Locații

Între Coronini și Sfânta Elena, deasupra Coroniniului, se află un platou carstic, punctat de terenuri agricole, pășuni și fânețe, păduri tinere, parte a Parcului Natural Porțile de Fier, loc de admirat flora și fauna bogate în specii de arbori, flori, păsări de mici dimensiuni, reptile etc. dar și peisaje uimitoare, zări îndepărtate, contururi nemărginite. [Platoul Sfânta Elena.] Pentru că în zonă bate un vânt numai bun de transformat în energie, pe câteva zeci de hectare s-a construit un parc eolian cu mai bine de 20 de turbine. Datorită rețelei de drumuri amenajate odată cu amplasarea parcului eolian, accesul la peisaje de poveste și panorame de vis este mult mai ușor. Vorbim de aproximativ 40 km de drumuri, ideale pentru mountain-biking, off-road-ing sau chiar trekking, oferind acces pe văile pline de atracții naturale. Intrarea în parcul eolian este permisă dar e posibilă necesitatea anunțării ei și pe traseu se mai poate întâmpla câte o verificare din partea personalului de pază. [Ia ca reper cele 3 relee care se văd undeva pe culme.] Din DN57 Moldova-Nouă – Orșova ia direcția Sfânta Elena, prin zona numită Vărad. Drumul este asfaltat. Prima intersecție este în zona numită Priod. De aici asfaltul continuă către Sfânta Elena și mai multe variante pietruite sau de pământ se desprind în direcții diferite, ducând spre puncte de belvedere și atracții naturale. Noi am ales să mergem „la relee”. De la Priod, după ce se iese de pe asfalt, drumul e practicabil dar e recomandabilă o mașină de teren. La început vei merge pe un drum pietruit amenajat de cei de la Enel (vei şti că eşti pe drumul bun dacă vei vedea pe marginea drumului  o placă pe care scrie "Enel, staţie Sfânta Elena"). [Punctul de ieşire de pe drumul asfaltat.] Apoi, până la relee, pe culmea Văradului, e drum de țară; iar de la un punct chiar recomandăm renunțarea la mașină și deplasarea pe jos până în zona de belle-vue. Noi aşa am făcut atunci când am ajuns la prima pădurice; pentru că după ea drumul se îngusta destul de mult iar ramurile arboretului puteau lăsa urma pe vopseaua maşinii, am preferat să o lăsăm aici, la umbră şi am purces pe un urcuş destul de uşor şi foarte agreabil, în triluri de păsărele şi miros de liliac sălbatic de mai 🙂 Astea sunt coordonatele locului unde am lăsat maşina: de aici se văd releele şi vei face vreo 10 minute pe jos; sau poţi merge cu maşina dacă nu îţi pasă de vopsea 😉 [Pădurea de dinaintea culmii Văradului.] Am fost avertizați în legătură cu eventuala prezență a viperelor, așa că ne-am echipat corespunzător (ghete pe gleznă, pantaloni lungi), dar nu ne-am „bucurat” de întâlnirea cu vreuna (ori alt șarpe); nu ne-am supărat deloc. 🙂 [Pe culme, pe lângă relee.] Urmând poteca, după ce treci de relee, se deschide în fața ta geografia copleșitoare a malurilor celui mai mare defileu european, priveliștea superbă asupra locului unde se îngustează Dunărea, asupra cetăților Golubac (malul sârbesc) și Ladislau, asupra insulei Ostrov, iar în zilele senine și cu aer curat poți vedea până departe spre Baziaș, ghicind, cu puțină imaginație, locul pe unde intră Dunărea în România. Grozav ar fi să vii la apus, când pe scena orizontului soarele dă un spectacol de gală, inundând cerul și apele în nuanțe fierbinți, năucitoare. [Unul dintre cele mai spectaculoase puncte de observaţie din România! 😍] Ar prinde tare bine niște indicatoare din loc în loc pentru o orientare cât de cât în spațiu. Sunt multe variante de trasee și e dificil să ajungi la ele dacă nu ești localnic sau nu plătești pe cineva pentru servicii de ghidaj. Iar asta deși se poate traduce în beneficii financiare pentru cei ce prestează astfel de servicii, credem că pe termen lung aduce mai mult dezavantaje, demotivând mai degrabă turiștii. Pe de altă parte totuși, în lipsa unui management turistic integrat al zonei, poate e mai bine să nu fie prea mulți turiști, păstrându-se astfel mai în siguranță patrimoniul natural sălbatic. Dacă mergi, fii responsabil, te rugăm! [Apus de soare peste "marea de la Dunăre" 🤩] Deci dacă vă doriți o vacanță pe Clisura Dunării, nu vă limitați la Cazanele Mici și Cazanele Mari, nu vă opriți la Mraconia. Clisura înseamnă mult mai mult și frumos. ┄ - am localizat pe hartă ultimul punct vizibil pe hărţile Google. De aici va trebui să te bazezi pe orientarea ta pe teren având ca reper releele radio vizibile (aproape) de pe orice porţiune a drumului; click pentru coordonatele punctului de belvedere.

La Mănăstirea Gornea (Sichevița, Caraș-Severin) accesul este atât de liber, încât lăcașul nu are nici poartă. Poți merge oricând (între orele 7-20 vara; iarna intervalul e ceva mai scurt dar și interesul probabil e ceva mai scăzut).  Până în anii 2000 a fost pe acest loc un pichet de grăniceri. Însă sub impulsul descoperirii unor însemne creștine datând din secolele 4-5, s-a decis înființarea unui schit. [Paraclisul mănăstirii.] S-au făcut toate demersurile juridice legate de proprietate. În 2001 s-a instalat aici prima obște, alcătuită din două maici de Mănăstirea Dealu din Târgoviște și un părinte de la schitul Pătrunsa din Vâlcea; locul a fost binecuvântat și s-au început lucrările. Mănăstirea și-a luat numele de la denumirea satului de care aparține. Paraclisul a fost primul construit, pe locul exact al fostului pichet. A primit hramul Intrarea în biserică a Maicii Domnului. În anul 2002 au urmat trapeza, chiliile, bucătăriile şi arhondaricul.  În 2003 a început construirea bisericii mari, în stil bizantin, încăpătoare; a durat până în 2010. A primit hramul Izvorul Tămăduirii, care a devenit și sărbătoarea oficială a bisericii, fiind momentul la care participă și episcopul. [Loc de popas.] Obștea care a ridicat schitul a rezistat până în 2016 iar apoi lăcașul a fost preluat de maicile de la Mănăstirea Nera; moment cu care, pe lângă activitatea duhovnicească, a început și o etapă de implicare comunitară. De-atunci și până în 2020 au fost renovate izvorul de la poartă și zidul, sub administrarea celor 5 maici și a preotului duhovnic Isac. În 2020 a venit obștea actuală, din județul Mehedinți. În același an schitul a fost ridicat la rang de mănăstire. [Izvorul de la poartă.] Deși e localizată exact pe drumul județean (DJ571A) și aproape de cel național (DN57), mănăstirea nu e foarte vizitată. Locul e foarte frumos, liniștit, verde, ideal pentru o discuție de suflet.  Construcțiile nu sunt toate finalizate, pereții bisericii nu sunt nici măcar tencuiți, mai e nevoie de retușuri la fundație și acoperiș. Se dorește ca pictura să se realizeze în frescă însă probabil că va mai dura – procedurile pentru finanțare sunt complexe, pictorul trebuie să fie autorizat de patriarhie etc... Până atunci însă, slujbe se desfășoară dimineața la ora 7 și după-amiaza la 17. Donațiile sunt binevenite. De la magazinul din incintă îți poți achiziționa un suvenir tematic sau un obiect de cult. Spațiu de parcare este, exact vizavi de mănăstire.

Morile de apă de pe râul Camenița sunt probabil cel mai interesant element de atracție din comuna Sichevița. În teorie există un traseu tematic, ce ar include mai multe asemenea mori și ar dura vreo 10 ore, prezentat pe un panou instalat pe DN57 la intersecţia cu drumul spre Sicheviţa. În practică însă nu prea ai cum să faci asta. În primul rând, pentru a avea o experiență cât mai frumoasă, e nevoie să fii însoțit de un ghid sau un localnic, care știe exact unde să te ducă. Pentru că indicatoarele lipsesc aproape cu desăvârșire, iar morile nu sunt chiar foarte ușor accesibile. În plus, e posibil să te întâlnești cu câini. Apoi, e mult mai interesant să le vezi pe cele funcționale (multe au fost abandonate), poate chiar în timp ce lucrează – căci parte din ele încă mai sunt folosite pentru măcinat – și să înțelegi pe ce principii funcționează totul. Conform informațiilor oficiale, ar fi existat vreo 25 de astfel de mori; astăzi mai sunt funcționale doar 9. Dacă ajungi în zonă şi vrei să vezi morile, cel mai bine e să o suni din timp pe dna Milevuța Avram (ghid de la primăria Sichevița) la telefon 073543819.  Natural zona este este foarte frumoasă, însă prezența omului lasă în prea multe locuri urme foarte urâte. [Din păcate, apa încă poartă la vale tot felul de deşeuri aruncate de gunoaie... 😔] Morile sunt un exemplu magistral al comuniunii străvechi a omului cu natura, aici, în una din cele mai vechi așezări din regiune. Ridicate unele în urmă cu mai bine de 200 de ani, toate sunt mici monumente de arhitectură și ingeniozitate populară. [...dar natura se încăpăţânează să reziste 😍] Noi am reușit să vedem două – Moara lu’ Codreanu și Moara de la Botul Cracului, cu ajutorul dnei. Milevuța, care ne-a fost un ghid foarte bun la ambele și al dlui. Gruița Lazăr (pe care toată lumea îl ştie de Lăzărică 😀), administratorul celei de-a doua. Pe râurile care străbat zona, Camenița și Gravensca, mai sunt însă și alte mori: Bișteg, Cioacă, Nemoianu, Zaica și altele... Ridicate din lemn lipit cu lut, pe cursul apei sau pe un canal deviat artificial, multe au vatră deschisă pentru încălzire pe vreme rece și alături adăpost pentru animale. [Moara lu' Codreanu din Sicheviţa.] Moara lu’ Codreanu ar fi fost construită, după spusele bătrânilor, în jurul anului 1910. Proprietarul terenului pe care a fost ridicată era codrean (pădurar), de unde și denumirea morii.  Apa ajunge la moară pe ierugă – canalul desprins din albia Cameniței, prin care apa este adusă la un nivel puțin mai înalt decât cel al morii – și apoi prin ciutură (jgheab) este dirijată în jos. Când este necesar se poate folosi și o găleța, care îngustează fluxul, apa căpătând astfel presiune spre palele roții morii, pe care le lovește cu putere, punând roata în mișcare și pornind astfel coregrafia măcinatului. Apoi își vede mai departe de drum, revenind în râu. Piatra de moară superioară, mobilă (doar ea se învârte, piatra de jos e fixă), cioplită din cremene, acționată de un ax ce o conectează cu roata, ronțăie mărunt boabele de porumb, grău sau ovăz, transformându-le în hrană pentru animale sau făină pentru consum uman. Grăunțele ajung între roțile crestate din coșul din lemn de deasupra, prin praporiță; dar nu oricum, ci după cum „comandă” lăcomița, care freacă pe piatra superioară, provocând vibrații ce mișcă boabele spre pietre. Inginerie, nu glumă! Trebuie să vezi ca să înțelegi... Și mai sunt și alte „gadget-uri” menite să ajute la funcționarea cât mai ușoară a operațiunilor – ridicarea pietrei superioare pentru reglarea gradului de măcinare, încărcarea făinii în saci etc. Făina măcinată la rece, la piatră, are alt gust, alte proprietăți nutritive. Ca să ajungi la Moara lu' Codreanu trebuie să traversezi apa Cameniţei printr-un vad care nu ar trebui să pună probleme nici unei maşini. Noi am trecut cu o maşină de familie 🙂 [Drumul spre Moara lu' Codreanu.] Moara de la Botul Cracului a fost refăcută în 2011, arată ceva mai... modern... A fost un pic tencuită, i s-a schimbat ușa, jgheaburile din lemn au fost înlocuite cu tuburi din fier; are și adăpost pentru animale, unde acestea se odihnesc și primesc hrană cât durează măcinatul (în cazul în care rândașul nu are tractor cu care să se deplaseze la moară). Piatra de-aici are „vârsta” de 28 de ani. [Punte peste canalul morii de la Botul Cracului.] Am localizat pe hartă locuinţa administratorului (simpaticul Lăzărică) pentru că aici este punctul de întâlnire dacă vrei să îi vizitezi moara, după o discuţie prealabilă la telefon 0721379687; de la el poţi cumpăra şi făină măcinată la rece, la piatră iar dacă sunteţi un grup mai mare şi sunaţi cu măcar o săptămâna înainte, puteţi aranja şi o masă cu produse din gospodăria lor! [Mălai alb 😮 măcinat la moara lui Lăzărică.] Când o suni pe dna Milevuța întreab-o şi dacă e cineva la rând la vreo moară, doar aşa le poţi vedea şi în funcţiune! [La dreapta şi... prima casă e cea a lui Lăzărică.] Fiecare moară are alocați 10-12 rândași (adică persoane cărora le vine rândul la măcinat), care împart un fel de drept de proprietate comun asupa morii, drept care se moștenește. Printre ei, cu ceva atribuții suplimentare, este „tata morii”; adică un fel de administrator, care se ocupă de aspectele ce țin de „mentenanță” – piatra trebuie ferecată (trebuie refăcute micile striații cioplite pe suprafața de contact, care strivesc boabele), coșul trebuie întreținut...  Rândul e într-o zi anume din săptămână (nu te duci când vrei tu... lucrurile trebuie să fie organizate...) – lunea, marțea... chiar dacă macini o dată la două săptămâni, tot în acceași zi din săptămână macini. Iar la moară se stă în funcție de situația financiară – cine e mai bogat stă mai mult, pentru că are mai multe cereale și mai multe animale pentru care macină. Bine, așa era odinioară... acum puțini oameni mai macină, puțini oameni mai cresc animale... [Ierugă şi zăgaz cu noroc 🙂] Ne-a plăcut tare mult următorul detaliu: în general roțile morilor au fost construite să se învârtă în sensul acelor de ceasornic; la Sichevița însă cele mai multe se învârt invers; spun bătrânii că au fost făcute așa ca să întoarcă timpul. De asta li se mai spune și mori „îndărătnice”.  Iar acolo chiar ai senzația e că au reușit și că timpul a stat în loc... 🤩

În spectaculosul județ Caraș-Severin, în partea lui de sud, se află fermecătoarea Vale a Siriniei (sau Sirinei). În aproximativ 18 kilometri, micul râu sapă în calcarele Munților Clisurii un șir de chei înguste dar voluptuoase, mărginite de creste semețe și abrupte. [În Cheile Siriniei. 😍] De la Cozla, unde Sirinia își aruncă apele în Dunăre, o poți lua în amonte, pe Drumul Județean 47, ce leagă Berzasca de satul Bigăr; este asfaltat, deci accesul este ușor, fie că vrei să mergi cu mașina, cu bicicleta sau chiar pe jos. Indiferent de varianta aleasă, traseul îți oferă cât cuprind ochii, într-o expoziție somptuoasă, aceleași tablouri amețitoare. Oprește-te, respiră, admiră natura, viața, istoria. Autoritățile vor fi instalat deja (așa ne-au garantat când am vizitat zona și discutat) panouri indicatoare cu obiectivele la care să te oprești pe parcurs. De jos în sus, sau dinspre Dunăre spre satul Bigăr 😊: Mănăstirea medievală Sirinia - descoperită în 2002, face parte dintr-un număr de douăzeci de mănăstiri menționate în izvoare otomane ca existând în Banat. Mai toate au fost distruse în conflicte și același este și cazul celei de pe Valea Siriniei. Deşi din popor zona era cunoscută de mult sub denumirea “La mănăstire”, construcția în sine a fost scoasă la lumină, în sens cât se poate de propriu, relativ de curând având în vedere cât este de veche, la o revărsare a râului. Din săpăturile arheologice efectuate ulterior s-au mai tras câteva concluzii. Se crede (pe baza analogiilor cu monumente similare din regiune) că ar fi fost construită în jurul anilor 1400 iar hramul care i s-a atribuit a fost acela al Sfântului Nicolae. Într-o poieniță pe malul râului, acoperită cu vegetație (și plină de fragi dacă nimerești perioada lor) se poate vedea astăzi doar conturul unei construcții în forma specifică a bisericilor creștine. [Ruinele Mănăstirii Sirinia.] Din regiune nu lipsesc nici eroii legendari și poveștile lor de curaj. Munca râului se întretaie cu aceea a personajelor mitice când vine vorba de stâncile șlefuite, jgheaburile repezi, înălțimile enigmatice. Prințesa Sirinia își ascundea chipul în aceste păduri și își îmbăia nurii în cascadele cristaline, ferită de privirile bărbaților, care văzând-o puteau înnebuni de atâta frumusețe. Iovan Iorgovan (un Hercule al Banatului) a ucis Hidra pe malurile râului cu nume de prințesă iar sângele monstrului a lăsat până azi urme stacojii pe stâncile ce mărginesc albia; stânci care au căpătat puteri magice de vindecare. Erou și cal cu puteri supranaturale, și-au lăsat și ei amprentele pașilor în piatră, spre aducere aminte și povestire. Le poţi vedea pe toate în locul numit „La Jgheaburi”. [Stânca de turmalină, înroşită de sângele Hidrei.] Mai sus pe drum te mai poți opri și la cascada Podul Înalt ori la Pișători. În ciuda numelui prozaic acest din urmă loc este de o frumusețe și o spectaculozitate rare; o atmosferă de jurassic te înconjoară și te simți ca într-un alt univers, în care râurile izvorăsc din cer. ["La Pişători" 😊] Dacă părăsești asfaltul (care duce mai departe către satul Bigăr) și umărești cursul râului vei găsi cascada Rizna, cam după 6 km de drum forestier. Zona aceasta nu este recomandată pentru mașini. [Locul unde părăseşti asfaltul ca să ajungi la cascada Rizna.] Cheile Siriniei fac parte din Parcul Natural Porțile de Fier. Turismul etic și responsabil este cea mai bună variantă pentru explorarea zonei.

Sub denumirea Villa Rustica se află în satul Gornea din județul Caraș-Severin, chiar pe marginea DN57, ruinele unei ferme romane. “Județul Caraș-Severin este unul din județele cu cel mai mare număr de situri arheologice din țară. Aproape că nu există sat în care să nu existe măcar un sit. Numai în satul Gornea au fost înregistrate oficial vreo opt astfel de locuri. Prin “oficial” a se înțelege Repertoriul Arheologic Național. Dacă vine vorba însă de punere în valoare și circuit turistic... se schimbă treaba; lucrurile ar putea sta muuult mai bine decât stau...” Iar fosta fermă romană de la Gornea este și ea într-o situație... aproape bună... Denumirea oficială este Situl arheologic de la Gornea - "Căunița de Sus". Ansamblu anonim, locuință civilă. Săpături arheologice importante au avut loc în 1976, în urma lor fiind descoperită așezarea de la Gornea. Clădirea avea formă de navă, asemănătoare unei biserici. Se presupune că ar fi aparținut unei familii înstărite, undeva în secolele IV-V. Descoperirile arheologice făcute în sit pare că au fost foarte valoroase. Tezaurul monetar indică o locuire intensă. Ferma în sine reprezenta un model de viață avansat și bine organizat. S-au descoperit în apropiere inclusiv cuptoare elaborate pentru ars cărămizi iar locuința era prevăzută cu sistem de încălzire în pardoseală (hipocaustum) prin intermediul unor țevi ceramice. A mai fost descoperită și o plăcuță din bronz, inscripționată. Majoritatea acestor elemente se află la muzeul din Reșița. La fața locului nu prea mai este mare lucru. Ceva-ceva a stat în picioare până după Primul Război Mondial; odată cu trecerea la administrația de la București... lucrurile nu au mai fost prea bune... localnicii au avut nevoie de materiale de construcții... Astăzi s-a reconstituit un pic fundația, atât cât să ne putem face o idee vagă despre cum arăta casa și s-a pus un indicator cu denumirea monumentului. În rest... locul e întreținut mai mult de cei care au pensiuni în apropiere, pentru ca turiștii să poată vizita și ei ceva...  De ce este o atracţie #undemergem? Pentru că avem speranţa că acei ce administrează acest loc vor expune aici o simulare la scară a construcţiei, împreună cu nişte informaţii despre felul în care vieţuiau aici strămoşii noştri. Avem istorie, haideţi să o şi vedem!