Locații

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.

Marea Moschee de la Constanța, denumită inițial Moscheea Regală Carol I, este denumită de credincioșii musulmani „Kral camisi” sau „Geamia Regelui”. Iar asta pentru că, deși finanțarea a fost asigurată de statul român, construcția a fost ridicată la dorința expresă a regelui Carol I, în anul 1909, ca un gest de întoarcere a bunăvoinței fostului sultan al Turciei, după cum relata pe atunci ziarul local „Conservatorul Constanței”: „...în orașul nostru se va începe în curând clădirea unei moschee. În urma iradelei imperiale (n.r..decret imperial) prin care fostul sultan a recunoscut în 1905 naționalitatea română din Turcia, guvernul român a hotărât construcția acelei moschee.” Un alt motiv pentru care regele și-a dorit construcția acestei moschei, după ce, cu câțiva ani înainte se sfințise o altă ctitorie a lui din Constanța (Catedrala Ortodoxă), a fost intenția de a arăta un semn de respect și prețuire comunității musulmane din provincie, care s-a adaptat fără probleme la noua administrație, aducându-și o contribuție importantă la dezvoltarea zonei și în special a Constanței. ┄ Un mic remember istoric: între anii 1877-1878 are loc Războiul Ruso-Turc, în urma căruia România, sub conducerea regelui Carol I, luptând alături de Rusia, își câștigă Independența față de Imperiul Otoman. După război are loc conferința de pace de la Berlin, unde se semnează un tratat prin care România, odată cu Independența, primește Dobrogea, Delta Dunării, Portul Constanța și Insula Șerpilor, cedând în același timp Rusiei trei județe din sudul Basarabiei (Bolgrad, Cahul si Ismail). ┄ Proiectarea moscheii i-a fost încredințată arhitectului Victor Ghe. Ștefănescu care, după ce mai întâi a făcut o vizită de „documentare” la Constantinopol, unde a adunat toate elementele necesare alcătuirii planurilor, s-a decis să „abordeze” stilul arabo-egiptean, al cărui fast decorativ „cadrează atât de bine imaginația caldă și exotică a orientalilor adepți ai lui Mahomed” – după cum relata un alt oficios local al acelor vremuri.  Proiectul rezultat, extrem de ambițios, a fost atribuit pentru a fi pus în operă inginerilor Gogu Constantinescu (soluția tehnică) și Ion Niculcea (antreprenorul care a ridicat efectiv construcția).  Victor Ștefănescu a dezvoltat multe proiecte în zonă, portofoliul lui cuprinzând, reședințe ale oamenilor cu stare ai vremii, clădirea Băilor și Cazinoul din Mamaia, sistematizarea Pieței Ovidiu, uzina de curent a palatului regal de la Balcic. Și s-a bucurat de o apreciere atât de mare din partea regelui Carol I încât acesta l-a menționat în testament, lăsându-i un „ceas cu capace din argint placate cu email roșu și cu cifrul regelui”. [Vedere generală a Pieței Independenței (astăzi Ovidiu) din anul 1911, cu Moscheea Regală Carol I în construcție (colecția Radu Ștefan Cornescu).] G. Constantinescu decide să folosească la construcția minaretului și a cupolei o tehnică inovatoare pentru începutul secolului 20: betonul armat cu structură metalică, Marea Moschee de la Constanța fiind prima clădire din România la a cărei construcție s-a folosit betonul armat. Ca la orice lucru inovator, de-a lungul vremii au fost raportate câteva deficiențe de construcție, care au fost remediate la consolidarea cupolei și minaretului din anii 1957-1959. [Geamia „Sultan Mahmud”, într-o ilustrație din anul 1856 (colecția Radu Ștefan Cornescu)] Construită pe locul unei mai vechi geamii, „Sultan Mahmud”, care fusese ridicată în anii 1822-1825, pe vremea stăpânirii otomane a Dobrogei, Moscheea Regală a fost inaugurată în 31 Mai 1913. Ca să intrăm un pic în atmosfera de atunci, prezentăm câteva pasaje din relatarea ziarului „Universul” din București, prezent la eveniment: „...Regele și Regina sunt întâmpinați de Kadri-Bey, consulul general otoman, care îi conduce până în interiorul geamiei și după ce prezintă Suveranului pe trimisul Sultanului și pe ceilalți demnitari, Suveranii iau loc în partea stângă a moscheei, fiind înconjurați de demnitarii Curței și ai Palatului. M.Sa Regina, conform obiceiului musulman, poartă voal.  ...s’a început oficierea serviciului divin. Predicatorul Ali Sadedin Efendi, împreună cu muezinii Hasan Efendi și Hafus Gemal Efendi au înălțat rugi fierbinți Creatorului, să binecuvinteze și să aibă sub paza sa acest sfânt locaș. O impresie profundă a produs asupra Suveranilor și a asistenței, ruga rostită de numitul predicator în sănătatea M.L. Regelui și Reginei și a familiei Regale și pentru prosperitatea poporului român, la care întreaga asistență turcă, ca o manifestație a sentimentului lor față de dinastie și poporul român, a răspuns prin urări nesfârșite.  După terminarea slujbei religioase, Ex. Sa Mamut Esad Efendi, ministrul Cadastrului și reprezentantul Sultanului, a rostit în limba turcă și franceză: ...Înalta bunăvoință a M. Voastre de a prezida acestă solemnitate constituie o alinare sufletească atât pentru Augustul Meu Suveran, cât și pentru populația musulmană; căci, de unde pretutindeni se dărâmă moschei, aici în țara M. Voastre se ridică noi locașuri sfinte pentru noi. Continuând zice: fericiți sunt turcii care pot trăi sub egida M. Voastre. Sunt interpretul Islamismului și în numele lui depun la picioarele M. Voastre urările cele mai respectuoase ca să trăiți încă mulți ani și fericiți, cu întreaga dinastie, pentru binele și prosperitatea acestei frumoase țări... După aceasta, eșind din curtea moscheei... Suveranii, luându-și rămas bun de la oaspeți, au plecat la Pavilionul Regal din Port spre a lua masa, iar oaspeții turci la Hotelul Carol I. Înainte de a încheea țin să notez (autorul articolului este A.H. Artinoff – n.r.) că cu ocazia inaugurărei acestei moschei, comunitatea musulmană a tăiat mai mulți berbeci cari, după ritul mahomedan, au fost aduși jertfă, iar carnea lor s’a împărțit la populația săracă.” [Carol I și Regina Elisabeta, la inaugurarea Moscheii. (adevărul.ro/arhivă Guner Akmola)] Soclul edificiului este placat cu piatră de Dobrogea cioplită, iar minaretul, în stil maur, are 47 de metri înălțime și 140 de trepte - de neratat urcarea scării în spirală din interior, iar pe baclonul circular de sus vei fi răsplătit cu o panoramă de 360 grade asupra mării, portului comercial, portului turistic, Pieței Ovidiu, zonei vechi a orașului. Atât în vârful minaretului cât și deasupra cupolei tronează câte o semilună, simbolul Islamului. [Vedere din balconul minaretului. 😍] Ușile negre de la intrare sunt din marmură italiană cu ornamente din bronz în dreptul balamalelor, pereții din interiorul moscheii sunt placați cu faianță albastră lucrată manual în tehnica specifică zonei Bursa din Turcia iar în curte sunt cișmelele care încă sunt folosite de comunitatea musulmană (de peste 10.000 de oameni în prezent) pentru abluțiune – actul de purificare fără de care credincioșii nu pot intra în moschee. [Detaliu ornamente bronz uși intrare în moschee.] Elementul central este altarul (mihrab), construit odată cu moscheea și frumos decorat cu stalactice policrome; ca în toate lăcașurile de rugăciune musulmane este orientat către Mecca. Pe marginea nișei altarului sunt inscripționate în arabă cele 99 de atribute ale numelui lui Allah iar în stânga și dreapta lui, pe tablourile octogonale (lehva) sunt caligrafiate numele lui Alah și ale celor mai importanți profeți și apropiați ai săi. Mult mai vechi (după unele surse adus de la o mai veche moschee din Mahmudia, după altele fiind păstrat de la geamia Sultan Mahmud) este amvonul din partea dreaptă (minber), unde se oficiază predica de vineri - un ansamblu din lemn cu decorațiuni superbe, frumos proporționat, deasupra căruia este montată o cupolă din alamă.  În amvonul mic din stânga, în timpul predicii imam-ul recită din Coran. [Amvon, mihrab, minber, lehva.] Probabil cea mai de preț bogăție a acestui superb edificiu este un covor de peste 200 de ani vechime, 126 mp și jumătate de tonă greutate. Superbul covor oriental a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid (1876-1909) moscheii de pe insula Ada Kaleh, de unde a fost adus la Constanța în anii '60, după ce mirifica insulă a fost acoperită de apele Dunării ca urmare a construcției barajului Porțile de Fier.  Dimensiunile lui impresionante nu permit expunerea lui integrală, dar chiar și parțial desfăcut îi poți admira roșul (culoarea regalității și divinității) încă destul de intens și motivele orientale. În timpul slujbelor de vineri și al celor două mari sărbători musulmane din timpul anului, covorul este strâns, pentru a fi protejat. [Două dintre comorile Moscheii: faianța originală și covorul de la Ada Kaleh.] Biletul de intrare care include și urcarea în minaret costă 6 lei/adult, respectvi 4 lei/student, elev. Mulțumim Bibliotecii Județene „Ioan N. Roman” Constanța pentru ajutorul oferit în documentare. Au fost folosite informații și fotografii din următoarele surse: • „Moscheea Regală Carol I Constanța 1910-2010”, Doina Păuleanu, Virgil Coman

Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!

Peștera Veterani este unul din obiectivele de pe Clisura Dunării ce nu pot fi abordate decât de pe apă şi mai toate „croazierele” oferite de diferiții prestatori din zonă includ o oprire aici. [Vedere de la terasa din faţa peşterii.] De-a lungul timpului a avut diferite utilizări, încă din timpuri preistorice. Dacii o considerau sanctuar al zeului Zamolxis, pe considerente legate de răsărirea soarelui (razele de lumină care intră în peșteră într-un anumit moment al zilei erau considerate semn divin). Galeria de la intrare este protejată cu un zid de cărămidă din epoca romană. [Vestigii de construcţie romane şi austriece.] A fost folosită de către austrieci în perioada când Serbia era pașalâc turcesc iar România era ocupată de austrieci. În ea se adăposteau undeva la 200-250 de soldați austro-ungari (până la 700 spun alte surse), conduși de un general austriac pe nume Veterani, care în 1692 a refăcut și fortificațiile romane; este cel de la care provine și denumirea peșterii. Avea zid de piatră de apărare iar cu 20 de metri mai jos era un tun menit să țină turcii la distanță în timpul războaielor austro-turce. Gaura naturală din partea superioară servea la supravegherea zonei. [Gaura "strategică" din munte.] Mai puțin „romantic”, până la formarea lacului de acumulare localnicii adăposteau aici la nevoie vitele, oile ori caprele. Zona este foarte bogată în (re)surse arheologice care atestă locuirea din cele mai vechi timpuri și utilizarea peșterii, caracterul militar dar și civil. Unele surse spun că Veterani ar fi prima peșteră cartată științific din lume, prima peșteră punctată pe o hartă. Primele cercetări privind peștera s-au făcut în jurul anului 1872. Era împărțită pe trei niveluri dar în prezent se poate vizita doar ultimul, cel mai de sus, celelalte fiind inundate. La baza peretelui de acces a fost amenajat un mic ponton și ridicate niște scări care ușurează vizitarea. Este un obiectiv ușor de explorat (cu excepția accesului exclusiv de pe apă), fiind astăzi mai degrabă o grotă decât o peșteră, cu o lungime de 87 metri, pe un teren destul de plat, ușor ascendent. [Rămăşiţele ale fortificaţiilor austriece din interior.] Galeria de acces e scurtă iar sala principală este mare, largă, înaltă și luminată natural printr-un orificiu în stâncă. În interior sunt ziduri de piatră de la fortificații, a fost amenajată o fântână și au fost aduse manechine ce evocă soldații austrieci cantonați aici. Până la ora 10 razele soarelui intră perfect în peșteră și o luminează foarte frumos (deci dacă poți fă-ți programul în așa fel încât să reușești să ajungi la ea în jurul acestei ore). [Fotografie realizată de Ioana Visan, utilizator Unde Mergem® 😍] Este iluminată și artificial dar o poți vedea ca atare doar dacă ajungi în timpul programului de vizitare stabilit de cei de la Parcul Natural Porțile de Fier (care o administrează și te taxează la intrare).

Schitul de la Colțul Chiliilor este un important lăcaș de cult din zonă atât datorită poziționării sale unice, în inima Munților Piatra Craiului, cât și a istoriei sale surprinzătoare, fiind cea mai veche așezare creștină încă existentă din zonă.  Scurtă istorie a locului  Călugării care slujesc acum mânăstirea din munți spun că istoria acesteia pornește încă din timpul invaziilor otomane, când creștinii se ascundeau în munți, în secolul al XV-lea cu aproximație. În apropiere de actuala biserică de lemn există o grotă care inițial a servit ca schit pentru pustnici. Grota este spațioasă, împărțită în altar și naos și acoperită cu multe icoane, majoritatea pictate de călugării de la mânăstire sau de localnicii din zonă.   [Grota pustnicilor în zilele noastre.] De-a lungul secolelor pe aici au vieţuit pustnici care au ales să își dedice viața lui Dumnezeu și care au trecut nu o singură dată prin persecuții din cauza politicii necreștine a țării, cel mai recent în perioada comunistă; în timp, schitul a fost incendiat iar călugării alungați de mai multe ori. Totuși, în anul 2001 un monah numit Ioanichie a plecat să redescopere peștera-schit despre care auzise că ar fi undeva prin inima munților. După ce a descoperit grota pustinicilor, părintele Ioanichie a pus bazele mănăstirii care este astăzi ridicată acolo.  Tradiție Deși aflată la o altitudine destul de ridicată, la 1125 m și fără acces auto permis pentru vizitatori, schitul de la Colțul Chiliilor, care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Pantelimon și al Sfintei Cuvioase Parascheva, este vizitat în fiecare duminică de un număr mare de creștini care merg la Sfânta Liturghie. Aceștia vin din Zărnești și alte localități învecinate dar și din alte zone ale țării, fie din curiozitate, fie pentru că au auzit de atmosfera aparte de la slujbele din munți. După fiecare slujbă de duminică se pune masa pentru creștinii cu inima curată care au asistat la întreaga liturghie, se binecuvântează bucatele și se sărbătorește sfânta zi de duminică.  Cel mai special moment este însă sărbătoarea Învierii. Indiferent dacă ești un credincios ce respectă dogmele sau eşti o persoană care nu pune foarte mare preț pe spiritualitate, sărbătorirea Învierii lui Iisus Hristos la schit te va mișca. Oamenii din zonă urcă noaptea la lumina lanternelor pe poteca îngustă ce străbate dealurile până la grota în care se ascundeau călugării. Acolo se ține prima parte a slujbei şi acolo este oferită şi lumina sfântă. Cântarea „Hristos a înviat din morți” răsună din grota cea mică și luminoasă în întreg muntele ca o răbufnire de emoții iar la final oamenii coboară din pădure, de la grotă până la biserică, cu lumânări aprinse în mâini, răspândind lumina Învierii în natură. Restul slujbei se ține apoi în biserica de la mânăstire iar în zorii zilei, la finalul slujbei, valuri de credincioși merg spre casele lor cu inimile pline de lumină și iubire. Este cu adevărat o experiență pe care un credincios ar trebui să o trăiască odată în viață! [Slujba de Înviere la Colțul Chiliilor.] Traseu Ca să ajungi la schit sunt mai multe trasee pe care le poți aborda. Există acces auto 4x4 însă acesta nu este permis turiștilor ci doar călugărilor, pentru aprovizionare, așa că dacă vrei să ajungi la mânăstire ar trebui să faci o drumeție. Din Zărnești se pleacă pe drumul către Plaiul Foii. Îți recomandăm să urmezi prima potecă – ea va apărea la aproximativ 100 m după terminarea caselor din Zărnești pe partea stângă a drumului. Vei vedea aici un indicator ce îți spune că pentru a ajunge la mânăstire trebuie să urmezi poteca marcată bandă galbenă. [Porțiune din traseul de acces spre schit.] Durata traseului este de aproximativ 2 ore dus iar ca dificultate această tură este ușoară, fiind accesibilă și copiilor. Ruta este potrivită și bicicliștilor pasionați de mountain bike, marcajul pentru aceștia fiind banda neagră. Este un traseu de ciclism destul de tehnic, nerecomandat începătorilor. De asemenea, poţi urca şi de pe drumul care duce la cabana Plaiul Foii, vei întâlni la un moment dat indicator către Schit; sau urmează indicaţiile de pe harta noastră. Odată ajuns sus, la Schit, în zilele senine natura te va recompensa cu o superbă panoramă asupra Zărneştiului! [View spre Zărneşti.] 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe