțile calde cu cortul și poate, (de ce nu?) de o bere rece. Dar asta nu înseamnă că iarna te împiedică să organizezi un traseu montan în Crai, sau să te bucuri de o plimbare cu sania ori să înlocuiești berea cu un vin fiert sau cu un ceai fierbinte. Natura nu are program de vizitare, așa că momentul în care te decizi să vii în Plaiul Foii consideră-l momentul potrivit.    Poți ajunge în Plaiul Foii pe bicicletă, folosindu-te de propria mașină sau de serviciile de taximetrie din zonă. În funcție de ce vrei să faci pe parcursul vizitei tale aici, pe lungimea celor 12 km ai zonei, vei găsi și câteva locuri amenajate pentru a-ți parca mașina în condiții sigure și fără plată. Ca să ajungi în Plai din orașul Zărnești urmărește str. Toplița și deplasează-te înainte pentru următorii kilometri. Iar dacă nu ești posesor al unui autovehicul, trenul sau linia 140 a RATBV-ului cu destinația Zărnești sunt cele mai la îndemână opțiuni de a ajunge în orașul care se află la poalele Munților Piatra Craiului. Iar pentru turiștii care nu vin din zona orașului Brașov, firmele private de transport în comun au rute din Moieciu de Jos, Bran, Poiana Mărului, Șimon sau Șinca Nouă spre Zărnești.  Plaiul Foii este o zonă care rămâne aproape de iubitorii de natură și munte, ce poate oferi momente de liniște  în mijlocul unor peisaje muntoase deosebite. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ionuț Șmicăl

Unii spun că pe acest drum de promenadă, folosit şi de familia regală a României, respiri cel mai ionizat aer din România... poate pe vremea monarhiei, acum sigur nu mai e, cel puţin după ce trec pe lângă tine cohortele de atv-uri... dacă vă întrebaţi de ce pe Unde Mergem nu găsiţi recomandate firme ce închiriază atv-uri, motivul este că după părerea noastră ar trebui interzis accesul lor prin păduri şi pe drumuri de munte! ☹️ Revenind, Poliştoaca este totuşi o zonă foarte frumoasă, ce urmează sălbatica vale a pârâului cu acelaşi nume. În anul 2014 primăria a asfaltat drumul, a amplasat bănci pe marginea lui şi a amenajat câteva locuri de picnic pe malul pârâului. Dacă eşti prin Predeal, merită să faci o plimbare pe aici, pe jos sau pe bicicletă!  Dacă vii cu maşina, o poţi lăsa în parcarea din capătul străzii, în zona marcată de noi pe hartă. 

Noroc bun! Cu acest salut mineresc ești întâmpinat la intrarea în galeria de acces în Salina Ocnele Mari, singura mină de sare a Olteniei şi una dintre cele mai mari din România (!), situată la doar 10 km de Râmnicu Vâlcea. Deși exploatarea actuală este relativ tânără cu o vechime de aproximativ 30 ani, în regiune există însă o veche tradiție în exploatarea sării, istoricii vorbind despre o civilizație a sării în zonă, cu rădăcini în vremea dacilor şi a romanilor! [Noroc bun!] După o coborâre cu autobuzul de aproape 2 km, la 29 m adâncime față de intrarea în galerie, vei descoperi practic un „mini-orășel”. Cu o suprafață generoasă și o temperatură constantă de 13-15° Celsius pe tot parcursul anului, salina îți oferă multiple posibilități de petrecere a timpului. [Activităţi multiple în salină.] Teren de tenis și de mini-fotbal, pistă de karturi cu pedale, mese de ping-pong și de biliard, locuri de joacă pentru copii, un mini-cinema și chiar și o expoziție de artă, pe toate le găsești aici. Mai mult decât atât, sunt funcționale un restaurant cu autoservire (deschis zilnic în sezon, în extrasezon doar în zilele de weekend) și o cramă. Tot aici vei găsi și o biserică, de fapt cea mai mare biserică subterană din țară unde, pe lângă clasicele obiecte religioase, vei putea vedea și o icoană sculptată în sare și o cruce de lemn îmbrăcată în sare. [Icoană sculptată în sare.] Însă ceea ce îi lipsea salinei atunci când am vizitat-o era un punct de informare. Noi am aflat de la preotul bisericii câteva lucruri interesante precum faptul că termenul „salar” provine din latinescul „sal” (sare), soldații romani fiind plătiți, printre altele, și în sare. Sau faptul că zăcământul are o concentrație medie de sare de aproximativ 97% și că sarea exploatată aici este folosită mai mult în scop industrial din cauza impurităților. Pe lângă acestea îți mai spunem și că (dacă nu era deja știut) salina are importante calități terapeutice datorită aerosolilor de sare (există însă și câteva contraindicații, le poți găsi afișate sau poți întreba la casa de bilete). Și pentru că tot am vorbit atât de sare, nu ar strica o amintire din sare, nu-i așa? Poți lua astfel de suveniruri și din salină, dar noi îți sugerăm să o faci de la ieșire (lângă casa de bilete, în locul în care te lasă autobuzul) acolo noi am avut ocazia să admirăm și produse lucrate manual de către un meșter popular (tot de la el poți afla detalii și despre atelierele de vară pe care le organizează). Mai trebuie să îți spunem că programul de vizitare al salinei este unul variabil, fiind mai scurt în timpul iernii când exploatarea sării este mai intensă și mai lung vara când activitatea este mai mult axată pe turism. Astfel, îți recomandăm înainte să îți planifici vizita să consulți programul accesând acest link - poți afla aici și alte informații actualizate în timp real, inclusiv tarife de vizitare, parcare, etc. Iar dacă nu vrei/nu poți să vii cu mașina personală la salină, ai la dispoziție și mijloace de transport în comun operate privat care fac legătura cu Râmnicu Vâlcea (vezi aici).    ┄ P.S.1 Dacă tot ajungi prin zonă mai poți vizita și ruinele cetății dacice Buridava (la aproximativ 3 km de salină, cu intrare din strada Valea Bradului, urmând indicatorul spre cetate din strada principală). P.S.2 Și dacă vii în timpul verii noi zicem că merită să faci și o baie la ștrandurile cu apă sărată din zonă: Ștrandul Ocnița și Ștrandul Fără Fund, acesta din urmă fiind construit pe locul unei foste mine de sare din care apa izvorăște continuu, iar adâncimea sa este foarte mare - nu trebuie să îți faci griji, apa e așa sărată încât e imposibil să te scufunzi!

La Târgu Ocna se află primele ocne de sare menționate documentar din Moldova, inițial exploatări rudimentare de suprafață din care oamenii locului își luau sare pentru uzul propriu, prisosul fiind vândut prin așezările din vecinătate. Apoi, odată cu descoperirea masivului de sare din adâncuri, exploatarea a luat amploare, Târgu Ocna devenind cel mai important furnizor de sare atât pentru moldoveni cât și pentru țări din Europa, Africa, Asia. În zilele noastre aici s-a dezvoltat un adevărat complex minier, cu orizonturi de exploatare subterane de unde minerii, ajutați de utilaje specifice, trimit sarea la suprafață, unde există tot felul de ateliere și secții suport mecano-energetice, laboratoare de analize fizico-chimice ale sării extrase, instalații de prelucrare, silozuri de depozitare. Funcționând ca o unitate de industrie alimentară, Mina Trotuș furnizează toate tipurile de sare, atât de tip alimentar cât și de tip industrial, folosite în întreținerea drumurilor, zootehnie, activități balneo și agrement, și comercializate, în funcție de utilizarea finală, sub formă gemă mărunțită, calupuri, bulgări, brichete etc. ┄ În prezent, Salina Târgu Ocna este cel mai important obiectiv turistic al întregii văi a Trotușului, unde poți petrece plăcut multe ore, chiar și o zi întreagă. Asta pentru că pe lângă activitatea de bază de exploatare a sării, mina a dezvoltat și o activitate turistică, care cu timpul a început să aibă o pondere din ce în ce mai importantă, grație beneficiilor pentru sănătate. Atât la suprafață, sub forma unui ștrand cu apă sărată care funcționează pe timpul verii, cât și în subteran, ca bază de turism și agrement unde este pus în valoare microclimatul din salină.  Pentru cei care vin cu mașina persoană sunt disponibile două parcări, una la strada principală și alta, mult mai încăpătoare, pe aleea care duce spre Ștrandul cu apă sărată; în ambele, parcarea era gratuită la momentul vizitei noastre. [Zona de acces către salină.] Biletele de acces în salină pot fi achiziționate online (ceva mai scump dar cu anulare gratuită cu max. 24h înainte de data rezervată), la casa de bilete din magazinul de la suprafață, precum și de la automatul aflat chiar în dreptul porții de intrare. Copiii sub 3 ani intră gratuit (cu recomandare medicală sau pe răspunderea adultului însoțitor), pentru copii 3+ ani și elevi accesul costă 40 lei, adulți 55 lei, respectiv 45 lei pentru studenți (max. 25 ani), seniori (65+ ani) și adulți cu dizabilități (inclusiv însoțitorii acestora). Grupurile beneficiază de reduceri iar pentru cei veniți la tratament sunt disponibile abonamente de 5 intrări ce pot fi folosite într-un interval de maxim șapte zile consecutive – click aici pentru detalii. [Intrarea către zona de îmbarcare.] Accesul în salină se face cu un microbuz/ autobuz care face curse la fiecare 30 de minute (la fix, la și jumătate), însă în perioadele aglomerate se fac mai multe curse, la fiecare 15 sau chiar 10 minute - lucru de apreciat dar care câteodată vine la pachet și cu o creștere a persistenței gazelor de eșapament în anumite zone ale drumului de acces... ceea care poate fi deranjant pentru unii. Nouă nu ni s-a părut mai „grav” decât pe o stradă cu trafic intens din oraș. În afară de calea de rulare care este asfaltată, totul este în/din sare, practic suntem într-un munte de sare care a început să fie exploatat în 1970, odată cu înființarea minei actuale și deschiderea orizontului I de extracție a sării. A urmat orizontul II, apoi III, până la orizonturile X și XI din prezent iar odată cu ele, s-a dezvoltat, în spirală, și galeria de acces. [Intrarea în mină.] În 2005, după deschiderea exploatării în orizontul X, în etajul precedent (IX) aflat la o adâncime de 240 m a fost amenajată zona turistică – salina din prezent, până atunci aceasta funcționând mult mai sus, la 130 m adâncime. Din sursele documentate de noi am aflat că odată terminată exploatarea în orizontul X baza de turism și agrement va fi mutată în el. Cei 3100 m ai galeriei de acces se parcurg în aproximativ 10 minute și dacă ești un pic atent(ă), pe măsură ce cobori, pe peretele din stânga al galeriei poți observa „metrajul”, din 10 în 10 metri. Admiră lucrarea omenească: chiar dacă pare un simplu drum, e impresionant cât de multă muncă a fost și este în continuare aici, de la proiectarea și săparea în sare până la verificarea periodică a stabilității blocurilor de sare din plafon, astfel încât călătoria până jos să se facă în condiții de siguranță. 👍 [Galeria de acces către orizonturile de exploatare și de turism.] Odată ajuns în salină poți sta cât vrei, în intervalul de funcționare 08-17; ultima coborâre se face la ora 16:00.  Și ai ce face aici. Pentru copii sunt amenajate locuri de joacă dotate cu leagăne, tobogane și balansoare; pe jos, în loc de nisip, este... ai ghicit: sare măcinată! 😊  Pentru micuți mai este amenajată și o mică zonă de labirint/tobogane gonflabile unde, pentru că accesul este permis doar descălțat, podeaua este acoperită cu mochetă; o intrare de 15 minute costă 10 lei. [La joacă, pe „nisip” de sare.] Oferta de activități recreative este completată cu mese de biliard (15 lei/joc), ping-pong (10 lei/30 min.), fussball (15 lei/fisă), air-hockey (10 lei/15 min). Suprafața perfect nivelată a salinei face ca pentru karturile cu pedale să existe o cerere foarte mare din partea copiilor de orice vârstă, de la 5 până la +90 ani 😊 în funcție de capacitate (mono sau dublu), la data documentării noastre o tură de 15 minute costa 15-30 lei. Pentru 20 lei/fisă, pasionații de tehnologie se pot bucura de experiențe VR (realitatea virtuală).    Tratarea afecțiunilor respiratorii se realizează în prezența personalului de specialitate, pentru cei veniți la tratament în salină fiind amenajat un spațiu de gimnastică, cu un punct de prim ajutor; dar sunt și și foarte multe băncuțe pe care poți sta, pur și simplu, și respira aerul încărcat cu sănătate. Am întâlnit un simpatic domn care ne spunea că, după ce și-a tratat aici o afecțiune gravă cu câteva zeci de ani în urmă, vine an de an (câteodată chiar de mai multe ori pe an) la o cură de câteva zile de „mișcare și respirat” în salină; și a devenit o adevărată vedetă printre cei veniți la tratament, ajutându-i cu sfaturi, tehnici de respirație și sugestii de exerciții. 👍 [Noua galerie de acces către baza turistică.] În 1992 în inima masivului de sare de la Târgu Ocna, la inițiativa și cu efortul minerilor care lucrau în orizontul IX de exploatare, a fost construită și sfințită prima biserica ortodoxă subterană din Europa, purtând hramul Sf. M. Mc. Varvara, cunoscută ca „ocrotitoarea minerilor”.  În primii ani biserica a servit ca loc de rugăciune pentru angajații minei, fiind ținute slujbe doar de hram și uneori la sărbătorile mari. Însă în 2005, odată cu mutarea aici a bazei de turism și agrement, biserica a fost deschisă pentru public.  Aproape tot ceea ce se poate vedea, stranele, iconostasele, masa din altar, scaunul arhieresc şi alte obiecte de cult, a fost făcut din sare de oamenii care lucrau în mină, unii dintre ei pictând și icoanele din bolniţele sculptate în pereţii din sare. Toate obiectele din sare au fost tratate cu un lac special, pentru a nu atrage umezeala şi pentru a asigura rezistenţa in timp. Elementul central este o frumoasă catapeteasmă din lemn ce datează de la începutul secolului al XX-lea (1924), adusă aici de arhimandritul Epifanie Bulancea, duhovnicul maicilor de la Mănăstirea "Măgura Ocnei", cel care a avut în grijă această biserică până în 1997. În 2017, când s-a marcat împlinirea a 25 de ani de existenţă,  I.P.S. Părinte Agafangel, Mitropolit de Odessa a oferit bisericii de aici un dar de mare preţ: o părticică din moaştele Sfintei Varvara.  De o parte și de alta a soclului (din sare și el) pe care se află racla cu sfintele moaște veghează icoanele Sf. M. Mc. Varvara și Sf. Cuv. Parascheva – ocrotitoarea Moldovei. [Biserica Sf. Varvara.] În dreptul intrării în biserică poate fi văzută expoziția tematică „Istorie și prezent la salina Târgu Ocna” în care sunt prezentate succint și celelalte saline din portofoliul Salrom (Societatea Națională a Sării). La momentul vizitei noastre de documentare într-una din galerii era o expoziție realizată în parteneriant cu vestita salină de Wieliczka (Polonia) iar lângă micul lac subteran (pe care până de curând curgea o mică „cascadă”) erau expuse sculpturi în sare cu reprezentări din mitologia românească, realizate de George Zamșa – un artist vizual complex care și-a propus să ajute Salina de la Târgu Ocna să fie omologată de Guiness Book ca fiind „Salina cu cele mai multe sculpturi în sare din lume”. [Expoziția de sculpturi în sare.] În salină se mai află și o cafenea cu terasă, foarte frumos amenajată, unde, pe lângă specialități de cafea și băuturi răcoritoare, sunt servite și câteva sortimente de croissant și panini, numai bune ca să-ți potolești un pic foamea. Noi am savurat aici o cafea la sare, preparată ca la carte. 😊 Lângă terasă este sunt expuse câteva machete unde mai pot fi aflate câteva detalii interesante despre zacământul de sare de la Târgu Ocna și despre felul în care acesta este exploatat. Și dacă vrei să afli mai multe, poți întreba personalul prezent în salină - o să-i recunoști după ecusoane! [Cafea turcească, cunoscătorii o vor aprecia. 👌] Odată întors la suprafață, te sfătuim să mai zăbovești un pic pe aici. Fie la restaurantul cu autoservire, curat, frumos amenajat, unde în fiecare zi se pregătește un meniu diferit, fără pretenții dar foarte calitativ – inclusiv minerii mănâncă aici și toată lumea știe că lor nu poți să le dai orice de mâncare 😉 Fie în micul parc amenajat pe versantul de vizavi de restaurant, unde te poți plimba pe aleile îngrijite sau te poți relaxa pe o băncuță în aer curat și tril de păsărele. [Magazinul de suveniruri din salină.] Și musai nu uita să cumperi pentru acasă și niște sare de mină pură. Structura zăcământului de aici (unică în România) permite ca sarea de la Târgu Ocna să poate fi valorificată așa cum este extrasă și doar măcinată, în afară de iodarea obligatorie nefiind necesar niciun alt adaos de substanțe, amelioratori, stabilizatori și mai ales, antiaglomeranți, așa cum se întâmplă cu majoritatea sortimentelor de sare existente în comerț (mai ales, a celei de import).  Pe lângă sare (ți-o recomandăm pe cea „de burghiu” – este cea mai bună 😉), atât în magazinul de la suprafață cât și în cel din subteran, pot fi cumpărate o sumedenie de produse derivate, de la sare cu condimente sau de baie până la suveniruri, plăci din sare pentru gătit sau lămpi terapeutice confecționate din sare. În magazinul din salină, foarte drăguț amenajat, dacă vrei, poți să iei suvenir, gratuit, niște sare măcinată chiar de tine, la piatră! [Piatra de măcinat sare.] Chiar dacă e vară (mai ales), dacă te știi termosensibil(ă) ar fi bine să vii îmbrăcat(ă) în pantaloni lungi și să ai o geacă/bluză cu mânecă lungă la tine. Temperatura medie în salină este de 12 grade iar diferența de temperatură, mai ales în zilele caniculare, poate crea disconfort major, chiar șocuri termice.

O plimbare până la Turnul Belvedere îţi propunem! ...asta dacă te afli în Sovata, staţiunea cu cel mai mare lac helioterm din lume şi n-ai chiar gustul de plajă/ ori de baie, iar ideea unui traseu de 7 ceasuri îţi dă pace complet.  Nu îţi ia mai mult de 30 de minute, o oră maxim – doar dacă eşti cu o gaşcă de pitici, ori cu un batalion de bunici (nu glumim, chiar este un loc potrivit pentru ambele categorii). Iar dacă ești cam istovit și vrei doar să vezi priveliștea din cel mai înalt punct din Sovata, poți veni direct cu mașina, dinspre centrul orasului ... un traseu mai rapid ce-i drept, dar mult mai puțin spectaculos. [Cum, am ajuns deja? 😀] Pe jos, e simplu tare: traseul porneşte de pe malul Lacului Ursu spre Lacul Aluniș și de acolo, o aruncătură de băț până la faimosul Turn Belvedere. La ce să te aştepţi: traseu marcat, cu dificultate foarte mică, fără taxă de intrare, alei frumos pavate cu piatră cubică, acces non-stop. Ce găseşti pe „traseu”: zone cu aparate fitness (în aer liber), zone de joacă pentru copii, piste de alergat. 😍  Și nici nu am avut timp să ne bucurăm pe îndelete de priveliştea dealurilor, că deja am ajuns la capătul traseului, marcat de construcţia punct Belvedere. Ce ar trebui să știi odată ajuns: fumatul în construcție este interzis, aprinderea focului în împrejurimi exclusă, accesul pe timp de furtună, viscol și vânt puternic este interzis (așa că dacă vei veni în perioada 15 Noiembrie – 15 Martie vei găsi turnul inchis). Într-una din vizitele noastre de documentare, pe vreme bună, am avut ocazia să urcăm în el iarna pe vreme bună şi am profitat ca să facem câteva poze - le găseşti în galerie şi îţi poţi face o idee despre cum se văd împrejurimile iarna 😍 [Vedere de iarnă, cu semne de "bună creştere" (nu faceţi ca ei!).] Accesul copiilor sub 14 ani este permis doar sub supravegherea unui adult. Intrarea este gratuită, dar atenţie! pentru siguranță, se limitează la 50 de persoane, așa că înainte de a urca, aruncă-ți o privire estimativă către vârf (nu va fi nimeni care să contorizeze, așa că paza bună trece primejdia rea)! Suprafețele de circulație pot fi alunecoase în perioade cu precipitații, așa că fii cu băgare de seamă cât urci treptele ce deși-s spiroidale, nu-s deloc greoaie. [Detalii binevenite referitoare la împrejurimi.] Odată ajuns sus, în turnul înalt de 28 m, ai să ai o panoramare 360 grade minunată a dealurilor învecinate cu localitatea, iar cât privește orașul ai să-i poți admira partea centrală, estică și nordică.  Poate te aștepți să vezi lacurile, dar să știi că-s adâncite în desișul pădurii; niște ilustrații explicative ce se suprapun cu priveliștea vin în ajutor, cât să-ți faci o idee unde se află fiecare si ce alte puncte de interes scrutezi.  Ce am mai găsit noi aici şi sperăm să găseşti şi tu: multă linişte, aer tare şi multă – (da' multă!) curăţenie. 💚 Un aspect care ni s-a părut interesant: iniţial, turnul trebuia să fie construit în staţiune, dincolo de Lacul Ursu, undeva în zona străzii Vulturului dar pentru că terenul nu era foarte stabil iar fundaţia nu ar fi fost destul de rezistentă, cei de la Primărie au decis să fie construit pe amplasamentul actual.

Bătrânul Turn cu Ceas – Turnul Orelor – Turnul Porții – oricum i-ai spune vorbești despre simbolul ce străjuiește de secole intrarea principală în cetatea medievală Sighișoara. Se numește așa datorită ceasului cu statuete, unic în România, aflat la etajul al patrulea și constituie imaginea emblemă a Sighișoarei. Spre deosebire de celelalte turnuri ridicate și apărate de breslele cetăţii, Turnul cu Ceas aparținea întregii comunități.  Principalul punct de intrare în cetate - opus celui străjuit de Turnul Croitorilor- găzduiește Muzeul de Istorie (singurul muzeu din România organizat pe verticală) - și te va copleși prin maiestuozitatea sa, încă înainte de a-i trece porțile. [Turnul orelor văzut de pe platforma panoramică.] Ai să remarci pe fațada dinspre Orașul de Jos, în dreapta ceasornicului, instalația rotativă cu cele șapte figurine ce reprezintă zilele săptămânii. În partea stângă este pictată stema municipiului și a celor șapte scaune săsești; iar în dreapta fațadei o inscripție în limba latină - ce s-ar traduce cam așa: ... s-a transmis memoriei posterității că acest turn a fost distrus de acel oribil și jalnic incendiu în anul 1676; că a fost restaurat, mai întâi, în anul 1678 prin strădania strămoșilor; după aceea în 1774, când a fost reparat și pus în funcțiune și orologiul; din nou turnul a fost reparat în anul 1894. În nișa dinspre cetate a Turnului cu Ceas sunt amplasate câteva sculpturi: Justiția și Dreptatea, Ziua și Noaptea în lateral și Zeița Pacii și Toboșarul în partea de jos. [Detaliu nişa dinspre cetate.] Având o înălțime de 64 m, turnul are la bază forma unui dreptunghi pe care se ridică patru etaje - al cincilea etaj (retras în interior cu 1,40 m) este înconjurat de un balcon deschis. Ai să mai observi lipsa ornamentelor și linia dreaptă, a primelor doua etaje despicate pe alocuri de înguste ferestre. Linia e întreruptă de 8 elemente de construcție între care existau înainte guri de tragere. La etajul al treilea elementele ies din perete cu cca 3m. [Cocoşul "meteo" 🙂] Acoperișul e piramidal, înalt de 34 m; deasupra lui se ridică două cupole în formă de bulb, iar partea de deasupra se încheie cu un mic glob. Ce ai să vezi în partea de sus înălțându-se este un stâlp meteorologic, în vârful căruia se află un cocoș ce se rotește în bătaia vântului - când cocoșul stă cu fața spre apus să știi că va ploua. Deasupra galeriei de lemn, pe cele patru laturi ale bazei acoperișului, se ridică patru turnulețe înalte de 12,5 m - ce deși acum poate îți par simple elemente decorative, pe vremuri inspirau groază, căci erau însemnele jus gladii adică dreptul sabiei (dreptul cetății de judecată și de condamnare la pedeapsa capitală). Forma actuală a Turnului cu Ceas datează din anul 1677 și de datorează unor constructori din țări străine - care l-au reconstruit în stilul baroc. Nu se știe cum arăta acoperișul înainte de incendiul din 1676. Știm în schimb că în 1874 a avut loc o renovare generală a turnului iar atunci țiglele simple au fost înlocuite cu cele smălțuite pe care le vedem şi astăzi. [Ţiglele colorate în alb, galben, roşu şi verde.] Până în anul 1556, turnul a adăpostit Sfatul cetății, iar din 1899, așa cum menționam mai devreme, Muzeul de Istorie (parte din el – căci tot de el aparține și Muzeul de Arme şi Camera de tortură). Înainte să te grăbești să urci cele 110 trepte spre locul instagramabil preferat 😀, etajul al V-lea, în galeria unde pe vremuri (în 1619) la zile de sărbătoare, cânta fanfara, fă-ți timp și pentru restul etajelor. Nu ai să beneficiezi de un ghid, așa că îți recomandăm să citești panourile descriptive din încăperi... sperăm să îţi fie de ajutor şi cele prezentate de noi în continuare! [Intrarea în Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas.] Parterul are aceeași formă ca și a Turnului Croitorilor, pereții au o grosime de 2,35 metri și sunt construiți din piatră de râu. La etajul I sunt expuse plăcuţele originale care denumeau sălile muzeului în prima amenajare a acestuia (anii 1900) iar în prima sală, exact cum intri, ai să vezi o veche machetă a cetății realizată în 1952 de un istoric local, Julius Misselbacher, la comanda Muzeului de istorie. Aflăm din plăcuţa de lângă machetă că "s-a realizat pe baza planului oraşului aflat la arhiva de război din Viena, completat cu desene, planuri, vederi care documentează situaţia arhitectonică la anul 1735. Numai 3-5% a fost reconstituită fără documente, dar în analogie cu case similare vecine." [Sighişoara în anul 1735.] Tot aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europi (aprox. 2000 î.C.),  despre care am aflat ulterior că e doar o replică (perfect normal având în vedere valoarea arheologică uriaşă), originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. [Artefact cultura Sighişoara-Wietenberg din Epoca Bronzului.] La etajul al II -lea vei găsi Farmacia Medivală, unde sunt expuse vechi instrumente medicale, flacoane inscripționate (unele păstrate de pe la 1670) şi cărţi vechi de specialitate care dau o idee asupra evoluției farmaceuticii și tehnicii medicale a vremii. Aflăm aici că primii "doftori" au fost de fapt bărbierii (primul bărbier atestat documentar la Sighişoara a fost Valentius Barbitonsor, în 1522), a căror breaslă era atât de importantă încât a avut şi un Turn, amplasat până prin 1631, între Turnul cu Ceas şi Turnul Fierarilor (în zona scărilor de azi). [Sifon pentru anestezie şi trusă pentru amputaţii, sec. VXIII-XIX] De aici, după ce treci pe lângă o uşă din lemn ce datează din 1536 😮 urci la etajul 3 unde într-o cameră cu un plafon superb boltit se află expoziţi anumită Breselele Sighişorene. Printre tot felul de obiecte realizate de cele câteva zeci de bresele care au funcţionat în Sighişoara până în 1872, n-ai cum să nu remarci niște încălțări pentru evenimente, șic, ce-ți vor creiona și mai bine tabloul epocilor trecute. Tot aici îți va atrage atenția mobilierul realizat într-o suită de stiluri: de la cel medival, la cel renascentist ori biedermaier; inclusiv o masă din lemn foarte valoroasă datorită vechimii (sec. XVI). [Dulapuri medievale.] La etajul al IV-lea se află mecanismul celebrului orologiu. Ceasornicul are două cadrane cu diametrul de 2,4 metri așezate pe fațadele turnului. Alături de cadrane, sunt tăiate în zid nișe înalte de 2,4 metri și late de 1,8 m unde se află figurinele ce simbolizează zilele săptămânii. [Mașinăria ceasului poate fi admirată printr-un perete de sticlă.] Nu se cunosc date despre prima instalare a ceasului din turn și a figurinelor sale. Prima mențiune atestă faptul că, în anul 1648 cadranul ceasului este înnoit și s-au adăugat sferturile de oră. Se presupune că și înainte au existat statuete, dar au fost distruse, cel mai probabil împreună cu ceasul, în timpul marelui incendiu, asta deoarece nișele unde se află figurinele par a fi făcute odată cu ridicarea zidului. Cert este faptul că figurinele au fost refăcute, în forma păstrată până astăzi, în 1677 de un meșter necunoscut. Reparat în mai multe rânduri, ceasului i se adaptează, în 1906 un mecanism electric, la care micile statui nu au putut fi conectate. Ele au reînceput să funcționeze abia în 1964 când meșterii Konradt (tată și fiu) au reușit să-l repare, realizând în același timp și un dispozitiv ce permite continuarea mișcării figurinelor, timp de câteva ceasuri chiar în cazul opririi curentului electric. Statuetele au înălțimea de 0,80 m și sunt sculptate în lemn de tei. Dacă priveşti dinspre Oraşul de Jos, cum urci, vei vedea figurinele care reprezintă zilele săptămânii. La miezul nopţii ele se mişcă de la stânga spre dreapta iar în dreptul  ferestrei vei vedea figurina ce reprezintă ziua în care te afli. În nişa de sub ea se pot vedea două figurine: în stânga Toboşarul iar în dreapta Călăul, ca avertisment pentru răufăcători. [Figurinele dinspre Oraşul de Jos.] Figurinele ce reprezintă zilele săptămânii au pe cap câte un simbol care-o reprezintă, conform credințelor medievale. Cum probabil, în tranzit fiind, n-ai să vezi decât una, îți vom povesti mai multe despre toate: Duminica, ziua soarelui, este întruchipată de o femeie în veșmânt albastru și fustă roșie, care are în jurul capului raze aurii. Poartă simbolul aurului. Lunea – simbolizată de zeița Selene (identificată și cu Artemis sau Diana) are în mâini arcul și săgeata, iar pe cap luna - simbol al argintului. [Duminică şi Luni.] Marți – zeul Marte – simbolul războiului și al morții - pe cap are semnul zodiei berbecului și simbolul medieval al fierului. Miercuri – Mercur - zeul comerțului (și al hoților). În concepția astrologiei medievale, planeta Mercur făcea legătura dintre Soare și Lună. Apare sub forma unui tânăr cu cămașă roșie, pieptar verde și cizme. Are pe cap simbolul mercurului. [Marţi şi Miercuri.] Ziua de joi – este reprezentată de Jupiter (Zeus la greci) ce îsi sprijină piciorul drept pe globul pamântesc și ține în mâini însemnele fulgerului și tunetului. Poartă pe cap simbolul cositorului. Vineri – este întruchipată de Venus (Afrodita la greci) căreia un amoraș îi ține o oglindă, și pe care ea îl mângăie cu mâna dreaptă. Pe cap are Luceafărul, simbolul astrologic al planetei Venus ce era și simbolul cuprului. Sâmbătă – este simbolizată de zeul Saturn - asociat și cu zeul timpului - Chronos dar și cu zeul agriculturii, al păcii și al abundenței. Se presupune că pe vremuri avea în mână un copil (aluzie la celebra legendă). În antichitate picioarele statuii erau acoperite și erau dezvelite doar în ziua când era sărbătorit. Așa s-ar explica faptul ca piciorul drept are formă de proteza vopsită în negru. Pe cap poartă simbolul plumbului, al nopții, opus luminii și soarelui. În antichitate sâmbata era considerată „seara” /sfârșitul săptămânii. Dinspre cetate – ai să vezi la baza firidei de lângă ceas două statuete: în stânga una înveșmântată în albastru cu o ramură de măslin în mână – ce simbolizează Zeița Păcii; în dreapta, un toboșar cu cămașa albastră bate sferturile de oră. Deasupra lor, în dreapta e poziționată Zeița Dreptății cu balanța în mână, iar lângă ea Zeița Justiției, legată la ochi și cu sabia ridicată în mâna dreaptă. [Figurinele dinspre Cetate.] Cele două zeiţe sunt flancate de doi îngeraşi care reprezintă Ziua (ce are o lumină pe cap și o inimă în mâini) și Noaptea (ce poartă în ambele mâini câte o torță); mişcându-se alternativ, la 6 dimineaţa şi 6 seara, marcau începutul şi sfârşitul zilei de muncă (de 12 ore) a meşteşugarilor din Cetate. [Noaptea, pregătindu-se să intre în Cetate 😍] La ultimul nivel o expoziţie dedicată lui Hermann Julius Oberth (1894-1989) - unul dintre cei trei părinţi-fondatori ai rachetei și astronauticii, care a făcut liceul aici, în Sighişoara - îți va face trecerea către punctul de belvedere preferat al turiștilor, de unde se poate admira o panoramă desăvârșită a Sighișoarei. Cu puncte de trimitere și kilometri calculați către majoritatea orașelor importante din Europa. [Vedere de pe terasa de belvedere.] Programul de vizitare este de la 9 – 15:30, de marți până duminică (luni este închis), plata se face doar cash, biletul pentru elevi/studenți este 5 lei, iar pentru adulți 20 lei. Dacă ai buletin de Sighişoara beneficiezi de 75% reducere 😊 - mulţumiri pentru ajutor 🙏 Raluca Brankundi, contributor Unde Mergem® 

În spectaculosul județ Caraș-Severin, în partea lui de sud, se află fermecătoarea Vale a Siriniei (sau Sirinei). În aproximativ 18 kilometri, micul râu sapă în calcarele Munților Clisurii un șir de chei înguste dar voluptuoase, mărginite de creste semețe și abrupte. [În Cheile Siriniei. 😍] De la Cozla, unde Sirinia își aruncă apele în Dunăre, o poți lua în amonte, pe Drumul Județean 47, ce leagă Berzasca de satul Bigăr; este asfaltat, deci accesul este ușor, fie că vrei să mergi cu mașina, cu bicicleta sau chiar pe jos. Indiferent de varianta aleasă, traseul îți oferă cât cuprind ochii, într-o expoziție somptuoasă, aceleași tablouri amețitoare. Oprește-te, respiră, admiră natura, viața, istoria. Autoritățile vor fi instalat deja (așa ne-au garantat când am vizitat zona și discutat) panouri indicatoare cu obiectivele la care să te oprești pe parcurs. De jos în sus, sau dinspre Dunăre spre satul Bigăr 😊: Mănăstirea medievală Sirinia - descoperită în 2002, face parte dintr-un număr de douăzeci de mănăstiri menționate în izvoare otomane ca existând în Banat. Mai toate au fost distruse în conflicte și același este și cazul celei de pe Valea Siriniei. Deşi din popor zona era cunoscută de mult sub denumirea “La mănăstire”, construcția în sine a fost scoasă la lumină, în sens cât se poate de propriu, relativ de curând având în vedere cât este de veche, la o revărsare a râului. Din săpăturile arheologice efectuate ulterior s-au mai tras câteva concluzii. Se crede (pe baza analogiilor cu monumente similare din regiune) că ar fi fost construită în jurul anilor 1400 iar hramul care i s-a atribuit a fost acela al Sfântului Nicolae. Într-o poieniță pe malul râului, acoperită cu vegetație (și plină de fragi dacă nimerești perioada lor) se poate vedea astăzi doar conturul unei construcții în forma specifică a bisericilor creștine. [Ruinele Mănăstirii Sirinia.] Din regiune nu lipsesc nici eroii legendari și poveștile lor de curaj. Munca râului se întretaie cu aceea a personajelor mitice când vine vorba de stâncile șlefuite, jgheaburile repezi, înălțimile enigmatice. Prințesa Sirinia își ascundea chipul în aceste păduri și își îmbăia nurii în cascadele cristaline, ferită de privirile bărbaților, care văzând-o puteau înnebuni de atâta frumusețe. Iovan Iorgovan (un Hercule al Banatului) a ucis Hidra pe malurile râului cu nume de prințesă iar sângele monstrului a lăsat până azi urme stacojii pe stâncile ce mărginesc albia; stânci care au căpătat puteri magice de vindecare. Erou și cal cu puteri supranaturale, și-au lăsat și ei amprentele pașilor în piatră, spre aducere aminte și povestire. Le poţi vedea pe toate în locul numit „La Jgheaburi”. [Stânca de turmalină, înroşită de sângele Hidrei.] Mai sus pe drum te mai poți opri și la cascada Podul Înalt ori la Pișători. În ciuda numelui prozaic acest din urmă loc este de o frumusețe și o spectaculozitate rare; o atmosferă de jurassic te înconjoară și te simți ca într-un alt univers, în care râurile izvorăsc din cer. ["La Pişători" 😊] Dacă părăsești asfaltul (care duce mai departe către satul Bigăr) și umărești cursul râului vei găsi cascada Rizna, cam după 6 km de drum forestier. Zona aceasta nu este recomandată pentru mașini. [Locul unde părăseşti asfaltul ca să ajungi la cascada Rizna.] Cheile Siriniei fac parte din Parcul Natural Porțile de Fier. Turismul etic și responsabil este cea mai bună variantă pentru explorarea zonei.