Muzeul Secuiesc al Ciucului

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

O vizită la Muzeul Regiunii Porților de Fier este ocazia perfectă de a descoperi misterele județului Mehedinți şi de a păşi într-unul dintre cele mai vizitate muzee ale României. Redeschis „după lupte seculare ce au durat mai mult de 15 ani ” - atât s-a întins proiectul de reabilitare - muzeul oferă acum o altă perspectivă: una mai atractivă, mai vie, mai deschisă către public. Aflată la capătul bulevardului Carol, pe malul Dunării, nu departe de centrul orașului, clădirea este una foarte frumoasă și a fost construită pentru a deservi liceul Traian drept internat. Dacă te îndrepţi către ea din centrul orașului, chiar pe bulevard, o să treci şi pe lângă celebrul colegiu. Ținând cont de ceea ce adăpostește acum și ceea ce a găzduit în trecut, noi ne-am simțit ca într-un episod din Harry Potter. Te învăluie așa un amestec de mister și magie, istorie și modernism, curiozitate și cunoaștere... Cei care au vizitat muzeul în trecut vor vedea, simți și aprecia schimbările. Poate fi văzut pe bucăți, adică doar Parcul Arhelogic (ruinele castrului roman), doar interiorul, poți să vezi doar acvariul, iar dacă vrei sau ai timp te poți programa pentru și pentru o plimbare printre stele, pentru că acum are și un Planetariu (o să îţi povestim într-o recomandare separată despre asta). Dar să pășim un pic în lumea pe care o vei găsi în interior. Programul de vizitare este la fel ca pentru orice muzeu, cu excepția zilei de luni, este dechis în fiecare zi de la ora 8.00 până la ora 16.00, ultima intrare facându-se la ora 15.00. Pensionarii beneficiază de o reducere de 50% din prețul biletelor, iar copiii, elevii și studenții se bucură deasemenea de tarife mai mici. [Secţii şi tarife de vizitare.] Se intră cu papucei de plastic (înainte erau de pânză) care au un dispozitiv modern ce te ajută să ți-i pui fără să te apleci sau să îți folosești mâinile 🙂. Toate regulile impuse de pandemie sunt respectate cu sfințenie, iar muzeograful care te întâmpină nu te lasă să intri până nu îți dezinfectezi bine mâinile și îți așezi corect masca. Te îndrumă și îți explică circuitul care acum este bine marcat și de săgețile impuse de aceeași pandemie. La data documentării nu erau disponibile nici audioghidurile, astfel că turul muzeului îl faci singur. Muzeograful care ne-a întâmpinat pe noi, ne povestea că restricţiile au impus suplimentarea informațiilor prezentate. Așa au apărut acele suporturi tip cărți pe care le veți întâlni lângă exponate. De la un moment dat au început să apară din ce în ce mai multe voci care se întrebau de ce nu avem muzee ca afară, printre ele erau și ale muzeografilor, care își doreau, sperau și erau conștienți că ceva trebuie să schimbe. Așa că, atunci când au apărut oportunitățile, fiecare dintre ei a ținut ca modificările să transforme aceste locuri, iar ele să arate ca suratele lor din Palermo sau Florența, iar la Drobeta le-a ieșit! Cetăți-machetă, manechine, corăbii refăcute, poduri-reconstruite, peșteri-reconstituite... s-a dorit ca totul să fie prezentat cât mai aproape de realitate și să fie cât mai veridic. Costume de epocă, lupte istorice desprinse din alte vremuri, străzi pe care le știam din fotografii... toate au fost amenajate şi prezentate astfel încât vizitatorii să plece cu bucuria unor noi descoperiri, cu mai multe informații, cu o dorință mai mare de cunoaștere. 😍 [Vei păşi la propriu peste un sit arheologic!] Vizita începe pe Scara Timpului și dacă te aștepți cumva să te întâlnești cu soldații romani, cu dacii lui Decebal, să „traversezi” de la un capăt la altul Dunărea pe macheta celebrului pod al lui Apolodor din Damasc, să „calci ”pe rămășițele vaselor de ceramică din cultura Gârla Mare sau să admiri podoabele din tezaurul de Hinova... cu siguranță nu te aștepți să vezi o mostră din ceea ce a însemnat în perioada comunistă Piața Sârbilor pentru severineni. Într-un colț al secției de istoriei pe câteva tarabe sunt înșirate produsele pentru care la vremea respectivă severinenii erau invidiați. Pachete de gumă, bomboane PEZ, țigări cu filtru, Vegeta, blugi, casete audio cu muzică , toate făceau parte , la vremea respectivă dintr-un schimb comercial, numit micul trafic, pe care și noi și iugoslavii îl practicau. 😀 [Tarabă din "piaţa sârbilor".] Interesantă este de asemenea reconstituirea deportărilor silite din Bărăgan, dar și a celei mai vechi străzi din Drobeta Turnu Severin, Strada Mare, denumită acum strada Traian. [Reconstituire Strada Mare.] Ca și secția de istorie, secția de științele naturii și Acvariul vă fac mai cunoscut județul Mehedinți. O machetă imensă te “plimbă” pe Dunăre de la intrarea în țară, prin Cazane și până la ieșirea din această zonă. De-o parte și de alta, din câteva casete luminoase te privesc vipere cu corn, broaștele țestoase Hermann sau diverse păsărele, ale căror triluri le și auzi pentru că sunt transmise prin boxe. Sunt sunetele originale, ne lămurește muzeograful, iar înregistrările au fost primite printr-o colaborare cu Muzeul Antipa. De la sud, de lângă Dunăre, ajungi în nordul județului, dar nu oricum ci traversând peșterea Ponicova, o bucată a ei, reconstituită cu tot ceea ce înseamnă: stalactite, stalagmite, lilieci, umezeală. Iar după ce ai vizitat peștera, în afară de miros, poți să te bucuri de frumusețea Pădurii de Liliac de la Ponoarele și să dai nas în nas cu mistreții și căprioarele care trăiesc în zona Podului lui Dumnezeu. Mai mult, într-o prezentare inedită, faci cunoștință cu mamutul de Mehedinți; o machetă interesantă îți prezintă fragmentele descoperite, în zonă, la Batoți. Și dacă tot ai păşit în lumea necuvântătoarelor, ultimul pe listă, dar la fel de interesant, este Acvariul. În întunericul și liniștea subsolului este ca și cum ai fi coborât în adâncurile Dunării. Carași, moruni, nisteri, cegi, crapi, somni, știuci te privesc prin geamul care te desparte, stând câteodată la fotografiat, dar văzându-și rapid de plimbările sau de leneveala lor. În casetele luminate și pline de bule admiri paradisul care încă se mai găsește în apele bătrânului fluviu. Acolo se termină și turul, o ușă se deschide și te trezești direct cu Dunărea în față, e ca și cum ai fi revenit la suprafață dintr-o lume trecută, pierdută, dar regăsită.

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

„Muzeul Etnografic Ceangăiesc” probabil că nu spune mai nimic celor mai mulți dintre noi. Dar pentru că fiecare zi este un moment bun pentru a învăța ceva nou și pentru că turismul nu înseamnă doar hotel, restaurant și piscină, haideți să vă povestim despre ceangăi. Auziserăți de ei până acum? Consiliul Europei informa în 2001 că ceangăii din Moldova reprezintă un grup neomogen de oameni de origine maghiară, care ocupă acest spațiu încă din Evul Mediu, sosind din mai multe zone – Valea Someșului, Câmpia Transilvaniei sau din împrejurimile Bratislavei; sunt maghiari, sași și secui. Nu se regăsesc însă doar în Moldova; sunt și în Țara Bârsei, dar au ajuns chiar și până în județele Constanța și Tulcea. Indiferent unde s-ar afla, elementul identitar comun pare să fie limba vorbită – un dialect maghiar, care la rândul lui includea patru graiuri: de nord, de sud, secuiesc și de tranziție. Practic, se vorbesc până astăzi (atât cât se mai vorbesc), variante arhaice ale limbii maghiare medievale. [Port tradiţional ceangăiesc din Covasna.] La fel de arhaică precum este limba, este și cultura populară ceangăiască. Evident, influențele locurilor unde au ajuns să trăiască se regăsesc în toate elementele. Portul a ajuns să fie o combinație de elemente moldovenești și ungurești; muzica păstrează detalii arhaice maghiare pe care le îmbină cu dansuri cu influențe românești. Nivelul de asimilare a fost unul foarte ridicat. Însă la nivelul autorităților europene s-a recomandat iar la nivelul autorităților naționale se încearcă să se protejeze cultura, limba și tradițiile ceangăilor. Între aceste asemenea demersuri se numără și inițiativa ce se conturează (proiectul este vizitabil dar încă nu e finalizat în toate detaliile) la Zăbala, în județul Covasna - Muzeul Etnografic Ceangăiesc. Amenajat într-o fostă gospodărie țărănească de la începutul secolului 20, muzeul este o scurtă incursiune în istoria zonei, cu mai multe mici expoziții care dezvăluie detalii și povești poate prea puțin știute. Integrat atât de bine în planul arhitectural al comunei încat ai șanse mari să treci de el dacă nu știi exact unde și ce cauți, muzeul e de găsit pe drumul comunal DC10, în direcția opusă Bisericii Reformate din intersecția cu DJ121 (stânga în direcția de deplasare dinspre orașul Covasna). [Casă tradiţională din Zăbala.] Prima casă din curte, pe dreapta, a fost de fapt locuința unuia dintre oamenii importanți din viața satului – familie de gospodari instăriți (Pozsony), cu școală, lideri ai comunității. Odăile deschise spre vizitare sunt ca o poartă în timp spre viața de odinioară a unei familii burgheze din Zăbala. Pe lângă plita și obiectele casnice, sunt expuse fotografii ale membrilor familiei, piese de mobilier (chiar o cameră de oaspeți din perioada interbelică) și de îmbrăcăminte, documente civile. ["Sufrageria" familei Pozsony, anii 1900.] Clădirea dedicată culturii ceangăilor este una distinctă și expune, pe două niveluri, elemente de artă populară tradițională din colecții private, aduse împreună pentru a prezenta interioare din diverse zone locuite de reprezentați ai acestei etnii – textile, covoare, ceramică, icoane - dar și momentele esențiale ale vieții, cu manifestările sacro-religioase – nașterea, nunta, înmormântarea. Nu lipsesc costumele populare, obiectele de cult religios și cele ce evocă activitățile și meșteșugurile practicate de membrii comunităților. [Ladă de zestre de la 1803.] O expoziție care ni s-a părut foarte atractivă este cea de cufere și lăzi de zestre, amenajată într-o a treia clădire, unde curatorul ne-a spus că se dorește organizarea de expoziții temporare pe diverse teme cu specific popular și tradițional. Cea pe care am găsit-o noi ni s-a părut foarte interesantă. Piesele expuse sunt adevărate opere de artă, pe care mulți au ajuns să le vâneze și să le tranzacționeze la prețuri deloc mici în târguri de antichități – cufere și lăzi de zestre din lemn, cutii de bijuterii și dulapuri de perete pictate cu motive florale secuiești, unele cu o vechime apreciabilă, datând încă din 1909 sau chiar din 1803(!!!), dacă ar fi să ne luăm după detaliile grafice. Unele dintre lăzile de zestre au chiar și documentele însoțitoare în care sunt enumerate și descrise detaliat, unul câte unul fiecare dintre obiectele cu care tinerele fete veneau în casele soților.  [Foi de dotă cu inventarul lăzilor de zestre.] O inițiativă lăudabilă dusă la îndeplinire în urma colaborării mai multor entități publice și private și care merită cu prisosință măcar o oră din timpul tău dacă ajungi în zonă. Biletul costă 5 lei/persoană iar pentru grupurile mai mari de 10 persoane se plăteşte o taxă de vizitare de 50 lei/grup. În limita posibilităților, este posibilă vizitarea muzeului și în afara programului, cu programare prealabilă la telefoanele din această pagină.

Pentru iubitorii de artă dar nu numai, Muzeul „Casa Simian” este un punct de referință al municipiului Râmnicu Vâlcea. Acest muzeu de artă clasică și contemporană, adăpostit într-o clădire monument cu o arhitectură aparte, în stilul vilelor italiene cu grădină interioară, adună laolaltă opere ale artiștilor locali și naționali, fiind expuse totodată și câteva lucrări ale unor artiști de peste hotare. Colecția muzeului este una diversificată, fiind îmbogățită de-a lungul timpului prin organizarea unor tabere de creație, expoziții de artă sau prin donații, cea mai importantă fiind donația Paul și Sanda Dumitrescu care cuprinde 55 tablouri din perioada interbelică și 4 piese de mobilier. Astfel, vei putea vedea aici atât obiecte de cult bisericesc precum icoane brâncovenești sau cruci de masă cât și opere ale unor reprezentanți de seamă ai picturii românești precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Luchian! Muzeul se mândreşte şi cu o pictură din Şcoala veneţiană a primei jumătăţi de secol XVIII. Sculptura este și ea bine reprezentată fiind expuse lucrări realizate în piatră, bronz sau lemn, de către artiști români de primă mărime precum Oscar Han sau Gheorghe Apostu. Se remarcă machetele celor 2 domnitori Constantin Brâncoveanu și Vasile Lupu dar și superbele uși sculptate în lemn. Nu lipsesc nici exponatele din ceramică și nici vechi obiecte de mobilier. Tot aici poți vedea și șeminee din marmură cu motive decorative în stil rococo sau ornamentate clasic dar și celebra ușă împărătească adusă de la Mănăstirea Govora.  [Ușă împărătească de biserică.] În timpul verii muzeul organizează în curtea interioară diverse expoziții de sculptură și pictură cu lucrări ale artiştilor plastici locali. Iar dacă ai noroc ghid îți poate fi chiar Kitty, motanul vedetă al muzeului 😊.  [Artă şi natură vie. 😀] Sperăm să nu le dăm idei 🙂 dar la ce poţi vedea în acest muzeu tarifele biletelor sunt modice: 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers.! E un loc unde, mai ales dacă eşti iubitor de artă, merită să faci un popas de neuitat în trecerea ta pe Valea Oltului...❤️

O casă aparte, încărcată de istorie, cum alta nu-i în tot Râmnicul... asta vei avea șansa să vezi dacă alegi să vizitezi Casa Memorială "Anton Pann", un adevărat monument de arhitectură urbană construit la jumătatea secolului al XVIII-lea de o familie de negustori de la sud de Dunăre. Deși veche, această casă cu foișor și pivniță cu gârlici (un mic hol) este una extrem de solidă, dovadă fiind faptul că a fost strămutată pe o distanță de 37 m în anul 1982. Impresionant, nu? [Moment din operaţiunea de translare a casei.] Poți vedea scene surprinse în momentul translării în „expoziția” organizată în pivnița casei - de menționat că operațiunea a purtat semnătura inginerului Eugeniu Iordăchesu, sau „Inginerul Raiului”, cel care a avut la activ numeroase strămutări de biserici, mănăstiri și chiar și de blocuri cu tot cu oameni în ele. Tot aici mai poți vedea și tablouri, caricaturi și grafuri cu biserici și mănăstiri din județul Vâlcea, dar și un bust al lui Anton Pann, cel despre care trebuie să îți spunem că a fost unul dintre cei mai de seamă autori de cântări bisericești ai secolului XIX, dar și tipograf, scriitor, traducător, profesor, compozitor și folclorist (sperăm că nu am uitat ceva 😊). [Bustul lui Anton Pann.] Mai important de știut ar fi însă faptul că Anton Pann, sau „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” așa cum îl supranumește Eminescu în lucrarea sa Epigonii, este cel care a compus muzica imnului nostru național, imn ce a fost intonat pentru prima dată într-un cadru oficial în anul 1848 în Zăvoiul Râmnicului (actualul Parc Zăvoi aflat în apropiere). Etajul Casei Memoriale (compus din sufragerie, dormitor, bucătărie și birou de lucru) cuprinde o interesantă colecție de obiecte din epoca anilor 1800. Poți vedea aici piese de mobilier precum divanul sau biblioteca, obiecte decorative din cositor, alamă sau alpacă, dar și instrumente muzicale precum țitera, cobza, lăuta sau buzla. Noi am apreciat perdelele cusute manual din pânză de casă și fețele de masă cu fir metalic, precum și tabloul-portret din sufragerie înfățișând-o pe proprietara casei (de origine bulgară, la fel ca și Anton Pann). Mai poți remarca și covoarele cu specific oltenesc, transilvănean și basarabean, țesute la război,  acestea din urmă fiind aduse (pare-se) din peregrinările sale de însuși Anton Pann. [Tablou-portret înfățișând-o pe proprietara casei.] La data documentării noastre (decembrie 2020) biletul de intrare costa 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers. 🙏 contributor Unde Mergem®, Alex Mihăilă

Biserica - cetate de rit evanghelic luteran din Cristian este închinată Sfântului Nicolae și impresionează prin dimensiuni și monumentalitate. Parte dintre elementele de construcție și arhitectură au supraviețuit timpului – turnurile bisericii și sala de la intrare, care ar fi fost construite în jurul anilor 1250-1270. [Turnurile şi vitraliul-rozetă de la intrare.] Un eveniment important a avut loc între zidurile acestei biserici, în 1690 – încoronarea principelui Ardealului (Emeric Tököly), ceremonie la care a participat și voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.  Lucrurile nu au fost întotdeauna ca azi. Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconstrucție. Un cutremur în 1838 a dus la refacerea integrală. S-a construit clopotnița, căreia ulterior i-au fost adăugate etaj și turnulețe, s-au instalat ceasuri şi clopote turnate din oţel, în anii 1904, respectiv 1926. Sala de la intrare are un frumos vitraliu rozetă iar în interior se pot admira câteva exponate care vorbesc despre istoria și obiceiurile comunității – cufere, Roainea (un obiect „de cult” alocat unui ritual popular de la sfârșitul primăverii), un pian donat de un enoriaș dar și două panouri ce enumeră localnici ce au murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care au fost deportaţi după terminarea acestuia; pe lângă nume şi anul naşterii, la fiecare este trecut numărul casei în care locuia. [Panou cu cei căzuţi în război.] Biserica în forma ei actuală este una impunătoare, cu coloane maiestuoase, bolți decorate, arcade cu citate din biblie (în limba germană). Nu este bogat împodobită dar cuprinde reprezentări ale simbolurilor evangheliste – mielul, potirul cu spice, cei patru apostoli. Altarul datează din 1890 și a fost creat din lemn de către un meșter din Râșnov și pictat după o operă mai celebră a unui artist danez (Thorwaldsen). Este impresionant prin statuia dominantă, supradimensionată a lui Cristos binecuvântând, încadrată de două perechi de coloane în stil corintic și vitralii înalte, care filtrează frumos lumina și în care sunt reprezentați Petru și Pavel (1904) dar și reformatorii Martin Luther și Johannes Honterus (toate vitraliile reprezintă donații ale unor enoriași cu stare). [Altarul bisericii.] Pe bolta de deasupra altarului se regăsesc simbolurile lui Cristos – elementele comuniunii și ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi iar în colţurile acesteia poţi observa simboluri ce îi reprezintă pe cei patru apostoli. [Bolta de deasupra altarului.] Orga a fost achiziționată în 1710 și fusese inițial instalată în partea dreaptă iar în 1757 a fost încorporată în altar. Una nouă a fost construită în 1841/1842 de un meșter din Berlin și ulterior a fost mărită și modificată pe sistem pneumatic în 1909/1910 de un constructor din Brașov. Pentru că avea câteva „note” care nu sunau corect, aspect insesizabil pentru profani dar deranjant pentru maeştrii ce susţineau concerte aici, orga a fost reparată în anul 2018 cu un sprijin de câteva zeci de mii de euro primit de la Primăria din Cristian. Un element foarte original și special în această biserică este candelabrul eroilor, care îi onorează pe localnicii căzuți în Primul Război Mondial. Pentru fiecare erou este o lumânare sub care există o mică plachetă cu numele acestuia. În duminica ce urmează zilei nașterii eroului căzut, lumânarea ce-i corespunde se aprinde. 🙏🏻 [Candelabrul eroilor.] Se observă o diferență între rândurile de bănci de pe drepta și cele de pe stânga – pe dreapta cu pupitru și spătar, pe stânga simple scânduri. Previzibil, unele erau alocate bărbaților și celelalte femeilor. Mai puțin previzibil motivul acestor separații și diferențe – costumele de sărbătoare ale doamnelor erau unele foarte elaborate și bogat împodobite și includeau o fundă mare și frumoasă la spate; care, evident, era incompatibilă cu un spătar. În partea din față stăteau femeile mai în vârstă și spre spatele sălii vârsta scădea; fiecare dintre doamne îi aranja funda celei din față iar cele mai tinere, de pe ultimul rând, se descurcau singure, fără ajutor 😀.  [Băncile din biserică.] Interesant la această confesiune este că există și preotese iar această practică datează din timpuri străvechi, cel puțin din jurul anilor 1600. De altfel, în spatele altarului este zidită o piatră funerară a preotesei Anna May, decedată în 1631, reprezentată în portul obişnuit acelor vremuri. Fortificația a fost construită în secolele 15 și 16. Zidurile cetății formează două cercuri concentrice și au fost la început înălțate pe palisadă întărită cu pământ iar din secolul 15 pe curtine de piatră. La început au fost nouă turnuri, fiecare păzit și îngrijit de una din cele nouă vecinătăți în care erau organizați sașii. Astăzi se păstrează însă doar opt dintre ele, turnul porții fiind demolat și înlocuit în 1907 cu o altă construcție ce cuprindea casa îngrijitorului, trezoreria și camere pentru localnici la parter. [Turn din zidul fortificat.] O parte a vechii fortificații a fost sacrificată pentru a se amenaja în 1792 un cimitir. Până în 1899 au existat în interiorul primei incinte și cămările de provizii, ce serveau și ca locuințe provizorii pentru vremurile de restriște când familiile se adăposteau în cetate pentru a scăpa de invadatori. Am înţeles că la apropiata restaurare a bisericii şi a fortificaţiilor, vor fi reconstruite şi aceste adăposturi. Abia aşteptăm! Punct principal de atracție al Cristianului, cetatea a trecut printr-o restaurare în 1960-1961, care a reușit să pună în valoare ansamblul. În 1983 s-a mai realizat o renovare majoră, în mare parte realizată prin voluntariat. Dar trecerea timpului lasă urme iar nevoia unei noi intervenții este destul de vizibilă. Ni s-a spus că e „pe listă”. Actualmente comunitatea evanghelică este destul de restrânsă, motiv pentru care slujbele se organizează în comun cu alte sate. În prezent vizitele în cetate se pot realiza în urma unei discuții cu actualul îngrijitor, al cărui numar de telefon este afișat la intrare (dar şi aici). Dacă te oprești în Cristian, cetatea e un loc ce musai trebuie văzut. Intrarea este liberă dar o mică donaţie va fi apreciată şi va fi folosită la întreţinerea acestei minunate atracţii. În afara complexului cetății dar aflată în apropiere și conectată prin destinație și de interes pentru eventualii admiratori de arhitectură este Casa Parohială, construită (după un concurs de proiecte organizat în 1890!!!) în stil neoclasic, cu portic monumental și coloane cu capitel.

Biserica fortificată reformată din satul Zăbala îți atrage cu ușurință privirea, cu albul imaculat al construcției și cu perfecțiunea de carte poștală a detaliilor amplasării – iarba tunsă la milimetru, gardul fără defecte, contrastul cromatic al incintei. În plus, e așezata chiar la stradă, de neratat 🙂 [O fortificaţie impresionantă.] Construită în secolul 15, a fost de la început „dotată” și cu zid de apărare, notele documentare vorbind despre invazii tătare în regiune, care au impus necesitatea existenței unei zone dedicate adăpostirii membrilor comunității. Acum mai are doar 5 dar când a fost construit, zidul ajungea până la 8 metri înălțime. În afara zidurilor exista și un șanț cu apă, peste care trecea un singur pod, ce deservea o singură intrare în fortificație. În interiorul zidurilor erau ridicate clădiri din lemn, care asigurau adăpostul familiilor în timpul invaziilor – copii, femei și valori materiale. [Contrafort al zidului de incintă.] Construită în rit catolic, biserica a fost „reorientată” odată cu reforma inițiată de Calvin și așa a rămas până astăzi. În această linie, interiorul este unul simplu, fără pereți pictați, fără statui. Sigurele „pete de culoare” sunt casetele pictate de pe tavan, care însă nu au nicio semnificație în afară de ... sentimentele autorilor din momentul creației. Inițial tavanul bisericii fusese boltit, specific stilului gotic dar, prăbușindu-se la un cutremur, plus perioada Reformei Bisericii Catolice (ironie?), a fost reconstruit în forma actuală, undeva după 1700, cu frumoasele casete pictate, în stil renascentist, cu motive florale, păstrate în original până astăzi. Dacă vei căuta cu atenţie, vei găsi o casetă decorată cu figuri de animale - o acvilă cu două capete ce "stăpâneşte" nişte şerpi încolăciţi... [Frumosul tavan casetat din biserică.] Şi tavanul intrării prin turnul cloptniţă are un tavan casetat, pe care poţi vedea anul în care a fost pictat şi donat bisericii. [Tavanul casetat din turnul-cloptniţă.] Cea mai recentă renovare s-a finalizat în 2019 și a adus monumentul în prezentarea „biserică reformată cu incintă fortificată și turn clopotniță”, conform Repertoriului Arheologic Național. Dacă ajungi în Zăbala, acordă-i o jumătate de oră; este principalul monument al acestei comune și vei pleca de-acolo cu un bagaj spiritual un pic mai bogat. Dar va trebui să contactezi pastorul pentru a putea intra, ai numărul de telefon în această pagină. Casa parohială este imediat lângă biserică, așa că nu va fi nicio problemă; iar pastorul e bucuros să împărtășească povestea bisericii, chiar dacă face asta, cu scuze, într-o română ușor ... modificată 😉 jos pălăria! Nouă ne-a povestit cu amabilitate istoria bisericii, pe care v-am adus-o aici.  În fiecare duminică între orele 11-12 se ţine slujbă în biserică şi cu jumătate de oră înainte sau după, o poţi vizita. Dacă intri în timpul slujbei, obiceiul este să rămâi până la sfârşitul acesteia, să pleci înainte ar fi o lipsă de respect pentru enoriaşi!

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)