Locații

Situat în colţul de sud-vest al cetăţii Braşov, Bastionul Ţesătorilor de in este cel mai spectaculos şi mai bine conservat obiectiv de arhitectură defensivă al Braşovului medieval, cu ziduri de o grosime cuprinsă între 4 m la bază şi 1 m la cel de-al patrulea nivel al construcţiei. Construit de către breasla ţesătorilor, pe patru nivele, cu goluri de tragere, guri de păcură şi cu două turnuri de strajă, bastionul are o arhitectură unică în sud-estul Europei. Fiind cruţat de marele incendiu de la 1689, s-a păsatrat până azi în forma sa originală. În 1950, în interiorul bastionului s-a amenajat Muzeul Ţării Bârsei, în care este expusă macheta vechii cetăţi a Braşovului şi a Şcheiului aşa cum arăta la sfârşitul secolului al XVII-lea, precum şi arme şi produse ale breslei ţesătorilor. Accesul în Bastion este gratuit, vei plăti 7 lei (adulţi), 1,50 lei (preşcolari, elevi, studenţi)  sau 4 lei (pensionari) doar dacă vrei să vizitezi expoziţiile "Braşovul/3M" şi "Cetatea Braşovului". Începând cu luna iunie 2020, Bastionul Ţesătorilor devine Bastionul Artiştilor, printr-o iniţiativă comună a Teatrului ,,Sică Alexandrescu” Brașov, Filarmonicii Brașov, Centrului Cultural ,,Reduta” Brașov și Teatrului pentru copii ,,Arlechino” Braşov. Sub sloganul ,,Dacă vă place arta, puteți să ne priviți de sus !” stagiunea de la Bastionul Țesătorilor va readuce etajele curții interioare în aria evenimentelor culturale, oferind spectatorilor posibilitatea să urmărească reprezentațiile de muzică, teatru sau film de pe galeriile etajelor I și II ale fortificației istorice. Şi, în premieră, se deschide şi accesul publicului şi pe poarta dinspre Promenada de Sub Tâmpa. Urmăreşte ⬆️ această pagină şi vei primi notificări în telefon ori de câte ori se va organiza un spectacol sau o expoziţie în Bastionul Ţesătorilor ...şi al Artiştilor! 😍 [Concert la Bastionul Ţesătorilor, anii 1970. Sursa foto: Bastionul Artiştilor.]

Biserica reformată fortificată este cel mai important monument arhitectural al municipiului Sfântu Gheorghe, fiind și singura construcție din oraș care s-a păstrat din perioada medievală.  Construită undeva prin sec. XIII, menționată pentru prima dată într-un document din 1332, a căpătat forma și aspectul din prezent pe la jumătatea secolului XVI și după câteva reconstrucții și reconsolidări majore, în 1658 (când a fost aproape distrusă de turci și tătari), apoi după cutremurul din 1802. Cea mai recentă și complexă renovare s-a realizat în perioada 2018-2021, după finalizarea căreia a fost și resfințită.  Din fortificațiile complexe care o apărau în perioada medievală s-a mai păstrat în zilele noastre doar zidul interior, care impresionează și el prin masivitate, tehnică de construcție și elementele defensive care încă se mai pot observa: unul dintre cele două turnuri originale, creneluri, bastioane, drumuri de strajă și guri de smoală. Zidul exterior a fost demolat în anul 1786 iar din pietrele acestuia a fost construită clădirea „școlii germane“, care în prezent funcționează ca sală de rugăciune și ca locuință pentru clopotar. Turnul-clopotniță de deasupra intrării este relativ nou, fiind construit în 1829. [Vedere dinspre strada Cetății.] Biserica este de confesiune reformată și servește unei comunități destul de mari, foarte active social și spiritual, cu multe activități dedicate în special familiilor tinere și copiilor. Se țin slujbe duminica și în toate zilele de sărbătoare și destul de des sunt organizate tot felul de evenimente, atât religioase cât și sociale, de binefacere, educative. De aceea, vizitarea se poate face doar cu programare prealabilă, la telefon (te rugăm să suni doar în orele de program prezentate) sau mesaj pe pagina de Facebook a parohiei; iar dacă vrei să mergi cu un grup mai mare, poți organiza vizita scriindu-le în prealabil un e-mail – ai toate datele de contact în această pagină.  Nu se percepe o taxă de vizitare dar bineînțeles, la fel ca în cazul oricărui locaș de cult, o donație simbolică va fi bine primită, utilă pentru lucrări de întreținere, curățenie. [Intrarea în cetate.] Odată intrat în biserică, observă elemente originale păstrate din perioada medievală: bolta, coastele de susținere, piatra consolă și cheile de boltă dinspre răsărit, de deasupra și din spatele orgii; ferestrele ogivale care au păstrat forma lor originală; ușa principală a bisericii, sculptată cu ornamente renascentiste având un ancadrament sculptat din piatră (1512); masa Domnului (care în bisericile reformate are rol de altar), făcută în 1856; piatra de mormânt a ctitorului Daczó Ferenc, zidită în peretele de sub galeria orgii, datată 1602. Pe ziduri, din loc în loc, se pot observa diverse inscripții. Lemnăria este vopsită în culorile specifice culturii secuiești – albastru turcoaz și corai. Ca element de fapt divers: ușa originală a fost construită astfel încât să se deschidă spre interior și fiind deosebit de valoroasă datorită vechimii și realizării artistice, nu se poate modifica astfel încât să fie conformă normelor actuale de securitate la incendii. Așa că biserica nu a primit autorizație de la pompieri. 😮   [Ușa bisericii, originală, din anul 1512.] Orga, făcută de către maestrul de orgă Angster József din Pécs (Ungaria) în 1894, a fost modernizată la renovarea bisericii din 2021; dacă te nimerești în timpul slujbelor religioase o poți asculta, sună impresionant. Apropo, ca în orice alte biserici, ești binevenit(ă) la slujbele de duminică (de la 10:00 și de la 12:00), cu rugămintea să vii înainte să înceapă și să pleci după ce se termină (slujba durează cam o oră), astfel încât să nu-i deranjezi pe ceilalți participanți.  În curtea bisericii pot fi observate câteva morminte ale unor conducători ai orașului, oameni de cultură, preoți ai bisericii. [Vedere strategică asupra orașului.] În partea de nord-vest a bisericii, în afara fortificației și înspre cimitir, am profitat de ziua frumoasă și ne-am bucurat de o plimbare agreabilă pe aleea străjuită de o mulțime de stâlpi tradiționali secuiești, în timp ce doamna pastor, ghidul nostru, ne povestea despre semnificația lor. Am aflat și îți împărtășim că fiecare stâlp reprezintă câte o promoție de elevi ai școlilor din oraș iar pe ei pot fi observate niște plăcuțe cu numele fiecăruia dintre care au absolvit în anii respectivi; pe fața stâlpilor sunt plăcuțe cu numele celor care sunt în viață iar pe lateral sau în spate, cu numele celor care nu mai trăiesc. În fiecare an, în aceeași zi și la aceeași oră, stabilite în ziua absolvirii, cei care trăiesc din fiecare promoție vin aici, de oriunde s-ar afla prin lume, ca să actualizeze numele de pe plăcuțe, să îi comemoreze pe cei care nu mai sunt iar apoi merg la câte un restaurant din oraș unde beau un pahar de vin în amintirea vremurilor trecute. Frumos obicei! Tradiția nu e chiar foarte veche, ci datează doar din primii ani de după Revoluție; chiar dacă vei vedea și câțiva stâlpi care sunt „datați” mult înainte de 1989, cei mai mulți dintre ei au fost instalați după anii 1990. Fiecare stâlp este unicat, sculptat cu elemente și simboluri diferite și fiecare are un număr, pe lângă anul promoției. Iar în spatele lor, pe un panou, sunt prezentați toți cu o legendă, astfel încât urmașii să găsească ușor stâlpul promoției părinților sau bunicilor lor. [Stâlpi secuiești și panoul cu legenda.] Am mai aflat că tradiția instalării stâlpilor secuiești comemorativi la mormânt este mult mai veche, fiind adusă din Asia de către primii unguri, mongoli și tătari ajunși pe meleagurile noastre. Și în cimitirul de lângă cetate pot fi văzute o sumedenie de morminte care au acești stâlpi funerari puși în loc de cruce sau pe lângă ea, o tradiție încă păstrată și de popoarele din jurul munților Ural. La fel ca și în cazul porților tradiționale secuiești (poți vedea una în partea stângă a bisericii, pe unde se află intrarea în cimitir), și stâlpii funerari au sculptate tot felul de elemente și simboluri iar cine știe să le „citească” poate afla profilul celui înmormântat: vârsta, sexul, clasa socială, starea materială la momentul decesului. [Poartă și stâlpi tradiționali secuiești.] În concluzie, poți avea parte de o incursiune în istoria orașului și te poți bucura de o priveliște panoramică frumoasă. 

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!

Ansamblul fortificat din Codlea este tipic localităţilor cu populaţie predominant săsească din Transilvania, găzduind în centrul lui biserica evanghelică (aici luterană de confesiune augustană). Casele de locuit, chiar şi în oraşe şi târguri, au fost construite preponderent din lemn şi acoperite cu şindrilă până târziu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în perioada habsburgică oamenii au început să îşi permită să construiască folosind cărămidă arsă şi să îşi acopere casele cu ţiglă de ceramică.  Prin secolele XIII-XIV, când năvălirile din ce în ce mai dese ale mongolilor şi tătarilor au făcut necesară adăpostirea populaţiei, cei din Zeiden (numele sub care a fost atestată Codlea în 1377), la fel ca mai toţi din teritoriile locuite de saşi, s-au concentrat pe cea mai importantă clădire din localitate şi singura care era construită din piatră - biserica. Au fortificat-o cu o construcţie defensivă cu turnuri şi chiar şi cu un şanţ cu apă, la fel ca la majoritatea bisericilor fortificate din Ţara Bârsei, unde relieful relativ plat a permis (şi chiar a impus) această opţiune. [Cămări de depozitare în cetatea de la Codlea.] Cei care locuiau în Zeiden şi în satele din jur au avut astfel un loc de adăpost pentru agoniseala şi vieţile lor; după fiecare treierat îşi aduceau grânele în incintă, fiecare în cămăruţa lui; pe la 1460 erau în jur de 200 de gospodării în localitate, tot cam atâtea camere de depozitare fiind şi în cetate.  Este remarcabilă masivitatea zidurilor, la construcţia cărora ghidul nostru - simpaticul Horst - ne spunea că s-ar fi folosit cel puţin 7000 de metri cubi de piatră (fără să punem la socoteală piatra folosită la biserică)! Cu siguranţă a fost de ajutor faptul că piatra nu a trebuit să fie cărată de la mare distanţă (în imediata apropiere a Codlei au fost atestate încă din vechime mai multe cariere care au funcţionat până în perioada comunistă) dar e de apreciat efortul de a căra atâtea mii de tone de piatră, chiar şi câţiva kilometri, cu ceea ce aveau la îndemână oamenii din sec. XV - care din lemn trase de boi. [Ziduri ridicate de ţărani prin sec. XV! 😮] Pe lângă motivele practice legate de siguranţă, ridicarea cetăţii este şi o dovadă a aspiraţiilor vechilor locuitori ai Zeidenului, târg care prin anii 1430 concura serios cu Kronstadt (Braşovul de azi)  pentru supremaţie în Ţara Bârsei. Mai mult, a fost realizată nu de nişte constructori de cetăţi ci de ţărani (în mare parte), meşteşugari, ţesători, dogari ... care, după ce s-au „specializat” prin alte părţi (unii ar spune „au furat meserie”) participând la construirea de fortificaţii, s-au întors aici şi au aplicat principiile şi cunoştinţele dobândite! [Cetatea Codlea, machetă scara 1:200.] Ca în multe alte aşezări din perioada medievală, şi aici au avut loc incendii iar cel mai mare dintre ele (prin 1685) a distrus mare parte din cetate. Locuitorii au reconstruit-o, folosind aceleaşi materiale (mai ales piatra din vechea fortificaţie) şi respectând planurile vechi. Au terminat pe la 1700 şi au făcut-o atât de bine încât mare parte din ceea ce vedem acum s-a păstrat de atunci, cu foarte mici retuşuri de întreţinere; şi dovada cea mai bună se află în faţa rândului de cămări din stânga intrării, unde printre grinzile din lemn ce susţin acoperişul vei găsi (dacă te uiţi cu atenţie) una inscripţionată: 1781! [Grinzi vechi de peste 200 ani!] După ce Transilvania a intrat sub stăpânire austriacă, dar mai ales după anii 1700, sistemele de apărare contra eventualelor năvăliri au fost îmbunătăţite prin înfiinţarea unor garnizoane de graniţă (unul dintre ele fiind chiar în apropiere, la Hălchiu) iar importanţa defensivă a bisericilor fortificate a scăzut semnificativ. La fel ca în majoritatea așezărilor din zonă, şi la Codlea biserica a devenit mai mult un loc de adunare, exclusiv pentru saşi și în care celelalte comunităţi (inclusiv, românii, care începuseră să fie din în ce mai numeroși) nu aveau deloc acces.  Pentru că erau mai sigure decât şurile din sat, camerele de depozitare din cetate au fost folosite până prin anii 1900 iar asta a făcut să fie bine întreţinute, fiind în mare parte păstrate până azi, şi ele şi fortificaţia! Ne povestea Horst că erau la aşa mare căutare încât se vindeau la licitaţie iar oamenii cu stare le foloseau ca să depoziteze în ele bunuri mai de preţ decât grânele, fiind un fel de seifuri ale acelor vremuri! 😉 [Portalul romanic, cea mai veche parte din biserică!] Dar bijuteria acestei fortificaţii este exact ceea ce ea înconjoară și protejează: biserica! La origini, a fost o biserică romanică de sec. XIII, în partea vestică fiind încă păstrat un zid şi un portal (datat de specialişti la 1260) cu elemente specifice: capiteluri, decoraţiuni cu motive antropomorfe, vegetale.  În anii 1400, când saşii au început să ridice zidurile cetăţii, cu turnuri şi şanţ de apărare, au dărâmat mare parte din vechea biserică romanică şi au construit una în stil gotic, mult mai mare, mai potrivită pentru comunitatea aflată în creştere. Şi a rămas biserică gotică până în sec. XVII, când, după marele incendiu care a lovit Codlea (1685), a fost refăcută aşa cum o vedem şi astăzi. Interesant este că atunci s-au construit pe exteriorul navelor laterale ale bisericii cămăruţe de depozitare la care se ajungea pe nişte scări, cum se pot vedea încă la biserica din cetatea Hărman; însă prin anii 1900 aici s-a considerat că nu se cade ca biserica să aibă asemenea „accesorii” iar codlenii le-au dărâmat. [Turnul Codlei, desen din 1872.] Acoperişul marelui turn este vizibil de la mare depărtare, acesta fiind încă cea mai înaltă construcţie din Codlea. Iniţial cu scop de apărare, prin sec. XVIII a fost înălţat şi transformat în clopotniţă iar în sec. XIX i-a fost instalat un ceas şi a primit înfăţişarea pe care o vedem şi azi. În Muzeul Codlei este expus proiectul original şi pot fi văzute şi reproduceri ale felului cum arăta înainte de „face-lift” 😀 cu turla barocă în formă de bulb care te duce cu gândul mai mult la bisericile catolice decât la cele reformate.  Intrarea în turn, foarte elaborată, pretenţioasă chiar, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Turnul de la Codlea, spre deosebire de majoritatea turnurilor de cetăţi din Ţara Bârsei, a avut un rol mai complex decât doar de apărare, poate chiar ceremonial.  [Planurile de "face-lift" ale turnului, sec. XIX.] Dacă ai văzut deja multe dintre cetăţile ţărăneşti din Ţara Bârsei, poate o să te întrebi de ce ar trebui să o mai vezi şi pe cea din Codlea... şi în mare pe bună dreptate, căci toate sunt cam la fel făcute. 😀 Ei bine, motivul pentru care trebuie să vii şi aici este biserica; e una dintre cele mai frumoase biserici evanghelice văzute de noi, cu decoraţiuni originale care încă mai sunt vizibile, de o amploare şi calitate rar întâlnite.  [Detalii decoraţiuni în interiorul bisericii. 😍] Foarte frumos decorată este şi orga, de care se leagă o veritabilă poveste de capă şi spadă despre un conte al saşilor ce îşi avea reşedinţa la Sibiu, decapitat pe la 1703; văduva lui a vândut orga codlenilor care au instalat-o în biserică iar 80 de ani mai târziu au angajat un meşter de orgi renumit din Slovacia care a mărit-o, i-a adăugat mai multe tuburi şi i-a dat aspectul baroc de astăzi. Interesant este că până pe la 1800 orga era amplasată în altar; apoi, din motive practice şi estetice, a tot fost mutată, în stânga, în dreapta, până a ajuns în locul actual. Iar asta a venit cu un cost: acustica a avut de suferit, mai ales din cauza tavanului din lemn casetat şi a podelei din scândură (spre deosebire de piatră, lemnul absoarbe mare parte din sunet în loc să-l amplifice). În 2013 orga a trecut printr-un amplu proces de restaurare care i-a redat tot farmecul iniţial ce se asortează minunat cu interiorul navei, cu stranele laterale, băncile, tavanul, nuanţele de roşu şi gri... totul se îmbină foarte armonios! 😍 [O bijuterie de orgă!] Iar tavanul casetat este cireaşa de pe tort: unic în bisericile evanghelice săseşti din Transilvania, s-a dorit a fi o dovadă a bogăţiei şi puterii comunităţii din Codlea. S-a început lucrul la el tot după marele incendiu din 1685 şi a fost finalizat în 1702 de un sas care se pare că s-a specializat la o şcoală de pictură maghiară, de aceea şi seamănă cu ceea ce se poate vedea în multe biserici reformate din secuime. Deşi la prima vedere par identice, dacă priveşti cu atenţie cele 252 de casete vei observa că sunt pictate diferit, cu mici detalii şi culori schimbate; iar dacă priveşti şi mai atent, vei vedea că nu sunt toate pictate cu elemente florale şi vei descoperi într-o casetă din margine o figură cu nas roşu 😀 (se pare, autoportret al autorului) iar în spatele orgii una pe care este reprezentată stema cu soare şi lună a secuilor. Toate casetele au fost restaurate prin anii 1960 cu excepţia uneia dintr-un colţ - aşa poţi să îţi dai seama cum arătau ele la origini şi cât de bine s-au păstrat stilul şi culorile. Frumos! 😍 Pe balcoane erau expuse steaguri ale breslelor din oraş care din păcate nu s-au păstrat. Acum pot fi văzute în schimb câteva steaguri, destul de vechi, ale unor asociaţii din diferite domenii: corul bărbătesc, asociaţia femeilor, a pompierilor civil etc. Pentru că am fost cuminţi, Horst ne-a arătat şi unul dintre “secretele” bisericii - o piatră mortuară încastrată în peretele navei nordice care sigilează mormântul unui preot ce păstorea comunitatea de aici prin sec. XVIII; felul în care este reprezentat ne face să credem că era bine apreciat şi că la rândul, lui aprecia micile bucurii ale vieţii! 😊 [Un preot care pare să-şi fi trăit bine viaţa.] Biserica este încă funcţională, se oficiază încă slujbe - comunitatea evanghelică de aici fiind destul de mare (371 de membri la 1 ianuarie 2023) - la care poţi participa dacă vii duminica de la ora 10, când începe liturghia presărată cu pasaje cântate de cor și orgă şi 5-7 piese interpretate la orgă. [Concert de orgă.] Programul afişat în această pagină este orientativ pentru că Horst, omul care te va ghida şi îţi va povesti cu multă pasiune istoria bisericii, este implicat în multe activităţi ale comunităţii şi câteodată nu poate fi prezent. Cel mai bine este să suni înainte dacă vrei să vizitezi biserica şi să fii ghidat de el, o să merite! Dar dacă nu o să-l găseşti, atunci când vei vizita Muzeul Codlei roagă-i pe cei de acolo să îţi permită accesul în curtea bisericii şi vei putea vedea fortificaţiile şi biserica pe dinafară.  Taxa de vizitare a bisericii este 15 lei/adulți, 10 lei/elevi, studenți, pensionari, respectiv 5 lei/copii +6 ani. Deși a fost destul de bine renovat pe exterior, turnul tot nu poate fi vizitat în interior și va trebui să te mulțumești doar cu câteva poze de jos. 

Biserica - cetate de rit evanghelic luteran din Cristian este închinată Sfântului Nicolae și impresionează prin dimensiuni și monumentalitate. Parte dintre elementele de construcție și arhitectură au supraviețuit timpului – turnurile bisericii și sala de la intrare, care ar fi fost construite în jurul anilor 1250-1270. [Turnurile şi vitraliul-rozetă de la intrare.] Un eveniment important a avut loc între zidurile acestei biserici, în 1690 – încoronarea principelui Ardealului (Emeric Tököly), ceremonie la care a participat și voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.  Lucrurile nu au fost întotdeauna ca azi. Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconstrucție. Un cutremur în 1838 a dus la refacerea integrală. S-a construit clopotnița, căreia ulterior i-au fost adăugate etaj și turnulețe, s-au instalat ceasuri şi clopote turnate din oţel, în anii 1904, respectiv 1926. Sala de la intrare are un frumos vitraliu rozetă iar în interior se pot admira câteva exponate care vorbesc despre istoria și obiceiurile comunității – cufere, Roainea (un obiect „de cult” alocat unui ritual popular de la sfârșitul primăverii), un pian donat de un enoriaș dar și două panouri ce enumeră localnici ce au murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care au fost deportaţi după terminarea acestuia; pe lângă nume şi anul naşterii, la fiecare este trecut numărul casei în care locuia. [Panou cu cei căzuţi în război.] Biserica în forma ei actuală este una impunătoare, cu coloane maiestuoase, bolți decorate, arcade cu citate din biblie (în limba germană). Nu este bogat împodobită dar cuprinde reprezentări ale simbolurilor evangheliste – mielul, potirul cu spice, cei patru apostoli. Altarul datează din 1890 și a fost creat din lemn de către un meșter din Râșnov și pictat după o operă mai celebră a unui artist danez (Thorwaldsen). Este impresionant prin statuia dominantă, supradimensionată a lui Cristos binecuvântând, încadrată de două perechi de coloane în stil corintic și vitralii înalte, care filtrează frumos lumina și în care sunt reprezentați Petru și Pavel (1904) dar și reformatorii Martin Luther și Johannes Honterus (toate vitraliile reprezintă donații ale unor enoriași cu stare). [Altarul bisericii.] Pe bolta de deasupra altarului se regăsesc simbolurile lui Cristos – elementele comuniunii și ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi iar în colţurile acesteia poţi observa simboluri ce îi reprezintă pe cei patru apostoli. [Bolta de deasupra altarului.] Orga a fost achiziționată în 1710 și fusese inițial instalată în partea dreaptă iar în 1757 a fost încorporată în altar. Una nouă a fost construită în 1841/1842 de un meșter din Berlin și ulterior a fost mărită și modificată pe sistem pneumatic în 1909/1910 de un constructor din Brașov. Pentru că avea câteva „note” care nu sunau corect, aspect insesizabil pentru profani dar deranjant pentru maeştrii ce susţineau concerte aici, orga a fost reparată în anul 2018 cu un sprijin de câteva zeci de mii de euro primit de la Primăria din Cristian. Un element foarte original și special în această biserică este candelabrul eroilor, care îi onorează pe localnicii căzuți în Primul Război Mondial. Pentru fiecare erou este o lumânare sub care există o mică plachetă cu numele acestuia. În duminica ce urmează zilei nașterii eroului căzut, lumânarea ce-i corespunde se aprinde. 🙏🏻 [Candelabrul eroilor.] Se observă o diferență între rândurile de bănci de pe drepta și cele de pe stânga – pe dreapta cu pupitru și spătar, pe stânga simple scânduri. Previzibil, unele erau alocate bărbaților și celelalte femeilor. Mai puțin previzibil motivul acestor separații și diferențe – costumele de sărbătoare ale doamnelor erau unele foarte elaborate și bogat împodobite și includeau o fundă mare și frumoasă la spate; care, evident, era incompatibilă cu un spătar. În partea din față stăteau femeile mai în vârstă și spre spatele sălii vârsta scădea; fiecare dintre doamne îi aranja funda celei din față iar cele mai tinere, de pe ultimul rând, se descurcau singure, fără ajutor 😀.  [Băncile din biserică.] Interesant la această confesiune este că există și preotese iar această practică datează din timpuri străvechi, cel puțin din jurul anilor 1600. De altfel, în spatele altarului este zidită o piatră funerară a preotesei Anna May, decedată în 1631, reprezentată în portul obişnuit acelor vremuri. Fortificația a fost construită în secolele 15 și 16. Zidurile cetății formează două cercuri concentrice și au fost la început înălțate pe palisadă întărită cu pământ iar din secolul 15 pe curtine de piatră. La început au fost nouă turnuri, fiecare păzit și îngrijit de una din cele nouă vecinătăți în care erau organizați sașii. Astăzi se păstrează însă doar opt dintre ele, turnul porții fiind demolat și înlocuit în 1907 cu o altă construcție ce cuprindea casa îngrijitorului, trezoreria și camere pentru localnici la parter. [Turn din zidul fortificat.] O parte a vechii fortificații a fost sacrificată pentru a se amenaja în 1792 un cimitir. Până în 1899 au existat în interiorul primei incinte și cămările de provizii, ce serveau și ca locuințe provizorii pentru vremurile de restriște când familiile se adăposteau în cetate pentru a scăpa de invadatori. Am înţeles că la apropiata restaurare a bisericii şi a fortificaţiilor, vor fi reconstruite şi aceste adăposturi. Abia aşteptăm! Punct principal de atracție al Cristianului, cetatea a trecut printr-o restaurare în 1960-1961, care a reușit să pună în valoare ansamblul. În 1983 s-a mai realizat o renovare majoră, în mare parte realizată prin voluntariat. Dar trecerea timpului lasă urme iar nevoia unei noi intervenții este destul de vizibilă. Ni s-a spus că e „pe listă”. Actualmente comunitatea evanghelică este destul de restrânsă, motiv pentru care slujbele se organizează în comun cu alte sate. În prezent vizitele în cetate se pot realiza în urma unei discuții cu actualul îngrijitor, al cărui numar de telefon este afișat la intrare (dar şi aici). Dacă te oprești în Cristian, cetatea e un loc ce musai trebuie văzut. Intrarea este liberă dar o mică donaţie va fi apreciată şi va fi folosită la întreţinerea acestei minunate atracţii. În afara complexului cetății dar aflată în apropiere și conectată prin destinație și de interes pentru eventualii admiratori de arhitectură este Casa Parohială, construită (după un concurs de proiecte organizat în 1890!!!) în stil neoclasic, cu portic monumental și coloane cu capitel.

Construită de coloniştii saşi în anii 1280 şi închinată Sfintei Maria, Biserica evanghelică din Feldioara este menţionată documentar în 1447 într-un document în care se spune că voievodul Transilvaniei Iancu de Hundeoara donase acesteia veniturile unei mori de pe râul Homorod. Prima construcție datează de pe vremea Cavalerilor Teutoni, din anii 1200, care au ridicat o capelă și spații de locuit. În 1225 au plecat, în urma neînțelegerilor apărute cu nobilimea maghiară. Tot ce le-a aparținut la Feldioara a fost preluat de călugării cistercieni de la Cârța iar în 1247 a început transformarea în lăcaș de cult, inițial catolic, apoi protestant. [Sculptură încastrată în zidul bisericii, din perioada cisterciană.] De-a lungul vremurilor Biserica Fortificată a suferit numeroase distrugeri şi a fost reconstruită de multe ori. Deasupra ușii este inscripționată stema Feldioarei, alături de anul 1713, an al uneia dintre renovări.  Cutremurul de la 1838 a distrus mare parte din biserică iar reparațiile au adus o serie de modificări constructive – intrarea, localizarea orgii. În 1970-1971 a avut loc ultima mare renovare, cu ajutor din Germania. [Încuietoare din fier forjat, mostră de tehnologie săsească veche de sute de ani.] În interiorul tipic pentru o biserică evanghelică, mai pot fi văzute câteva basoreliefuri decorative în stil cistercian. Altarul datează din 1904 iar pictura din 1908. Altarul original, din anii 1400, cu motive catolice, a fost dus la Biserica Neagră din Brașov. [Altarul triptic păstrat la Biserica Neagră.] Orga e din 1799 și funcționează și în prezent. Există și două panouri comemorative cu eroii căzuți în cele două războaie mondiale. [Sf. Gheorghe răpunând balaurul, unul dintre basoreliefurile cisterciene care se mai păstrează deasupra altarului.] Slujbe nu se mai țin din cauza numărului foarte mic de enoriași. Rar mai au loc concerte de orgă. Nu există un program de vizitare a bisericii dar dacă vrei totuși să o vezi poți suna la 0722506613 iar dl. Frederic Taus, cel care se ocupă de îngrijirea clădirii, o poate deschide și povesti despre ea. Nu se plăteşte taxă de intrare dar donațiile sunt binevenite.

Biserica fortificată de la Hărman este de fapt ditamai cetatea 😉 Sătui de raidurile şi jafurile mongolilor, tătarilor, turcilor, care deveniseră deja obişnuinţă, prin secolul 15 hărmănenii s-au hotărât să îşi construiască o fortăreaţă de refugiu în jurul bisericii din sat. Şi au făcut-o atât de bine încât se pare că nu a fost cucerită niciodată, cel puţin nu există niciun izvor scris care să spună contrariul. Istoria cetăţii este bogată, există tot felul de legende care fac referire la ea, iar Isabelle şi Dan, cei doi oameni pasionaţi de ceea ce fac pe care îi vei întâlni aici, abia aşteaptă să ţi le spună. Ai grijă mai ales cu Dan, dacă-l „stârneşti”, cu greu îl mai opreşti din a-ţi povesti despre biserică, turnuri, asedii şi poveşti 😀 [Coridorul străjerilor.] Cetatea de la Hărman e foarte faină (altfel nici nu am fi recomandat-o aici 😉), şi cel mai mult ne-a plăcut că se poate vizita drumul de strajă din interiorul zidurilor... nu sunt multe biserici fortificate în Transilvania unde să se fi păstrat (şi renovat) atât de bine. Este impresionant să observi cât de groase sunt zidurile, masivitatea turnurilor, capcanele şi gurile de tragere şi vei înţelege de ce a fost atât de greu de cucerit. Dar nu uita că ceea ce există acum este doar o mică parte a fortificaţiilor existente în vremea de glorie a cetăţii, care mai cuprindeau un zid exterior circular, un şanţ cu apă adânc de 4 m şi cu o lăţime 15-20 metri, deasupra căruia era un pod mobil... Pe la 1814, şanţul a fost drenat, porţiunea de sub pod a fost umplută cu pământ şi s-a construit pasajul acoperit prin care se face şi în prezent accesul în cetate. Dar mai exista o centură de ziduri care încadra exteriorul şanţului cu apă, cam pe zona în care acum sunt tei, castani şi un gard din lemn... ca să îţi faci o idee despre dimensiunile cetăţii! [Gardul din lemn, pe limita de odinioară a cetăţii.] Întorcându-ne la cetate, după ce vei coborî din coridorul străjerilor, o să găseşti Turnul capelei, numit aşa pentru că în el este încastrată o capelă existentă înainte de construirea zidurilor, încă de prin sec. 14. Urcă cele câteva trepte şi bucură-te că încă se mai pot vedea picturile murale din interior, probabil este cea mai mare bogăţie a cetăţii în prezent! 😍 Realizate în stil gotic târziu, frescele sunt printre puţinele păstrate în Transilvania şi prezintă trei teme iconografice principale: Glorificarea Sfintei Fecioarei Maria, Răstignirea, Judecata de Apoi. [Pictură murală de sec. 14.] Lângă turn s-au mai păstrat câteva camere de refugiu şi de depozitare, înşiruite pe lângă zidul cetăţii, în care au fost amenajate câteva expoziţii - cu unelte agricole, cu obiecte de inventar gospodăresc din epoca medievală şi până pe la perioada interbelică, adunate de prin sat, o colecţie de hărţi care prezintă Europa în diferite perioade (se pot şi cumpăra reproduceri ale acestora). În alte camere, la parter şi la etaj, mai sunt amenajate o veche sală de clasă, camere de locuit cu mobiler şi obiecte de uz personal, o mică expoziţie de port popular săsesc, o cămăruţă cu mobilă pictată şi încă una unde sunt expuse câteva instrumente muzicale de fanfară şi chiar o orgă, în Hărman fiind de altfel în funcţiune un atelier de reparaţii orgi, singurul din România! [Certificat de căsătorie de la 1906.] Aceste camere în care sunt amenajate acum expoziţiile erau de fapt camere de refugiu pentru oamenii din sat, fiecare familie având „rezervată” o cameră în cetate, inscripţionată cu acelaşi număr ca şi casa unde aceasta locuia. Hărmănenii nu au vrut să construiască casele din cetate pe trei niveluri (aşa cum s-a întâmplat în alte cetăţi ţărăneşti, la Prejmer, de exemplu) ci doar pe parter şi un etaj, iar aşa a rezultat un acoperiş mult mai înclinat care nu mai reţinea făclii sau alte materiale aprinse ale asediatorilor. Smart, nu? 😀 [Acoperiş anti-incendiu.] Singurul inconvenient al acestei decizii a fost că numărul de camere rezultat nu a fost de ajuns pentru toate familiile din sat şi au fost nevoiţi să mai construiască şi pe lângă zidurile bisericii, pe navele laterale. De aceea, biserica din cetatea Hărman se pare că este singura din Transilvania care are asemenea apendice. [Camere de refugiu lipite de biserică.] Şi dacă tot am ajuns la biserică, trebuie să ştii că pe la începuturile ei (a doua jumătate a sec. 13) era o bazilică romanică, construită de ordinul călugărilor cistercieni, cărora li se dăduse „în administrare” întreg satul Honigberg (denumirea în limba germană, de unde se trage numele de astăzi Hărman).  Pe la 1572, după ce în Conciliul de la Mediaş s-a hotărât trecerea la biserica reformată luterană a majorităţii comunităţilor săseşti din Transilvania, şi cea din Hărman a făcut acest pas, atrasă de avantajele aduse de Reformă. Şi ce i-a atras cel mai mult, în afară de reîntoarcerea la cumpătare şi simplitatea, a fost introducerea obligativităţii şcolii şi accesul gratuit la educaţie, indiferent de statut social sau sex. Iar asta a făcut ca la sfârşitul sec. XVI în satele săseşti să nu mai existe analfabeţi! Faptul că ştiau carte i-a ajutat pe saşi să transmită mai bine cunoştinţele şi abilităţile meşteşugăreşti, au apărut din ce în ce mai mulţi negustori, oameni învăţaţi...ceea ce adus la dezvoltarea extraordinară a comunităţilor şi la apariţia marilor burguri transilvănene Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara... probabil atunci a apărut zicala "ai carte, ai parte"! 🤩  După ce au trecut la religia evanghelică şi, „stimulaţi” şi de un incendiu care a devastat-o în 1593, hărmănenii au reconstruit biserica în 1595 înglobând în ea şi turnul (care era construit încă din anul 1290), au acoperit picturile romanice cu tencuială (se mai pot observa în interior câteva porţiuni redescoperite) şi i-au dat proporţiile pe care le păstrează şi azi. Încă se ţin şi slujbe, la care participă cei aproximativ 120 de credincioşi luterani care mai trăiesc în Hărman. Orga a fost instalată în anul 1889, are 950 de tuburi şi după recondiţionarea din 2006, este funcţională şi astăzi, fiind folosită în timpul slujbelor şi a concertelor, care sperăm să fie din nou organizate aici. [Pictură din perioada romanică a bisericii.] Turnul bisericii, de 6 etaje, avea dublu rol - cloptniţă şi de apărare/observaţie, cu cei 56m fiind cel mai înalt turn de biserică din Ţara Bârsei. Cele patru turnuleţe amplasate pe colţurile acoperişului semnalizau de la depărtare celor care veneau la Hărman că localitatea avea drept de a aplica pedeapsa capitală! 🙂 [În interiorul turnului.] Profită de faptul că accesul în turn este permis şi urcă în el (dacă nu ai încălţăminte cu tocuri): de la etajul al cincilea, cel cu clopote, te poţi bucura de o frumoasă panoramă asupra satului Hărman. Ar fi bine să nu te prindă sus orele fixe, când se bate ora! 😀 [View din turnul bisericii.] În prezent s-au păstrat doar câteva case din ansamblul construit iniţial pe întreaga circumferinţă interioară a zidurilor, iar asta pentru că prin anii 1820 hărmănenii le-au demolat aproape pe toate şi au folosit piatra rezultată la construirea unor obiective mult mai paşnice şi mai potrivite vremurilor: o şcoală, clădirea primăriei, casa parohială, chiar şi câteva gospodării în sat. [Casa parohiei evanghelice.] Cei care administrează şi întreţin cetatea Hărman şi biserica evanghelică din interior s-au străduit să ofere vizitatorilor cât mai multe motive să petreacă timp aici: dacă nu te atrag fortificaţiile poate o să îţi placă expoziţiile, dacă nu, poate priveliştea din turn, sau pur şi simplu, să te plimbi prin curtea interioară, mai ales în sezonul cald. Sfatul nostru este să aloci măcar o oră pentru vizită, noi am stat vreo două, în care am avut ce face. 😉 [Curtea interioară cu casele de refugiu.] Pont: pentru că din când în când se mai organizează evenimente private şi slujbe în biserică (în timpul cărora accesul vizitatorilor în cetate este restricţionat), ar fi bine să suni la telefonul din această pagină înainte de a te porni la drum.  Biletul de intrare costă 15 lei/adult, 10 lei/elevi / studenți/ seniori 65+, 5 lei/copii 6-10 ani, gratuit pentru copii mai mici de 6 ani.  Program: 1 noiembrie-31 martie 10-16; 1 aprilie-31 octombrie L-S 09-18, D 10-18.

Construită undeva în secolul 13, biserica fortificată din satul Viscri este BISERICA fortificată din satul Viscri. Este ceea ce ar trebui să fie fiecare biserică – păstrătoarea și apărătoarea spiritului poporului. Asta ne-a transmis nouă această cetate încă de la prima privire; prin pietrele șlefuite de trecerea timpului, prin albul pereților, prin simplitatea liniilor. [Zidurile curţii exterioare.] “Dotată” cu ziduri de apărare, turnuri și bastioane, pe specificul bisericilor fortificate și parte a patrimoniului mondial UNESCO din 1999, mica biserică-sală vorbește însă despre smerenie, despre modestie, despre comuniune prin lemnul scorojit al amvonului, pe care abia se mai distinge nuanța vopselei ce l-a colorat odată, prin scârțâitul la fiecare pas al scândurilor din podea, prin crăpăturile pereților strâmbi și vechi.  Construcția a fost atestată documentar pentru prima dată ca Alba Eclesia (Biserica Albă) în 1400; poartă hramul Sf. Andrei și este gotică. [Biserica Albă din cetate.] Istoricul construcției bisericii nu este foarte clar. Coloniștii germani care s-au așezat în Viscri au găsit pe vârful unui deal o capelă mică, ce ar fi aparținut coloniștilor secui, ridicată din calcar alb-verzui, fără podoabe și cu tavanul plat. Odată cu evoluția socială a coloniștilor și în funcție de condițiile istorice, capela a fost adaptată, pe etape, la nevoile comunității. I s-a construit o tribună iar mai târziu familia conducătorului obștii a ridicat un turn de locuință, pentru utilizare personală. După ce turnul a trecut în posesia obștii, în secolul 15, edificiul a mai dobândit și un cor. [Urcarea spre cetate.] Biserica a fost fortificată în secolul 16, într-o a treia etapă de construcție. A fost conectată cu turnul principal printr-o intrare creată la parterul acestuia iar meterezul estic a fost transformat în intrare spre podul bisericii. S-au adăugat guri de tragere și s-a facilitat accesul în același scop la unele ferestre. [Acces spre scara turnului.] În sectorul sud-estic al cetății au fost adăugate două turnuri și două bastioane; vremea asediilor frecvente trecând, și timpurile devenind mai pașnice, parte din ele au căpătat în secolul 19 destinații mai casnice, fiind folosite pentru locuit sau pentru păstrat slănina. Corul și sala bisericii au fost boltite iar corul a fost înălțat pentru a întări partea de est a bisericii și înconjurat cu un al doilea rând de contraforturi. Mai târziu tavanul boltit a fost înlocuit cu unul casetat. [Tavan casetat, inscripţie în latină şi decoraţiune pe bolta altarului.] La lucrările arheologice din anii ’70 au fost descoperite multe dintre aceste detalii arhitecturale, la fel ca și unele fragmente de fresce, picturi și inscripții. Strane cu picturi au fost așezate de-a lungul peretelui de est la sfârșitul secolului 17 iar de la începutul secolului 18 datează tribunele din lemn cu balustrade pictate, derulate în jurul navei cu bănci foarte paropiate unele de altele. Pe peretele de est se află orga în stil baroc-clasic (construită pe la 1817), pe care este incorporată imaginea de altar - Hristos cu copiii. [Altarul bisericii, vechi de secole.] Dintre obiectele de cult păstrate aici este de menționat cupa de aur pentru împărtășanie, din secolul 15. Tot felul de adăugiri și îmbunătățiri au fost aduse cetății până în secolul 18, ultima dintre ele fiind un al doilea cordon de zid, păstrat până astăzi doar parțial. [Culoarul de acces în turn.] Nu rata o urcare în turnul bisericii, vei găsi şi câteva bănci unde poţi să îţi iei răgaz de contemplare a satului şi a împrejurimilor. [Vedere din balconul turnului. 😍] În zidul de fortificaţie aruncă o privire în camera slăninii 😀 şi fă neapărat o vizită în muzeul obştii: parcurcând cele trei niveluri vei afla multe lucruri interesante despre viaţa şi obiceiurile saşilor din vechime! [Colecţia de stupi de la ultimul nivel al muzeului.] La data documentării noastre, am avut ocazia să admirăm şi o colecţie foarte interesantă de cahle transilvănene produse la Teracota Mediaş, singura fabrică din România unde se mai fac plăci de teracotă presate şi pictate manual! 😍 Expoziţia era temporară dar am înţeles că se intenţionează permanentizarea ei. [Expoziţia de cahle transilvănene.] Cei mai mulți dintre noi însă, care vor merge la Viscri și vor vizita și biserica fortificată, vor pleca de-acolo cu mai puține detalii tehnice dar cu mai multe trăiri frumoase. Enumerată de The Telegraph printre cele mai frumoase 23 de biserici din lume, biserica fortificată din Viscri trebuie pusă pe lista de locuri de vizitat în România. [Parcare pentru biciclete.] În aprilie-octombrie cetatea programul de vizitare este între orele 10-18 iar în lunile de vârf (iunie-septembrie) chiar până la 19. În restul timpului programul este mult redus şi ar fi bine să suni înainte de a ajunge pentru a verifica dacă este deschis. Biletele se pot cumpăra de la magazinul de suveniruri din cetate: 15 lei/adult, 8 lei/student, elev, pensionar sau adult în grup >20 persoane. Copiii sub 10 ani, ghizii grupurilor şi persoanele cu dizabilităţi beneficiază de acces gratuit. Biletul permite accesul în biserică, turn, muzeu şi expoziţie: "oriunde vedeţi o uşă deschisă"! 😍 Este interzis accesul cu drona pe teritoriul cetăţii. Nici în sat nu este foarte ok, mai ales pe deasupra curţilor şi caselor.

Cetatea din Ilieni ar reprezenta elementul estic al unui întreg sistem defensiv ce s-ar fi construit în Evul Mediu de-a lungul graniței sudice a Transilvaniei. La începutul secolului 12 (sau 14 după alte surse), pe dealul ce străjuiește satul s-ar fi aflat o mică biserică în stil românesc. Locul ei ar fi fost luat în 1443 de o biserică mai mare, catolică, construită în cinstea Sfântului Ilie (de unde și numele localității, se pare), patron al așezării, în stil gotic și care avea să fie fortificată cu un zid. Acestuia i s-a mai adăugat încă unul, plus cinci bastioane, după asediile saxone din 1612. Astfel s-a creat un ansamblu fortificat, de formă pentagonală, cu turnuri de veghe. La numai cățiva ani, în 1658 cetatea a fost devastată iar toate documentele despre localitate au ars. În 1782 biserica a fost din nou demolată, păstrându-se doar zidul inițial, și o nouă biserică a fost construită, până prin 1785. Din vechea cetate însă se pare că au rămas doar câteva vestigii, ea fiind aproape în totalitate distrusă de cutremurul din 1977. Biserica a fost reconstruită între anii 1991-1992, iar lângă clopotniță se mai pot vedea încă urme ale celei vechi.  Aflasem de existența ei de pe internet; dar am spus să mergem să ne documentăm la fața locului, (conform promisiunii 😉). O vedeam de la distanță, sus pe deal după ce am intrat în sat și părea promițător. Când ne-am apropiat însă lucrurile s-au schimbat, pentru că a devenit dificil să o găsim; nu există niciun indicator (probabil că nu e considerată obiectiv turistic sau istoric, deși se pare că este înregistrată ca atare) iar explicații cu greu am reușit să obținem de la un trecător, care a încercat să ne explice cum să ajungem cu puținele cuvinte românești pe care la știa. Chiar și-așa, ne-a fost de ajutor. Dar ... foarte tristă și deloc constructivă această atitudine, în special a autorităților care nu fac mai nimic (cel mult pretind că fac) pentru promovarea valorilor locale și incluziunea comunităților mai ... marginale ... Am înțeles că există ceva inițiative din partea unor organizații culturale care încearcă să sprijine clădirile de patrimoniu, dar ...  Am întrebat "se poate ajunge cu maşina până sus?" - "Da" - a venit răspunsul şi ne-am încumetat... dar am avut parte de o adevărată aventură! Mai bine lasă maşina jos, la drumul ce înconjoară dealul pe care se află cetatea, vei găsi şi câteva mici parcări.  Într-un final am reușit să ajungem la biserică, pe un drum de altfel foarte pitoresc, umbros, care urcă în spirală spre partea de sus a dealului. Știm că de obicei cimitirul se construiește în jurul bisericii; același aspect l-am regăsit și aici. Însă în mod surprinzător și inedit, nemaiîntâlnit până acum (cimitirele nefiind tocmai locuri predilecte pentru preumblări), aici cimitirul ne-a părut de-a dreptul frumos; parcă făcea ideea morții mai puțin respingătoare – într-un așa loc parcă ți-ar veni să „te duci” mai cu plăcere ... 😉 Din loc în loc, de-a lungul drumului, se deschidea câte un „separeu” 😉 în desișul tufișurilor și acolo, în loc înconjurat de foarte multă verdeață și flori, la umbră, în capătul unui mic șir de trepte, se regăsea câte un mic monument funerar. Bine, nu toate mormintele erau așa ... la separeu ... Nu știm dacă acele poziții s-au alocat pe anumite criterii; cert e ca arăta totul frumos ... ceea ce nu prea îți vine să spui despre un cimitir ... [Cimitir cu view.] Clopotnița bisericii ni s-a dezvăluit după o cotitură, în capătul unei bolte de arbuști, Albă, simplă, curată. Flancată de două porțiuni din zidul din care probabil până la un moment dat a făcut parte. Din spate se ivea biserica, la fel de albă, simplă și curată; cu o curte frumos îngrijită și cu câteva morminte monumentale de-a stânga și de-a dreapta intrării. Bănuim că aparțin familiilor ctitorilor sau poate unor vechi nobili ori familii mai de vază din regiune ... nu știm și din păcate nici nu am putut afla, pentru că totul este scris în maghiară; iar persoana pe care am găsit-o acolo și care am înțeles că se ocupa cu trasul (de fapt apăsatul pe un buton, pentru ca acțiunea e mecanizată), la intervale fixe, al clopotului nu știa să spună în românește decât DA. Tot ce întrebam primea invariabil răspunsul „da”; deci am pus, foarte intuitiv, numai întrebări potrivite 🙂 Foarte amabil de altfel, ne-a permis fără vreo problemă să ne plimbăm pe-acolo, să intrăm inclusiv în turnul clopotniței, să facem poze peste tot. [Aleea boltită natural.] Biserica, de rit reformat, ne-a suprins prin modul de amenajare a băncilor, dispuse pe trei direcții, astfel încât să fie ușor vizibil, din toate direcțiile, amvonul. Stilul arhitectonic este unul simplu, cu puține elemente, specific bisericilor reformate. Tavanul este din lemn, casetat și are ca elemente decorative semnele zodiacale (simbolizând cerul), motive populare, stema Transilvaniei și alte câteva simboluri secuiești (steme, blazoane nobiliare – bănuim, pentru că nu ne-a putut confirma cineva sau ceva ...); se pare că tavanul e ceva mai nou, fiind adăugat la renovarea din 1991. Galeriile şi părţile din faţă ale băncilor sunt decorate cu casete pictate cu motive florale, care se pare că datează din secolul al XVIII-lea. [Tavanul casetat.] Notă: toate datele tehnice sau istorice sunt documentate online, la fața locului nefiind vreo persoană care să ne poată da vreo informație în limba română sau vreun material. Una peste alta, dacă treci pe DJ 112, fă o pauză și vizitează biserica fortificată de la Ilieni. Poate fi o experiență plăcută. Nouă ne-a dat un pic de pace într-o zi călduroasă de vară! - atracție prezentată cu sprijinul Bistro de l’Arte 🙏

Biserica fortificată reformată din satul Zăbala îți atrage cu ușurință privirea, cu albul imaculat al construcției și cu perfecțiunea de carte poștală a detaliilor amplasării – iarba tunsă la milimetru, gardul fără defecte, contrastul cromatic al incintei. În plus, e așezata chiar la stradă, de neratat 🙂 [O fortificaţie impresionantă.] Construită în secolul 15, a fost de la început „dotată” și cu zid de apărare, notele documentare vorbind despre invazii tătare în regiune, care au impus necesitatea existenței unei zone dedicate adăpostirii membrilor comunității. Acum mai are doar 5 dar când a fost construit, zidul ajungea până la 8 metri înălțime. În afara zidurilor exista și un șanț cu apă, peste care trecea un singur pod, ce deservea o singură intrare în fortificație. În interiorul zidurilor erau ridicate clădiri din lemn, care asigurau adăpostul familiilor în timpul invaziilor – copii, femei și valori materiale. [Contrafort al zidului de incintă.] Construită în rit catolic, biserica a fost „reorientată” odată cu reforma inițiată de Calvin și așa a rămas până astăzi. În această linie, interiorul este unul simplu, fără pereți pictați, fără statui. Sigurele „pete de culoare” sunt casetele pictate de pe tavan, care însă nu au nicio semnificație în afară de ... sentimentele autorilor din momentul creației. Inițial tavanul bisericii fusese boltit, specific stilului gotic dar, prăbușindu-se la un cutremur, plus perioada Reformei Bisericii Catolice (ironie?), a fost reconstruit în forma actuală, undeva după 1700, cu frumoasele casete pictate, în stil renascentist, cu motive florale, păstrate în original până astăzi. Dacă vei căuta cu atenţie, vei găsi o casetă decorată cu figuri de animale - o acvilă cu două capete ce "stăpâneşte" nişte şerpi încolăciţi... [Frumosul tavan casetat din biserică.] Şi tavanul intrării prin turnul cloptniţă are un tavan casetat, pe care poţi vedea anul în care a fost pictat şi donat bisericii. [Tavanul casetat din turnul-cloptniţă.] Cea mai recentă renovare s-a finalizat în 2019 și a adus monumentul în prezentarea „biserică reformată cu incintă fortificată și turn clopotniță”, conform Repertoriului Arheologic Național. Dacă ajungi în Zăbala, acordă-i o jumătate de oră; este principalul monument al acestei comune și vei pleca de-acolo cu un bagaj spiritual un pic mai bogat. Dar va trebui să contactezi pastorul pentru a putea intra, ai numărul de telefon în această pagină. Casa parohială este imediat lângă biserică, așa că nu va fi nicio problemă; iar pastorul e bucuros să împărtășească povestea bisericii, chiar dacă face asta, cu scuze, într-o română ușor ... modificată 😉 jos pălăria! Nouă ne-a povestit cu amabilitate istoria bisericii, pe care v-am adus-o aici.  În fiecare duminică între orele 11-12 se ţine slujbă în biserică şi cu jumătate de oră înainte sau după, o poţi vizita. Dacă intri în timpul slujbei, obiceiul este să rămâi până la sfârşitul acesteia, să pleci înainte ar fi o lipsă de respect pentru enoriaşi!

În centrul orașului Zărnești se află un obiectiv de o importanță istorică și culturală majoră, de care lumea ar trebui să știe mai mult: Biserica Sfântul Nicolae a Zărneștenilor. Ctitorită în anul 1515 de către domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, biserica este atestată documentar ca primul lăcaș sfânt din oraș și unul dintre cele mai vechi din întreaga țară. Însă, din alte izvoare istorice reiese faptul că în același loc a fost construită anterior o altă biserică de lemn, fiind recunoscuți preoți care slujeau aici încă din secolul al XV-lea. Trebuie să menționăm că vorbim despre două spații, alipite: biserica mică ridicată în timpul domnului Țării Românești, care astăzi este muzeu și monument de artă veche medievală înscris în lista de patrimoniu a Academiei Române; și  biserica în care se desfășoară liturghiile și este dedicată activităților religioase, construită la finalul anilor 1690. [Biserica veche, alipită de cea „nouă”.] Biserica mare se remarcă prin arhitectura sa tradițională, specifică zonei, dar ies în evidență și picturile murale de o frumusețe aparte. Frescele, care înfățișează scene biblice și portretele multor sfinți, au fost realizate într-o manieră deosebită și s-au bucurat de o recondiționare executată cu grijă pentru a păstra autenticitatea lor, în anul 1965.   [Picturile de pe pereții bisericii.] În 1857, aici a început să slujească preotul Ioan Mețianu, care mai apoi a devenit Protopop de Brașov (1858-1874), Arhiepiscop de Sibiu și, atingând apogeul carierei sale, Mitropolit al Ardealului, în perioada 1899-1916. La un moment dat, Ioan Mețianu alături de Andrei Șaguna, Mitropolit al Ardealului din acel timp (1867-1873), au început demersurile necesare pentru zidirea Catedralei din Sibiu, lucrare finalizată abia în primii șase ani ai secolului trecut.  Peste drum de biserică se află corpul B al Liceului „Mitropolit Ioan Mețianu” din Zărnești. De-a lungul timpului, în acestă instituție, recunoscută de către zărneșteni drept Școala Luminează-te și vei fi!, preoțimea de la Biserica Sfântul Nicolae s-a implicat activ în educația tinerilor din localitate, școala fiind una confesională. [Curtea bisericii.] În 2015 s-au sărbătorit 500 de ani de la ctitorirea bisericii, eveniment care l-a adus în mijlocul comunității zărneștene pe Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, care a slujit la Liturghia Arhierească și a sfințit din nou locul. Pentru acel moment, biserica a intrat din nou în proces de renovare - mici lucrări care erau necesare pentru a reda o față proaspătă clădirii.  [Obiecte religioase vechi expuse în muzeu.] Biserica veche-muzeu găzduiește o serie impresionantă de obiecte de cult, icoane vechi și manuscrise care au o mare valoare istorică și religioasă, oferind o incursiune în trecutul regiunii și în evoluția artei bisericești locale. Printre ele se găsește și o icoană a Maicii Domnului care a fost donată Bisericii Sfântul Nicolae de fostul domn al Țării Românești Constantin Brâncoveanu; executarea ei s-a realizat la Viena, în perioada 1699-1701, acest lucru fiind o tradiție în rândul bisericilor. Dar există și voci care spun că icoana a fost pictată în Scheii Brașovului, pentru că mai există în zonă câteva icoane asemănătoare acesteia. Cert este că icoana a fost primită în jurul anului 1710; mulți ani mai târziu pictura a fost transferată la Muzeul Național de Istorie din București, dar din motive de aclimatizare dădea semne ușoare de degradare, ulterior fiind readusă în locul ei, locul în care trebuie să fie. [Icoana Maicii Domnului.] Pe lângă această icoană de dimensiuni impresionante, în muzeu poate fi admirată și o colecție de chistornice, cărți vechi de cult (Evanghelii, Apostoli, Cele 12 Mineie, Orologii), copia Pisaniei, scrisă pe piele de vițel, picturile vechi de pe pereți, care n-au mai fost finisate încă din secolul al XVII-lea și câteva veșminte vechi bisericești din anii 1900, în care nu se mai slujește. [Picturile din biserica veche.] Amplasat într-o zonă pitorească, ansamblul bisericii oferă un loc de liniște și reculegere. Vizitatorii se pot  bucura de pacea specifică lăcașurilor de cult și de momentele de contemplare, iar grădina verde a bisericii poate contribui masiv la aceste sentimente de serenitate. Ca vizitator nu există nicio restricție din vreun punct de vedere, însă trebuie programată vizita pentru a găsi biserica și muzeul deschise. Pentru a facilita acest proces, recomandăm să suni la numărul afișat în această pagină și să iei legătura în mod direct cu preotul Dragoș Chițu. În biserica Sfântul Nicolae din Zărnești găsești crâmpeie de istorie, artă, spiritualitate și cultură locală, o vizită aici fiind o ocazie foarte bună să explorezi patrimoniul cultural al României, bucurându-te de o experiență profundă și autentică. ✍️ Mulțumiri pentru contribuție, Ionuț Șmicăl 🤗 

Expoziție muzeală privată, Casa Armelor și Hărților adăpostește o colecție impresionantă de hărți, gravuri, desene, litografii, cărți vechi datând din secolele XVI - începutul secolului XX, arme, armuri, port, piese de numismatică de pe întregul glob din preistorie până în contemporaneitate. Inițiativă pornită din pură pasiune pentru istorie, muzeul și-a deschis porțile la 1 septembrie 2022. Are program zilnic și te așteaptă să-l vizitezi în Cetatea Sighișoara, pe strada Zidul Cetății, lângă Turnul Croitorilor. [Turnul Croitorilor şi Casa Armelor.] Colecția de arme cuprinde piese ce datează din secolul III î.e.n., de proveniență greacă, dacică, romană, bizantină, habsburgică, rusească, românească - arme albe și de foc, ofensive, de apărare, de vânătoare. [Sica, celebra sabie scurtă dacică, artefact vechi de peste 2000 ani.] Cele peste 500 de hărți, lucrări de grafică, litografii și gravuri reprezintă regiunile istorice românești, orașe (Iașiul la 1880, Brăila în 1820, Orșova la 1880, Timișoara la 1650), populație și obiceiuri (Paparuda – apărută în Illustrated London News în 1905), zone din România (Cazanele Dunării - 1780, inclusiv fosta insulă Ada-Kaleh - 1738), țările lumii. Printre ele, cea mai veche imagine a Sighișoarei - o gravură din anul 1666. Cu excepția câtorva reproduceri din anumite cărți, toate piesele sunt autentice, de mare valoare. [Dansul Paparudei, ilustraţie publicată în Illustrated London News,1905] Foarte valoros este și patrimoniul de numismatică, documente (pașaport emis pentru Alexandru Ioan Cuza în 1866), acțiuni și titluri de valoare. Monedele și bancnotele sunt expuse cronologic, începând cu cele mai vechi de 2000 de ani. Sunt piese grecești, romane, dacice, bizantine, medievale dar și moderne. [Una dintre fotografiile mai puţin cunoscute ale Domnului Principatelor Unite şi un paşaport pregătit pentru el care se pare că nu a mai apucat să fie folosit.] Colecția de carte veche este una dintre cele mai mari din țară, cuprinzând exemplare din secolul XVI și până în secolul XX – volume princeps, lucrări religioase. Opere aparținând lui Dimitrie Cantemir („Istoria creșterii si descreșterii Imperiului Otoman”, partea I, ediție publicată la Londra în 1734), Johannes Honterus etc. Prezentarea lor oferă o imagine a evoluției tiparului românesc și a limbii române. [Operă a lui Dimitrie Cantemir, publicată în 1734.] Toate exponatele sunt prezentate în ordine cronologică, așa că îți recomandăm să respecți indicatoarele de direcție pentru a te bucura de o experiență complexă și completă. Vechimea casei și modul inspirat în care a fost renovată contribuie de asemenea la atmosfera istorică a expoziției. Iar dacă nu eşti foarte pe fugă şi vremea e bună, zăboveşte un pic şi în curte. Sunt expuse aici câteva obiecte vechi foarte interesante (utilaje, mjloace de transport), între care am remarcat o sanie cu osie independentă, pentru o cârmire mai uşoară 😮 [Un exemplu de ingeniozitate săsească.] Taxa de vizitare este de 25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Breslelor – 30/20 lei. 

Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

O casă aparte, încărcată de istorie, cum alta nu-i în tot Râmnicul... asta vei avea șansa să vezi dacă alegi să vizitezi Casa Memorială "Anton Pann", un adevărat monument de arhitectură urbană construit la jumătatea secolului al XVIII-lea de o familie de negustori de la sud de Dunăre. Deși veche, această casă cu foișor și pivniță cu gârlici (un mic hol) este una extrem de solidă, dovadă fiind faptul că a fost strămutată pe o distanță de 37 m în anul 1982. Impresionant, nu? [Moment din operaţiunea de translare a casei.] Poți vedea scene surprinse în momentul translării în „expoziția” organizată în pivnița casei - de menționat că operațiunea a purtat semnătura inginerului Eugeniu Iordăchesu, sau „Inginerul Raiului”, cel care a avut la activ numeroase strămutări de biserici, mănăstiri și chiar și de blocuri cu tot cu oameni în ele. Tot aici mai poți vedea și tablouri, caricaturi și grafuri cu biserici și mănăstiri din județul Vâlcea, dar și un bust al lui Anton Pann, cel despre care trebuie să îți spunem că a fost unul dintre cei mai de seamă autori de cântări bisericești ai secolului XIX, dar și tipograf, scriitor, traducător, profesor, compozitor și folclorist (sperăm că nu am uitat ceva 😊). [Bustul lui Anton Pann.] Mai important de știut ar fi însă faptul că Anton Pann, sau „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” așa cum îl supranumește Eminescu în lucrarea sa Epigonii, este cel care a compus muzica imnului nostru național, imn ce a fost intonat pentru prima dată într-un cadru oficial în anul 1848 în Zăvoiul Râmnicului (actualul Parc Zăvoi aflat în apropiere). Etajul Casei Memoriale (compus din sufragerie, dormitor, bucătărie și birou de lucru) cuprinde o interesantă colecție de obiecte din epoca anilor 1800. Poți vedea aici piese de mobilier precum divanul sau biblioteca, obiecte decorative din cositor, alamă sau alpacă, dar și instrumente muzicale precum țitera, cobza, lăuta sau buzla. Noi am apreciat perdelele cusute manual din pânză de casă și fețele de masă cu fir metalic, precum și tabloul-portret din sufragerie înfățișând-o pe proprietara casei (de origine bulgară, la fel ca și Anton Pann). Mai poți remarca și covoarele cu specific oltenesc, transilvănean și basarabean, țesute la război,  acestea din urmă fiind aduse (pare-se) din peregrinările sale de însuși Anton Pann. [Tablou-portret înfățișând-o pe proprietara casei.] La data documentării noastre (decembrie 2020) biletul de intrare costa 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers. 🙏 contributor Unde Mergem®, Alex Mihăilă

În prezent, Castelul Bran este cel mai vizitat obiectiv turistic din România, nu numai pentru arhitectura lui complexă şi istoria de peste 640 de ani ci mai ales pentru că a avut şi norocul să fie menţionat în celebrul roman al lui Bram Stoker ca fiind reşedinţa Contelui Dracula. În fiecare an, mii de turişti din toată lumea vin aici special ca să celebreze Halloween şi participă la tot felul de activităţi, atât în Castel cât şi în restaurant şi în cortul instalat în Grădina Regală. Compania care îl administrează se ocupă permanent de restaurare şi dezvoltă programe şi activităţi care să îi crească atractivitatea. Au apărut astfel noi puncte de atracție, cum ar fi Tunelul Timpului și Expoziţia de instrumente medievale de tortură. [Ieșirea din Tunelul Timpului.] Biletul de intrare costă 70 lei/adult: vei vedea o expoziţie de arme medievale, vei trece prin camere în care au petrecut mulţi ani de viaţă membri ai familiei regale din România, vei afla povestea lui Dracula (atât cea reală cât şi cea fictivă), vei vedea curtea interioară şi vei urca pe scări şi culoare secrete până la platforma superioară de observaţie, de unde poţi face fotografii panoramice... pentru 20 lei în plus vei putea vedea Expoziția de tortură medievală iar pentru 30 lei vei putea să străbaţi şi Tunelul Timpului - unul dintre cele mai apreciate pe plan global proiecte multimedia produse de muzee... te vei putea plimba pe urmele paşilor Reginei Maria în Grădina Regală (nu este necesară achiziționarea biletului)... Castelul Bran este un loc unde poţi petrece o întreagă zi de neuitat! [În Grădina Regală 😍] De apreciat este că intrarea este liberă pentru persoanele cu dizabilităţi şi/sau instituţionalizate; copiii cu vârsta până la 7 ani împliniţi beneficiază de gratuitate, pentru cei cu 7-18 ani costă 20 lei; persoanele peste 65 ani, în baza actului de identitate, beneficiază de un tarif special 50 lei; dacă eşti student şi ai legitimaţia de studiu la tine vei plăti 40 lei. Lunga şi tumultoasa istorie a Castelului Bran începe în anul 1377, când regele Ungariei Ludovic I de Anjou acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel. În 1388 construcţia acestuia se încheie şi el începe să-şi îndeplinească dublul rol: de vamă (încasează 3% din valoarea mărfurilor care intră şi ies din Transilvania) şi de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.  • În anul 1459, în timpul celei de-a doua sa domnii, Vlad Ţepeş şi armata sa trec prin Bran și atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict cu saşii care cereau taxe vamale tot mai mari şi îl susţineau pe oponentul său la tron. Vlad Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară sute de saşi, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros.  • În 1651, după ce prelungiseră deja de căteva ori cu principii Transilvaniei contractele de folosință a castelului Bran, brașovenii reușesc să încheie cu principele Gheorghe Rackoczi al II-lea un act de vânzare-cumpărare a castelului. În anul 1888 dministrația Braşovului cedează castelul ocolului silvic regional iar până în 1918 el este locuit de brigadieri silvici, de pădurari și de inspectori silvici veniți din Brașov.  • La data de 1 decembrie 1920 cetățenii Brașovului oferă castelul, ca urmare a unei hotărâri unanime a consiliului orășenesc condus de primarul Karl Schnell, reginei Maria a României, descrisă în document ca o „mare regină, care ( …) răspândește binecuvântare pretutindeni unde pășește, cucerind astfel cu irezistibil avânt inimile populației țării întregi.” Castelul devine reședința favorită a Reginei Maria, ea îl va restaura și amenaja pentru a putea fi folosit ca reședință a familiei regale.  • Din 1920 și până în 1932 castelul trece prin ample lucrări restaurare şi amenajare coordonate de acelaşi arhitect care proiectase castelele regale Peleș și Pelișor din Sinaia. Terenul din jurul castelului este transformat într-un parc englezesc cu două iazuri și o Casă de Ceai. Pentru a ușura parcurgerea de către regina bolnavă de artrită a drumului dintre castel și parc, se instalează un lift. Se ridică și alte construcții precum o casă de musafiri, o biserică de lemn, locuințe pentru personal, grajduri și garaje. După moartea sa (1938), Regina Maria îi lasă castelul Bran moştenire fiicei favorite, Principesa Ileana. Aceasta părăseşte România în 1948, odată cu instaurarea Republicii Populare România.  • În anul 1956 autoritățile comuniste transformă Castelul Bran într-un muzeu cu trei departamente: castelul însuși împreună cu piese din patrimoniul familiei regale, vama medievală și secția de etnografie, cuprinzând casele tradiționale din parcul de lângă castel.  În 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor Principesei Ileana de România și ai Arhiducelui Anton de Austria. Cu toate acestea statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra până în 2009, când Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta - moştenitorii proprietarilor - intră în posesie efectivă. 

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

Undeva în Covasna, într-un sat mic și care nu pare să aibă prea multe de spus, există un castel renascentist! Da! Ei ... nu chiar castel ... ci un conac; dar foarte frumos; și cu atitudine de castel 🙂 Și cu domeniu, cu parc, cu grădină a la Versailles, cu cai, cu iaz ... [Pe domeniul Kálnoky.] Vorbim de fapt despre un conac de vânătoare al unui nobil maghiar din secolul 17, care a fost restaurat de un moștenitor și redat circuitului turistic și cultural.  În 1987 Tibor Kálnoky avea doar 21 de ani și vizita împreună cu tatăl său domeniile străvechi pe care familia lui le deținuse de-a lungul timpurilor în România. În 1995 își făcea nunta în vechiul conac. Tânăra familie a părăsit cercurile aristocratice ale Europei occidentale și s-a mutat în România. În mica și necunoscuta comunitate din Micloșoara a început dificilul proces de reconstrucție. Fotografii îngălbenite de timp au devenit planuri de construcție iar castelul a redevenit clădirea plină de distincție care a readus mândria trecutului printre actualii membri ai societății rurale. Micloșoara nu mai este un sat mic prin care treci ignorându-l în drum spre o altă destinație ci a devenit ea însăși o destinație, faimoasă inclusiv (sau poate mai ales) printre străini.  Intrarea pe domeniu este demnă de locul pe care urmează să-l dezvăluie – o alee veche și frumoasă, umbrită de niște minunați castani bătrâni care îți insoțesc primii pași în povestea asta despre nobili și contese, partide de vânătoare și petreceri opulente. ["Postul de gardă".] Mica grădină este „desenată” după modelele franțuzești, cu garduri vii aranjate în forme geometrice, ierburi, copaci, băncuțe și flori, ca în 1698. Pavilionul din lemn și iazul punctat cu nuferi roz invită la poezie, printre ocazionalele concerte a capella susținute de coruri de orăcăieli pe variate tonalități. [Grădina şi iazul domeniului.] Conacul a fost construit și renovat cu păstrarea stilului original – renascentist. Intrarea principală, cu terasă în stil clasicist, etalează cu mândrie blazonul familiei. Mica terasă de pe latura de sud este partea cea mai romantică a castelului și a fost construită în cel mai pur stil renascentist iar terasa mare, în același stil, are motto-ul familiei sculptat deasupra intrării folosite de vizitatori- Non est mortale quod opto (Ce am ales este nemuritor). [Blazonul original de deasupra intrării.] Întreg parterul conacului a devenit Muzeul Vieții Transilvănene și încearcă să reînvie istoria mai veche de cinci secole a familiei nobile Kálnoky în special, dar și-a asumat și misiunea de a arăta ce însemna viața nobililor din zonă. Au fost recuperate sau cumpărate obiecte de colecție, piese de mobilier, s-au donat scrinuri și covoare, s-au reconstituit sobe spectaculoase și costume de epocă, s-a recondiționat un pian Streicher original și s-a adus chiar și un clavecin. [Detaliu sobă din terracotta restaurată spectaculos.] Muzeul este amenajat în mai multe încăperi, fiecare dintre ele încercând să prezinte diverse aspecte ale vieții în perioada de tranziție dintre secolele 17 și 18, renascentismul târziu și barocul timpuriu – Salonul de gală și salonul Altdeutsch cu mobila monumentală; Casa Doamnei – camera contesei cu obiecte delicate, sticlărie, bogate decorațiuni în stucatură și colț pentru broderie și citit; Casa Stăpânului – decorată cu arme autentice din luptele cu turcii și covoare orientale; Salonul și dormitorul Biedermeier; dormitorul Altdeutsch cu frumoasa lui boltă. [Dormitorul Altdeutsch.]Pivnița conacului redă atmosfera unei bucătării de castel de secol XVIII și include acum un spațiu pentru mese festive, concerte, expoziții și petreceri. [Pivniţa castelului.] Per total, clădirea conacului, împreună cu parcul, iazul, grajdul, reușesc să te transpună cu un pic de imaginație într-o atmosferă din cărțile de povești cu domnițe și cavaleri, intrigi amare și baluri fastuoase. În timpul programului vizitele se desfășoară din oră în oră (cu ultima intrare la ora 16:00) iar biletele (20 sau 30 lei pe diverse categorii de vizitatori) se achiziționează la Castel; în taxa de de intrare este inclus și ghidaj audio în mai multe limbi, inclusiv română. Nu tot timpul este cineva la muzeu (mai ales în extrasezon) așa că cel mai bine ar fi să programezi vizita cu un telefon înainte! [Coșul cu ghiduri... audio 😊] La o curbă distanță de conac, pe aceeași stradă, la nr. 85 vei găsi Stone Pub – un stabiliment multifuncțional (magazin de suveniruri, pub, parcare) construit în jurul unei case vechi din piatră de prin 1800 (frumos reconstruită și ea). Aici este şi o parcare amenajată unde poţi lăsa maşina ... chiar şi o rulotă, e destul spaţiu. Pubul era deschis doar în sezon și doar în weekenduri; dar dacă foamea îți dă ghes, poți încerca mâncarea gătită de gospodinele pensiunii-soră a Castelului 😋 pentru mai multe detalii caută în aplicație 🔍Casele de oaspeți ale contelui Kalnoky!  [Stone Pub.] Fundația Kálnoky, care a inițiat și implementat acest proiect de restaurare, și-a propus să prezinte cultura materială a burghezimii și a nobilimii din zona Transilvaniei secolelor trecute și în același timp să genereze o alternativă la oferta culturală și turistică a zonei (de fapt să creeze o ofertă, pentru că o alternativă ar presupune că ar mai exista și altceva în zonă, ceea ce nu se prea poate spune ...). Noi credem că a reușit, cu beneficii directe în zona îmbunătățirii contextului social și economic al comunității.  Atât conacul cât și domeniul în integralitatea lui (parc, peluză) pot adăposti și organiza evenimente publice sau private, acestea reprezentând, pe lângă taxa de vizitare și donații, surse de venit pentru susținerea pe termen lung a unui asemenea proiect, într-o zonă relativ izolată atât geografic cât și social-economic. [Candle Glow Dinner la Castel.] Dacă ai maşină eşti norocos, poţi ajunge uşor la Castel. Dacă nu, poţi merge cu trenul până în staţia cea mai apropiată -comuna Augustin - iar de aici cei aprox. 8 km îi poţi face cu o ocazie sau cu microbuzele care fac legătura între oraşul Baraolt şi comuna Belin.

Despre Castelul Peleș este foarte greu spre imposibil să spui ceva ce nu s-a spus deja... Cu un istoric impresionant și repere dintre cele mai importante în cronologia României, printre cele mai cunoscute castele din țară, atât la nivel național cât și internațional, Castelul Peleș este un loc unde orice român care dorește să cunoască și să înțeleagă trecutul țării, ar trebui să meargă măcar o dată în viață. Arhitectura deosebită, valoarea artistică, decorațiunile spectaculoase fac din Castelul Peleș un monument și un obiectiv de mare importanță, emblematic, printre altele, pentru fenomenul istorist european. O mică enciclopedie ar putea fi probabil scrisă pentru a putea include toate elementele unei prezentări exhaustive a Peleșului. Ce poate cuprinde ochiul într-un tur complet, de aproximativ două ore, este încărcat de atâta istorie, frumusețe, emoție încât experiența este una copleșitoare, hrană pentru spirit care să-ți ajungă multă vreme după ce te vei fi întors la „banala” viață de fiecare zi... A fost odată ca niciodată... că așa încep poveștile cu regi și castele... comuna Podul Neagului.  Primului Rege al României i-au plăcut locurile, pentru că semănau foarte mult cu locul său de naștere – Castelul Sigmaringen din munții Pădurea Neagră. Și era așa de frumos la Podul Neagului și prin împrejurimi, încât Carol I a ales locul pentru a deveni reședința de vară a familiei regale.  Dar asta nu a însemnat numai construirea unui castel. Comuna, care a primit numele Sinaia, a atras numeroase familii de boieri; a fost inclusă pe traseul noii căi ferate din regiune; cum lângă castel se afla râul Peleş, în 1885 firma Fontaix a făcut un pod peste el, în acelaşi timp fiind terminată şi şoseaua până la Mănăstirea Sinaia.  Lucrările au debutat în 1873, pe domeniul de 1000 de ha, cunoscut cu numele Piatra Arsă sau Moșia Sinaia, achiziționat de Rege în 1871. Între 1873 și 1875 au fost drenate peste 1000 de izvoare existente pe teren și s-a edificat fundația. [Plan original desenat de arhitectul Karel Liman.] În august 1875 s-a organizat ceremonia de punere a pietrei de temelie a reședinței regale iar de atunci și până în 1914 s-au desfășurat construirea, amenajarea, decorarea, modificarea, reamenajarea castelului... până la forma de care ne putem bucura și noi astăzi. Echipe de arhitecți, antreprenori, constructori, artiști, muncitori și-au pus la un loc priceperea, abilitățile, talentele și eforturile pentru a crea ceva unic.  În 1875, lucrau la construirea castelului 400 de muncitori, de diverse naționalități, veniți cu familiile. Carmen Sylva scria: „... italieni zidari, români pentru terasamente, ţigani salahori, albanezii şi grecii... în cariere, nemţii şi ungurii... dulgheri, turcii ardeau cărămidă. Au fost meşteri polonezi şi cioplitori în piatră cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele şi pe toate tonurile...” Castelul a fost inaugurat în 1883 iar Regele a locuit până atunci vara la Mănăstirea Sinaia. Încă de la primul pas pe care îl faci în parcul castelului devii conștient de frumusețea și măreția locului.  Modul în care sunt îmbinate utilul cu esteticul dovedește implicarea specialiștilor, calitățile proiectanților, viziunea Regelui. De la germanul Johannes Schultz la francezul Émile André Lecomte du Noüy și la cehul Karel Liman ne-au rămas bucurie privirii până astăzi stilul nemțesc al decorațiilor exterioare, Sala Maură, Galeria de marmură, Sala de concerte sau Sala mică de muzică. Întreg exteriorul este realizat în stilul Fachwerk – cu lemnărie aparentă și zidărie vopsită în culori deschise. [Castelul Peleș la începutul secolului XX.] Periplul vizitatorilor începe în curtea interioară. Neorenașterea germană și cea italiană se regăsesc în picturile și sculpturile care decorează bogat și frumos spațiul. Realizate de un profesor norvegian, picturile sunt originale și la fel și lemnăria, restaurate și completate pe alocuri în 1975 și 1990. Vitraliile, în număr de 800 în total, sunt majoritatea realizate în sec. 19, în atelierele Zettler din Munchen și alcătuiesc cea mai mare colecție din România. Doar aici ai putea petrece o mulțime de timp admirând detaliile, culorile, simbolurile. [Dă-ți răgaz să admiri vitraliile, picturile, statuile...] După ce în pandemia Covid tururile ghidate fuseseră suspendate, în prezent au devenit din nou disponibile în intervalul Miercuri - Duminică, cu intrare la fiecare jumătate de oră. Informații despre tot ce ni se așterne în fața privirilor sunt disponibile și pe plăcuțe afișate vizibil, prin intermediul  tehnologiei QR-code, accesibile în toate încăperile castelului. [În weekenduri și vacanțe fii pregătit pentru așteptare.] Actuala intrare a vizitatorilor era în vremea Regelui Carol I garderoba oaspeților. Deasupra ușii se poate observa o stemă stilizată a principatelor Unite Române (fără Transilvania, adusă țării abia la 1918, la Marea Unire înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand și a Reginei Maria). Vestibulul este decorat cu stuc (care  pe tavan imită lemnul iar la coloane marmura și granitul), realizat la 1883, și patru statui din marmură, reprezentând anotimpurile.  Nu trece cu vederea plăcuța care evocă momentul inaugurării castelului – e un crâmpei autentic de istorie și de cultură; pe ea sunt versurile lui Vasile Alecsandri (apropiat al familiei regale): „Eu, Carol, cu al meu popor,/Clădit-am într-un gând și dor,/În timp de lupte al seu regat,/În timp de pace al meu palat.” și cuvintele rostite de Rege: "...izbutit-am a pune la polele Bucegiului temelia acestei clădiri în anul mântuirei 1875, anul domniei noastre al nouălea.” Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României (1877-1878). „Intrat-am în această casă a nostră în anul mântuirei 1883, anul domniei noastre al 17-lea. Datu-i-am nume Castelul Peleșului.” [Placheta inaugurală de la anul 1883.] Aici începe scara de onoare, în capătul căreia Carol I aștepta de obicei oaspeții, în holul de onoare, care era principala sală de recepție și ni s-a părut și cea mai impresionantă cameră. Nu vei ști ce să fotografiezi mai întâi (din fericire fotografierea este permisă atât timp cât nu se folosesc blițul sau aparate profesionale). Sfatul nostru: concentrează-te pe privit; deși pozele îți asigură arhiva de amintiri, frumusețea extraordinară a tot ce te înconjoară îți va imprima pe „hardul intern” trăiri pe care numai ochiul le poate intermedia. [Scara de onoare, care duce în holul de onoare.] Amenajat între 1907-1911 (pe locul unei foste a doua curți interioare), holul de onoare are 16 metri înălțime, este cea mai înaltă încăpere din castel și este decorat în stilul Renaşterii germane, cu accente baroce; are un plafon din sticlă decorat cu vitralii germane și care se putea deschide, alunecând în laterale, pe șine – sistem montat în anul 1906 (!) - o altă dovadă a avangardismului care caracteriza întreaga construcție.  În holul de onoare astăzi mai întâmpină oaspeții "doar" un portret al Regelui, de la 1881, în mărime naturală (da, avea numai 1,67 m înălțime), realizat de George Peter Heale, un portretist american. Impresionanta încăpere este decorată cu peste 2000 de personaje diferite, sculptate în lambriurile din lemn de nuc intarsiat cu diverse alte esențe. [Detaliu sculptură și lemn de nuc intarsiat.] În colțul din dreapta sus nu rata spectaculoasa scară în spirală, realizată de un sculptor român din Oltenița, Gheorghe Stănescu, iar în colțul stâng o lojă de tip confesional catolic, simbol al confesiunii regelui. Sub nivelul etajului 1 se poate admira o suită de intarsii în lemn în care sunt amplasate tablouri reprezentând castele medievale din Germania și Elveția, aparținând dinastiei de Hohenzolern.  Fiecare centimetru este sculptat fie cu personaje din mitologia greacă, fie cu personaje biblice (Sf. Gheorghe ucigând balaurul), fie cu meserii, simboluri ale păcii (îngerul) și războiului; nivelul detaliilor este impresionant. De altfel decorațiunile în lemn sunt considerate principala bogăție a castelului. Mai pot fi admirate busturi reprezentând cuplul regal, o masă florentină originală, un covor original din Irak. [Castelul Sigmaringen, locul nașterii lui Carol I.] Dacă tot ceea ce „povestesc” codurile QR nu ți se pare suficient sau mai ai întrebări, te poți adresa personalului, prezent în toate sălile. Din holul de onoare se poate ajunge în aproape toate sălile de la parter, pe culoare decorate cu basoreliefuri din marmură, portrete, simboluri ale Războiului de Independență (un tun capturat de la turci, harta României incuzând Dobrogea alipită după Războiul de Independență) dar și ale realizărilor epocii - podul Anghel Saligny de la Cernavodă, realizat la comanda lui Carol I, cel mai lung din Europa la acel moment cu ai lui 2 km. Traseul oaspeților Regelui continua cu sălile de arme, care adăposteau o impresionantă colecție, alcătuită din 5000 de piese.  Sala mare de arme a fost construită între 1903-1906 și expune o parte a armelor și armurilor de tip european, datând din sec. 15-19 – arme albe și de foc, o parte din ele aduse din castelul de la Sigmaringen. Din fotografiile epocii reiese că peste 3600 de piese erau expuse. Astăzi în Sala mare de arme mai poate fi admirată și o armură completă de turnir – pentru cavaler și cal, constituită din plăci alipite din oțel, foarte scumpe în acea vreme; cântărește în jur de 100 kg. [Armură completă, cal-călăreț, de mare valoare.] Tavanul este pictat cu scuturi heraldice, steme și devize în latină ale diverselor ramuri ale familei de Hohenzolern, inclusiv deviza Casei Regale române și scutul ramurii Sigmaringen. Ușile Sălii mari a armelor erau intrarea preferată în castel a Regelui Carol I, folosită și de membrii actuali ai Familiei Regale. [Detaliu tavan pictat, cu deviza Casei regale și scutul Sigmaringen.] Sala mică de arme expune arme orientale (persane, japoneze, otomane), iar în vitrină arme de paradă. Unele dintre ele sunt primite cadou dar Regele avea și un expert, prin intermediul căruia și achiziționa exemplare de valoare. Piesa de rezistență o reprezintă un șamșir turcesc din sec. 18, cu teaca și mânerul decorate cu foiță de aur, turcoaze și piele de rechin vopsită. [Piesa de rezistență a colecției de arme orientale.] Un detaliu de remarcat: decorațiunile ușilor sunt duble, din metal, în stil gotic sau neoclasic, cu mânere diferite, în ton cu încăperile pe care le despart. [Aceeași ușă, decorată diferit pe fiecare parte.] Turul continuă cu anticamera și cabinetul de lucru al Regelui. Amenajat în prima etapă a construcției castelului, cabinetul poartă stilul Renașterii germane, cu ornamente bogate, în lemn, executate de un decorator din Hamburg. Cu excepția tapetului, s-a păstrat până astăzi decorul original. Se regăsește aici amprenta personalității regelui – mobilier sobru, din stejar și nuc - birou, pupitru, lojă și bibliotecă. Recunoscut pentru punctualitate, Regele lucra de la ora 10 dimineața și primea audiențe dar stătea în picioare, probabil pentru a impune respect sau a nu prelungi întâlnirile, care durau maxim 15 min. [Cabinetul de lucru al Regelui.] În Biblioteca Regelui, amenajată pe două niveluri, între anii 1875-1883 și decorată în stilul Renașterii germane, se găsesc peste 700 de cărți din fondul regal (care conține mai mult e de 30.000 exemplare), volume princeps, din domenii variate (literatură, artă, medicină, religie, istorie), în germană, română, engleză, franceză (limbi pe care Carol I le vorbea).  Cititoare pasionată și ea însăși autoare, sub pseudonimul Carmen Sylva, Regina Elisabeta petrecea multe ore în bibliotecă, alături de cărți de poezii, piese de teatru, nuvele etc. Aici se regăsește de altfel și o statuetă reprezentând-o pe Regină brodând, executată în 1913, din marmură italiană (model după care a fost realizată și cea din curtea castelului). [Tablou cu Regina Elisabeta și Principesa Maria. Pe șemineu se poate vedea stema cu simbolurile provinciilor României de la acea vreme: cap de bour – Moldova, acvila – Țara Românească, delfinii – Dobrogea, leul – Oltenia.] Biblioteca Regelui ascunde ușa secretă, mascată de 4 rafturi și cărți false (în prezent blocată, pentru conservare), care urcă la dormitorul regal și la dormitorul principelui moștenitor. [Undeva pe acolo este o ușă secretă 😉] Sala nouă de audiențe sau Sala de consiliu, destinată audiențelor regale, a fost amenajată între 1911-1914 (fiind ultima intervenție în arhitectura castelului în timpul vieții regelui Carol I) și decorată cu 14 esențe de lemn diferite, o sobă elvețiană din teracotă de culoare verde, vitralii, picturi. [Sala de consiliu, cu decorațiuni din lemn impresionante 😍] Construită în 1883 și modificată în 1906, Sala veche de muzică a Reginei a fost transformată în salon literar. Aici a debutat George Enescu, protejat al Reginei, dar printre cei care veneau frecvent aici se număra și Alecsandri; vitraliile care decorează sala reprezintă personaje din povești populare versificate de poet. Picturile pe pânză reprezintă personaje din poveștile scrise de Carmen Sylva. Regina a fost și pictoriță, iar în sala de muzică poate fi admirată o acuarelă pictată de ea (a pictat de asemenea o evanghelie, expusă în prezent la mănăstirea Curtea de Argeș).  Amintind de serile muzicale de la castel, în sala de muzică se află instrumente muzicale originale – un pian, o harpă, o vioară. Regina cânta și la orgă, iar celelalte instrumente erau utilizate de invitații muzicieni. Sala veche de muzică este locul unde Consiliul de Coroană convocat de regele Carol I a hotărât neutralitatea României în Primul Război Mondial. [Picturi, vitralii, decorațiuni... ia-ți răgaz pentru toate!] Urmează o serie de săli de recepții și festivități, decorate în stiluri diferite, așezate în anfiladă: Sala florentină, amenajată între 1906-1910, în stilul renașterii florentine târzii, cu plafon din lemn de tei, candelabre din sticlă de Murano, oglindă din cristal venețian (amplasată foarte sus, pentru a pune în evidență decorațiunile plafonului), picturi cu personaje mitologice, amorași care țin cifrul cuplului regal (CE), șemineu din marmură albă, reproduceri după Michelangelo, cabinete și mese de inspirație italiană decorate cu mozaic din marmură intarsiată, uși turnate în bronz făcute la Roma. [Sala florentină, cu oglinda venețiană și un plafon extraordinar de frumos decorat. 😍] Sala coloanelor, amenajată inițial în 1907-1910 ca o galerie cu coloane ionice, inspirată de una din sălile Palatului Dogilor din Veneția, a devenit Sala oglinzilor după ce între 1910-1911 i-au fost adăugate marile oglinzi venețiene, care conferă iluzia de spațiu mărit; fiecare oglindă reflectă o altă sală, dând impresia de culoar nesfârșit. [Sala coloanelor și a... oglinzilor 😊] Sufrageria, construită în 1886 și modificată în 1906, este amenajată astăzi exact ca pe vremea regilor, în stil renascentist german – masa cu 36 de locuri, față de masă originală din Damasc, tacâmuri din argint, veselă din porțelan, pahare din cristal de Bohemia, un superb surtout de table realizat din argint, în 1887, bufet nemțesc, căni de bere gigant, vitralii realizate la Munchen. Camera era dotată inclusiv cu lift pentru transportarea mâncării. [Detaliu surtout de table, elementul central al mesei din sufragerie 😍] Sala maură, inspirată din interioarele palatului Alhambra, a fost amenajată între 1890-1892, pe locul unei terase acoperite și a servit ca sală de recepție și salon de ceai pentru Regină și anturajul său. Expune astăzi arme persane din colecția Regelui. Plafonul și pereții sunt realizați din stuc aurit turnat în formă de arabescuri, iar candelabrele amintesc de minaretele unei moschei. Din castel nu lipsea o sală de biliard și jocuri. Pasajul francez conduce la Salonul otoman (turcesc) – amenajat între 1875-1883, este îmbrăcat în totalitate (pereți, tavan) cu mătase brodată cu fir de aur; broderiile au făcut parte din Expoziția Universală de la Viena din 1873. Utilizată ca salon de oaspeți și fumoar, sala expune astăzi narghileaua Regelui și un covor turcesc.  Castelul era dotat și cu lift, confortabil, cu ușă din fier forjat.  Aici se finalizează zona vizitabilă a parterului și se continuă către etajul 1. [Liftul castelului, și el o bijuterie... tehnică.] Până de curând, existau două tururi disponibile (parter + etaj 1 sau parter + etaj 1 + etaj 2) însă, pentru că etajul 2 a intrat în conservare, în prezent singura opțiune de vizitare include parterul și etajul 1 ale castelului. Prețul biletului este 100 lei/adult, 50 lei pentru pensionari respectiv 25 lei pentru elevi, studenți și tineri posesori ai cardului euro <26 ani; copiii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de intrare gratuită, la fel și elevii pe perioada vacanțelor școlare - click aici pentru detalii. O altă noutate a anului 2025 este introducerea unei limite zilnice de vizitare. Astfel în fiecare zi sunt disponibile doar 2000 de bilete, care sunt disponibile pe intervale orare și se pot achiziționa online (se aplică o taxă de procesare de aprox. 4%)și de la stațiile Self Pay (doar cu card bancar) amplasate în proximitatea Castelului Peleș. Biletele de acces se achiziționează cu programare și sunt valabile doar în ziua vizitei, așadar nu se pot reporta de la o zi la alta si nu se supun politicii de retur. Această limită a fost introdusă pentru protejarea acestui monument istoric de clasă A, atât clădirea cât și patrimoniul valoros pe care aceasta îl adăpostește având nevoie să fie protejate prin evitarea vizitarii intensive, cu atât mai mult cu cât se află în procedură de clasare în patrimoniul UNESCO.  De altfel, se respectă o regulă de vizitare europeană, întâlnită la toate marile muzee amenjate în castele cu valoare de monument istoric și se asigură protejarea acestora printr-o exploatare turistică rațională. [Scara de onoare spre etajul 1.] Pe scara de onoare se urcă spre aripa de nord a etajului 1, unde primul obiectiv vizitat este Sala mare de concerte. Aproape în fiecare weekend de vară erau organizate concerte, susținute de cvartetul de coarde Carmen Sylva, format de Enescu special pentru a cânta pentru Familia Regală. La concerte se intra direct de pe terasa castelului. Decorată în stilul neorenașterii engleze, cu lambrisaj din lemn de nuc și tapet din piele flamandă din sec. 18, sala expune deasupra șemineului portretul Reginei „ascultând vocile pădurii”, include loja pentru cor sau orchestră și adăpostește orga Reginei, realizată în Austria, cu 1.796 de tuburi, pupitru dublu de comandă, împărțit în incăperi diferite. [Portretul Reginei Elisabeta, a.k.a. Carmen Sylva.] Pe sub mecanismul orgii se trece în a doua încăpere – Sala nouă de muzică. Având o acustică bine gândită, aici se organizau audiții mai restrânse. Într-o perioadă în această sala a fost adăpostit tezaurul coroanei. Astăzi este decorată cu mobilier din lemn de tec (primit de la un maharajah din India), vase chinezești de grădină, vase persane, un vas pentru ars mirodenii, un paravan japonez din mătase (daruri primite de membrii familei regale). O frumoasă scară interioară duce spre apartamentul garderobierei. [Sala nouă de muzică, plină cu obiecte de mare valoare.] De la balcoanele culoarului de la etajul 1 se poate admira, de sus, holul de onoare - priveliștea este superbă; și un pic mai de-aproape tavanul mobil din sticlă, pe măsură de spectaculos. [Tavanul din sticlă al holului de onoare.] Apartamentul regal este impresionant. Intrarea direct către dormitor este una discretă, mascată de un dulap, iar pe ea avea acces doar personalul de serviciu. Forma finală și actuală a dormitorului regal ne arată stilul Renașterii flamande, cu pereți îmbrăcați în lambriuri casetate, mobilier sobru, masiv, bogat sculptat. Dormitorul include pe o latură și o micuță capelă, cu picturi realizate de Regină. Neobișnuit pentru cuplurile regale, Regele Carol I și Regina Elisabeta foloseau același apartament și dormeau împreună. În patul din lemn de nuc, comandat în 1883, Regele Carol I și-a trăit ultimele clipe din viață în 1914, când s-a stins, la castel, la 75 de ani. Deasupra patului se află portretul Mărioarei, unicul copil al cuplului regal, trecută în veșnicie la numai patru ani, în 1874. Întrucât Regina se deplasa mai greu, într-o latură a dormitorului i-a fost amenajat cabinetul de lucru. [Dormitorul apartamentului regal.] Salonul pentru mic dejun din apartmentul regal era dedicat mesei de dimineață și semnării corespondenței, ritual care începea în fiecare zi la ora 8. A fost amenajat în stilul neo-renașterii germane și italiene, cu decorațiuni realizate la Viena, lemn de diverse esențe, sobă germană din faianță, piese de artă din metal prețios, sticlă de Boemia; iar aranjamentul din prezent expune o față de masă originală și porțelanuri nemțești.  Apartamentul regal mai cuprinde garderoba regală (walk-in); baia regală (originală), cu toate dotările – cadă din metal nichelat, lavoar, bideu; salon de odihnă după baie/cabinet de toaletă, separat de sala de baie printr-un grilaj. [Baia apartamentului regal.] Exista și o ieșire către o terasă iar culoarul din apartamentul regal este unul din locurile unde ajunge pasajul secret care pornește din bibliotecă. Intrarea principală în apartament este mai somptuoasă, normală pentru un castel și trece prin Camera de gardă, separând dormitorul regal de apartamentele destinate oaspeților. Aici Regele primea raportul de la aghiotant. [Biroul regelui din Camera de gardă.] Urmează un prim apartament de oaspeți (al Principilor), compus din dormitor, garderobă, baie. Denumit apartamentul rococo, inspirat din castelele Fountainbleau și Würzburg și modificat de multe ori de-a lungul timpului, a găzduit numeroși oaspeți de seamă și a fost folosit de Ferdinand și Maria o perioadă scurtă (Carol al II-lea s-a născut aici). Lemn alb, baghete aurii, damasc roșu, catifea, satin, broderii, porțelan, cristal; atmosfera de aici emană delicatețe. [Apartamentul rococo.] Cel mai mare și impresionant apartament de la etajul 1 este Apartamentul imperial; destinat înalților oaspeți, a fost construit și special amenajat pentru împăratul austro-ungar Franz Josef, în 1905-1906. Carol sărbătorea 40 de ani de domnie, ocazie cu care a avut invitați de seamă, pentru a căror primire s-au făcut eforturi semnificative. Din păcate Franz Josef nu a mai ajuns la Peleș ci a participat doar la festivitățile din București, neavând ocazia să se bucure de tot ce se pregătise pentru el.  Apartamentul a fost folosit în schimb de Gustav V al Suediei (vărul reginei Elisabeta). [Cameră în Apartamentul imperial.] Ansamblul cuprinde mai multe încăperi – salon de primire, cameră de lucru, dormitor, cameră de toaletă, baie, garderobă, camera valetului, delimitate prin denivelări și draperii.  Stilul amenajării este barocul austriac – lemn de nuc și din esențe exotice, coloane din lemn în torsadă, tapet din piele, candelabre ornate cu cristale de Boemia. Intrarea în apartament însăși este impresionantă, monumentală iar nota generală este una de prețiozitate. [Hol pe lângă Biblioteca oaspeților, către intrarea monumentală a Apartamentului imperial.] Mai pot fi văzute la etajul 1: Trei mici apartamente pentru doamnele de onoare care însoțeau oaspeții. Pentru a economisi spațiu, două dintre ele au fost construite pe două niveluri, cu garderoba sus; au toate o singură baie, comună, cu ușă mascată. Biblioteca oaspeților. Camera pisicilor reginei, care erau ele iubite dar nu aveau voie să umble libere prin tot castelul. Camera lui Ion Calinderu, administratorul domeniilor regale până în 1913, când s-a stins din viață și funcția sa a fost preluată de prințul Barbu Știrbey. Camera primului-ministru - camera unde a fost ținut I. G. Duca pentru o noapte după ce a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Scara în spirală din holul de onoare continuă și aici iar la acest nivel se poate vedea profilul lui Karel Liehmann. Scara avea rol decorativ în principal dar reprezenta și o cale mai scurtă către mansardă. [Scara spiralată și loja confesională.] Urmează Etajul 2 sau Mansarda 1 - care nu se mai vizitează dar pe care, pentru că am avut șansa de a le documenta înainte, le poți vedea în ghidul nostru 🤗 Sunt două mansarde, una vizitabilă și încă una care era doar pentru personalul de serviciu – de aici se acționa mecanismul plafonului și se avea acces către turnul cu ceas. La etajul 2 turul se desfășura în jurul holului de onoare și se vizitau toate încăperile. Culoarele sunt decorate cu portrete ale unor strămoși ai Regelui (familia Hohenzolern este mai veche de 1000 de ani). [Culoarul etajului 2 (mansardă).] Se puteau admira la mansardă: Apartamentul Olgăi Mavrogheni, principala doamnă de onoare a Reginei, sau Marea doamnă de onoare, compus din camera de zi, dormitor, baie. Tema decorativă predominantă este cea florală – mobilier îmbrăcat în catifea cu motive florale, lustră din cristal în forma florilor de salcâm; argint, porțelan, faianță. Era soția ministrului de finanțe Petru Mavrogheni și avea aici reședința pe timp de vară, când regina venea la Peleș și petreceau tot timpul împreună. [Apartamentul Olga Mavrogheni.] Apartamentul Zoe Bengescu – cealaltă doamnă de onoare a Reginei – constă din camera de zi, dormitor, un cabinet de toaletă și o cadă ingenios ascunsă (din păcate și de ochii vizitatorilor) într-un dulap, pentru a putea fi mascată pe timpul zilei, când primea oaspeți. Intim, cald, piese de artă fină. Apartamentul Maria Poenaru, o altă doamnă de onoare a Reginei (și soția gr. Constantin Poenaru, ministru de război), cuprinde antreu, camera de zi, baie, dormitor, birou de lucru, separate prin grilaje și denivelări și decorate cu artă ceramică, seturi Tiffany și Baccarat, catifea. [Apartamentul Mariei Poenaru.] Apartamentul Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare preferată a reginei (exilată la Paris de Carol I din cauza poveștii de dragoste cu Ferdinand, căsătoria nefiindu-le permisă deoarece nu era principesă), este unul din cele mai mari apartamente (și are intrare către apt. de alături, unde se întâlnea cu Ferdinand), cu dormitor cu mobilier furniruit cu lemn de piper. [Apartamentul Elenei Văcărescu.] Doamnele de onoare trebuia să aibă aproape aceeași educație cu a reginei, să vorbească aceleași limbi (să poată citi ce citea și regina, să poată înțelege și discuta), să aibă aceleași pasiuni, erau prietene, însoțitoare; pentru alte servicii regina avea cameriste. Apartamentul principelui moștenitor Ferdinand (care a locuit aici între 1889-1892) a fost transformat în 1924, la dorința reginei Maria, în apartamentul micului rege Mihai. Cu lambriuri vopsite integral în alb, apartamentul a fost folosit în timpul primei domnii (1927-1930) și este alcătuit din dormitor, garderobă, cameră de zi, budoar. Are două intrări – una „neoficială”, prin dulapul flamand, direct în dormitor și una oficială, pe latura sudică. Se poate observa că ușile au fost modificate, pentru a fi putea folosite de un copil, mânerele fiind amplasate foarte jos. De altfel toate piesele de artă plastică amintesc de universul copilăriei. Aici este și capătul scării secrete. [Apartamentul din copilărie al regelui Mihai.] Apartamentul George Enescu păstrează până astăzi mobilierul original și a fost reamenajat pe baza fotografiilor din epocă. Sobru și elegant, se coboară în el pe o scară cu cinci trepte. Aici, pe lângă diversele piese create în ateliere europene, se remarcă și câteva lucrări de artă plastică românești iar pe masa din salonul de zi se află bagheta de dirijor. Enescu a compus lieduri și o cantata pe versuri semnate de Regina care i-a fost protector și prieten. [Apartamentul lui George Enescu.] Apartamentul Vasile Alecsandri l-a găzduit pe marele scriitor între 1883-1890. Zonele apartamentului sunt separate prin planurile diferite ale pardoselii. La moartea Mărioarei, poetul i-a trimis Reginei un poem cu titlul „Glas de stele”. Regele Carol I l-a numit pe Alecsandri ministru plenipotențiar la Legația română din Paris, i-a oferit o pensie consistentă și l-a invitat să-și petreacă vacanțele la castelul Peleș. Poetul a susținut-o și a încurajat-o pe protectoarea lui, Regina Elisabeta, și i-a dedicat și câteva poeme, printre care „Dorul de brazi”, „Ana Doamna”, „După doi seculi”, „O Regină într-o mansardă”, „Balada Peleșului”. [Apartamentul lui Vasile Alecsandri.] Tot la mansardă se află și atelierul de pictură al Reginei. Ea picta încă de la 6 dimineața, apoi cobora pentru micul dejun, la ora 8. Construit în 1906, cu arhitectură Art Nouveau, atelierul are un plafon foarte înalt, care seamnănă cu o corabie răsturnată și este construit din lemn de esențe rășinoase, adus din Himalaya. Încăperea primește foarte multă lumină naturală prin ferestrele foarte înalte, cu vedere inspirațională către Bucegi. Printre decorațiunile sălii se află un bust al Principesei Mărioara. [Atelierul de pictură al Reginei.] Mai sunt la mansardă încăperi destinate socializării, servirii ceaiului de la ora 17 (socializarea se făcea preponderent cu Regina, oaspeții întâlnindu-se cu Regele doar la masă) - saloane decorate în stil empire, rococo și german. În salonul Biedermeier există o interesantă masă cu blat de ardezie, pe care au semnat membrii familiei regale – Ferdinand, Maria, Carol II, sora lui - Elisabeta, Minion (regina Yugoslaviei, cel de-al treilea copil al reginei Maria), Nicolae, Ileana, Mihai, Elena (și din păcate nu doar aceștia, pentru că... s-au mai simțit și alții, trecători, la fel de importanți...☹️) Mai era și „camera bețivilor” (trink stube), unde pentru a ajunge trebuia să urci pe o scară într-un mic turnuleț; acolo se afla locul pentru „bețivi” – un spațiu socializare, unde se putea bea mai mult și face mai multă, gălăgie, izolat, căci, din comanda regelui, la ora 23 se dădea stingerea. Aici se încheie povestea. Prea scurtă pentru tot ce cuprinde în fapt... Turul se finalizează cu magazinul de suveniruri, unde se găsesc produse pentru toate interesele și buzunarele – de la magneți, cărți poștale și tricouri la cărți, icoane, cataloage, sau cel mai cuprinzător studiu despre Carol II. [O diversitate mare de suveniruri.] Alte info, diverse și interesante: “Castelul a avut funcție și de reprezentare și de petrecere a timpului liber. Peleșul a fost retrocedat în 2007 și este administrat de Ministerul Culturii, împreună cu Pelișorul. După ce guvernul român a anunțat retrocedarea castelului către Regele Mihai I al României, acesta şi-a exprimat dorința sa ca palatul să continue să adăpostească Muzeul Național Peleș, fiind folosit ocazional pentru evenimentele importante, cu semnificație națională, pe care le organizează Familia Regală. ” Pentru construcția castelului s-au cheltuit cam 16 milioane lei-aur: pe-atunci 1 leu-aur valora 12 USD, iar un dolar de pe la 1875 este echivalat în prezent la 20 dolari. Ia și fă niște calcule dacă vrei... 😀  La 1901 a fost instalat de către o firmă vieneză un aspirator central de praf, cu pompele cu vacuum la subsol (unde se propagă și zgomotul) și prize de aspirare la fiecare colt al culoarelor; și care încă funcționează (!!!) [Priză a sistemului centralizat de aspirare.] Șemineele din castel sunt doar decorative; câteva ascund în ele calorifere (originale), căci încălzirea era centralizată, pe lemne, încă de la 1883 – abur supraîncălzit circula prin calorifere; existau și guri de aer cald. Încă de la inaugurare castelul a avut și electricitate, băi cu apă curentă și canalizare și chiar și instalație de hidranți anti-incendiu (originală), fiind cea mai modernă construcție din Europa la acea vreme. Colecția de artă plastică a castelului include numeroase lucrări ale celui care avea să fie marele Gustav Klimt. Cea mai mare oglindă venețiană din castel are o lățime de 5 metri. Castelul are 160 camere, din care 60 de dormitoare și 30 de băi. Pentru a se putea comunica în interiorul lui, castelul a fost dotat cu o instalaţie de sonerie electrică, realizată în decembrie 1884, în aproape toate camerele existând butoane. Comunicarea cu exteriorul se făcea prin intermediul a trei posturi telefonice, instalate în 1885 şi având legătură cu Gara Sinaia, Oficiul Sinaia şi cu Bucureştiul.  Pe întreg domeniul regal lucrau aproximativ 200 de oameni. Toate încăperile (apartamentele) din castel sunt diferite. Parcul castelului era deschis publicului larg în timpul lui Carol I.  Orologiul din turnul mare a fost instalat în 1906. [Turnul mare cu orologiul original.] Peleșul a fost deschis pentru prima oară ca muzeu în 1953 și se vizita doar parterul. În 1975 castelul a intrat în restaurare, la dorința lui Nicolae Ceaușescu influențat de președintele american Gerald Ford, care și-a exprimat admirația pentru Peleș după ce a semnat, în Holul de Onoare, Acordul națiunii celei mai favorizate. Muzeul Național Peleș are inclusiv cont Tiktok. Și pagină pe Unde Mergem® 😊 Și dacă tot ai venit la castel, merită să faci o plimbare și în splendidul parc din jur. Amenajate la vremea lor cu ajutorul mai multor arhitecți peisagiști, grădinile și pădurea de la Peleș sunt străbătute de drumuri, cărări, poteci pe sub brazi și fagi seculari, care duc până la fosta Stână Regală. Regele Carol a interzis exploatarea pădurii, pentru a-i păstra farmecul sălbatic. Bazaltul care mărginea drumurile se mai poate încă observa și în prezent. [Alee în parcul din spatele castelului.] Dacă vii cu mașina, o poți lăsa într-una dintre parcările cu plată aflate la intrările pe domeniul regal: Foișor, Complex Furnica, cea de lângă Mănăstirea Sinaia sau cea mai apropiată de Castel (dar și cea mai mică) – Economat. În sezon și în zilele aglomerate de weekend poți avea în vedere și parcarea Ferdinand (tot cu plată) aflată mai jos, lângă intrarea pe Aleea Peleșului. De aici până la Castel vei parcurge aprox. 1,5 km într-o plimbare agreabilă pe Valea Peleșului și vei avea ocazia să vezi alte puncte importante de pe domeniu, astăzi hoteluri: Stăvilar (fosta spălătorie regală) și Bastion (fostele grajduri regale) - care în perioada comunistă a găzduit Muzeul Ceramicii, unde erau expuse piese aparținând Casei regale iar în 1980 a fost transformat în spațiu de cazare, cu numele Vila Ceramicii. (sursa: Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș) Programul de vizitare a Muzeului Național Peleș este foarte „dinamic”, putând surveni modificări în funcție de sezon, de evenimentele și ceremoniile organizate de Casa Regală; click aici  pentru pagina oficială de vânzare a biletelor + program și tarife de vizitare actualizate în timp real.

Centrul de vizitare al Parcului Național Piatra Craiului din Zărnești este o importantă atracție a zonei, atât pentru cei mici - care au posibilitatea de a învăța despre flora, fauna și geologia zonei, cât și pentru cei mari - care pot acumula informații noi referitoare la unul dintre cele mai spectaculoase parcuri naționale din țară.  Centrul și-a deschis porțile în anul 2016 fiind un proiect al administrației Parcului Național, finanțat din fonduri europene, ce a avut ca obiectiv creșterea conștientizării, a informării și a monitorizării biodiversității din perimetrul ariei protejate. Centrul de vizitare a fost proiectat sub forma unui muzeu interactiv și se găsește în clădirea administrației Parcului, la aproximativ 1 km de Zărnești, pe drumul ce duce către Plaiul Foii. Este o construcție impozantă, din lemn, de culoare neagră, pe care nu o poți rata. Drumul de acces este asfaltat și poate fi parcurs atât cu mașina, cât și cu bicicleta sau pe jos. Există posibilitatea de a parca în zonă și vei găsi un suport pentru biciclete chiar în fața clădirii. Atenție mare însă în cazul în care alegi să mergi pe jos până acolo pentru că o porțiune de drum, cea de la ieșirea din oraș până la centru, nu are trotuar astfel că vei fi nevoit să mergi pe pista de biciclete sau pe marginea drumului.  În afara sezonului de vară Centrul este închis sâmbătă, duminica și lunea, de marți până joi programul este de la ora 10 la ora 16, iar vinerea de la 10 la 14. Astfel, dacă ești în zonă în weekendurile din extrasezon, vinerea este singura zi în care ai putea vizita muzeul interactiv. 😐 Nu îți face griji pentru aglomerație căci spațiul este mare și nu sunt niciodată multe persoane simultan în muzeu.  [Recepția Centrului de Vizitare.] La intrarea în muzeu unul din reprezentanţii parcului, personal calificat în domeniu, te va întâmpina și, dacă timpul îi permite, îți va oferi un tur al muzeului. În caz contrar vei putea explora pe cont propriu muzeul construit sub forma de circuit pe care îl poți parcurge foarte uşor, urmând săgețile de pe podea. Dacă plănuiești să mergi cu un grup mai mare ar fi bine să suni și să anunți înainte pentru a fi sigur că există un ghid disponibil pentru voi la ora la care veți ajunge. Muzeul este gândit sub forma unui traseu de drumeție tip circuit. Vei începe cu urcarea unei pante pe care vei întâlni unele din cele mai cunoscute specii de animale din perimetrul Pietrei Craiului și vei auzi sunetele specifice acestora.  [Începutul circuitului de vizitare.] La etajul următor este disponibilă o machetă 3D din gips a Parcului Național pe care se proiectează diferite hărți precum harta traseelor montane, a proprietarilor de terenuri sau a dispunerii pe tipurile de roci. Tot acolo este disponibilă și o cutie de nisip ce dispune de un proiector sensibil la altitudine în care copiii se pot juca și în același timp observa dispunerea tipului de relief în funcție de înălțime.  [Cutia de nisip cu proiecție a altitudinii.] În camerele următoare te vei întâlni cu mai multe monitoare controlate prin mișcări ale mâinii (tehnologia Kinect) care au scopul de te învăța despre tipurile de roci, despre flora, fauna și activitățile întâlnite în perimetrul Parcului Național Piatra Craiului. Această unealtă interactivă îți pune la dispoziție o serie de fotografii, texte în limbile română și engleză, filmulețe și puzzle-uri. Nu toate aceste ecrane interactive funcționează perfect de la prima încercare, s-ar putea să fie nevoie de multă răbdare dacă îți dorești să treci prin toate materialele disponibile. 🙂 Ultima porțiune din traseu te va duce în lumea peșterilor unde ai posibilitatea de a învăța despre stalactite și stalagmite și de a simula sunetul ecoului într-o peșteră dar și într-o vale stâncoasă asemenea celor pe care le vei întâlni pe munte.  [Panouri interactive de informare.] O parte din traseu este accesibilă și persoanelor cu afecțiuni motorii, fiind disponibile rampe, dar și persoanelor cu deficiențe de văz întrucât pe podea se găsește pavajul specific – benzi reliefate, sunt disponibile descrieri în limbaj Braille, iar experiența poate fi una autentică datorită stimulilor auditivi integrați.  De la recepție poți sa achiziționezi hărți ale traseelor din Parcul Național dar şi tricouri, stickere și afișe ca suvenir. Accesul în centrul de vizitare costă 5 lei/adult. Cei sub 18 ani şi locuitorii în comunitățile de pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului au gratuitate. De asemenea, cei care au bilet de vizitare valabil al  Parcului Național Piatra Craiului pot intra fără să mai plătească cei 5 lei.  Pentru accesul în Parcul Național, din luna mai până în luna octombrie, este necesară achiziționarea unui bilet de intrare în valoare de 10 lei. Acesta este disponibil chiar la tonomatul de la centrul de vizitare sau online (pentru bilete vezi https://www.pcrai.ro/bilete). [Panorama muntelui de la intrarea în Centru 😍] Noi credem că dacă ajungi în zonă merită să vizitezi acest obiectiv mai ales dacă ai copii. Este o oportunitate de învățare aparte pentru ei iar accesul pentru ei este gratuit așa că timpul poate fi investit cu folos în acest loc! 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe

Unde? Municipiul Făgăraș, județul Brașov, Transilvania Când? În 1310, pe locul unde se aflase o fortificație din pamânt și lemn, începea construcția a ceea ce va deveni un valoros monument de arhitectură militară medievală - Cetatea Făgărașului. Interesant: una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăţi medievale din Europa de Est, Cetatea Făgăraşului este cunoscută ca fiind "cetatea care nu a fost cucerită niciodată" - începând cu anul 1500 și până la mijlocul sec. XIX a fost asediată de 15 ori fără succes! Istoric Pe la 1526 a devenit castel seniorial fortificat după ce a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, stăpân al domeniului feudal al Făgărașului. În 1599 cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul, care a dăruit-o soției sale, Doamna Stanca. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, a fost preluată de austrieci şi a început să piardă din măreția de odinioară... [Statuie Doamna Stanca. Spiridon Georgescu - 1938.] Construcție și destinație Menită inițial să apere sud-estul Transilvaniei de atacurile tătarilor și otomanilor, cetatea cu o istorie de peste 700 de ani avea să îndeplinească de-a lungul istoriei roluri variate și să adăpostească oameni și povești din cele mai fascinante – baluri grandioase, lupte, prizonieri, colecții de artă, torturi teribile. Prima transformare i-a fost adusă de Ștefan Mailat, în perioada cât a fost proprietar al cetății (1528-1541) și voievod al Transilvaniei (1534-1541). Grosimea zidurilor a fost dublată (în unele zone au peste 3 metri grosime!), i-au fost adăugate încăperi și săli, transformându-se din cetate de apărare într-un castel seniorial fortificat. Apoi, după ce a cucerit-o în 1599, Mihai Viteazul a transformat-o în reședință. Castelul a devenit astfel unul din cele mai mondene locuri din Transilvania, între zidurile lui organizându-se baluri fastuoase, cu zeci de invitați din cei mai aleși, cu viței și zeci de porci și de claponi sacrificați, butoaie de vin care curgeau pentru desfătarea oaspeților. Avea să devină însă mai târziu loc de încarcerare și robie pentru copiii și Doamna voievodului. În 1617 turnului sud-vestic i s-au adăugat două niveluri. În 1630 șanțul de apărare a fost lărgit iar mai târziu pivnițele au fost transformate în temnițe pentru iobagii nesupuși. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, cetatea a devenit cazarmă iar mai târziu închisoare militară. Cu siguranță impresionantă este sala tronului, pe care administratorii din prezent au făcut tot posibilul să o amenajeze cât mai aproape de originalul din perioada de glorie a cetății. E un exercițiu interesant să-ți imaginezi sala ocupată de conducători din toată lumea, regi și regine, cavaleri medievali și sfetnici credincioși. Istoria modernă și contemporană Între 1948 și 1960 cetatea a fost utilizată ca închisoare pentru cei ce se opuneau regimului comunist – deținuții politic. Acestei perioade îi este în prezent dedicată o aripă a cetății, care readuce în atenţie rezistența anti-comunistă, cu povești cutremurătoare din istoria noastră recentă, pagini importante din memoria noastră ca popor. Dezafectată după 1960 și aproape necunoscută până în urmă cu ceva ani, cetatea a beneficiat de investiții semnificative care au readus-o la viață. Susținută de promovare adecvată, a devenit o atracție turistică importantă atât pentru români cât și pentru străinii interesați care vizitează regiunea. În 2020 a fost început un proiect de restaurare care a constat în refacerea celor două poduri de lemn (cel din nord, fix, pe unde acum se face accesul în cetate și cel mobil, rabatabil, pe care se iese din cetate), restaurarea zidurilor de apărare și a unuia dintre bastioane, refacerea drumului de strajă; s-au reamenajat aleile, fântâna și toată curtea interioară (care în perioada medievală era numită Piața Cetății); și mai ales, s-a schimbat acoperișul. Toate acestea, împreună cu amenajarea unui un traseu de promenadă pe care poți face înconjurul prin exterior zidurilor de apărare, i-au dat cetății un suflu nou și atractiv. 😍 Interesant este că, deși a fost construită pe o fostă mlaștină, datorită cantității impresionante de piatră folosită, cetatea nu a avut nevoie de reconsolidare. La fundație s-au folosit trunchiuri masive de stejar (câțiva sunt expuși în muzeu) peste care s-a pus piatră de râu iar peste toate s-a turnat var nestins; iar pe toată această „talpă” construcția masivă a cetății s-a „așezat” foarte bine, rezistând foarte bine până în prezent. În cele peste șapte secole de existență, singurul punct slab al cetății a fost... acoperișul, care a trebuit refăcut de mai multe ori. [Drumul de strajă, proaspăt restaurat.] Cetatea adăpostește în prezent Biblioteca Municipală și Muzeul Ţării Făgăraşului "Valer Literat" (profesor, reprezentant de bază al vieţii culturale din oraşul Făgăraş în perioada interbelică), al cărui patrimoniu cuprinde colecţii de arheologie, arme, numismatică, documente, carte românească, port popular, ţesături etc. Cu 125 de încăperi și cinci etaje, ne face cunoștintă cu arhitectura timpurilor dar și cu obiceiurile lor, mai vesele sau mai triste – baluri fastuoase sau ... cu Fecioara de Fier, teribil instrument de tortură. Începând cu luna iunie a anului 2024, în fiecare weekend poți asista la ceremonialul de gardă -  o reconstituire a unui ritual ce se desfășura la Cetetea Făgărașului încă din sec. XVII, în care principesa Transilvaniei, stăpâna Cetății, dădea instrucțiuni căpitanului gărzii cum să se verifice zidurile, să se deschidă porțile. De fapt, este o reluare a ritualului care se ținea aici până la Pandemie, dar cu decoruri, costume și armuri replici după originale din epocă ... chiar și cu Principese noi, „recrutate” din personalul Muzeului. 10 soldați mărșăluiesc din Bastionul Szabo (redenumit acum bastionul gărzii cetății) până la poarta cu pod rabatabil, unde dau raportul și primesc instrucțiuni de la Principesă. Așa că, dacă te afli în zonă Sâmbăta sau Duminica, vino la Cetate un pic înainte de ora 12, la intrarea principală (de Est) unde pe lângă ceremonial, poți asista și la ridicarea și coborârea podului mobil! 😍 Impresia noastră Pe noi ne-a impresionat cel mai mult zona dedicată deținuților politic din perioada comunistă. Probabil datorită apropierii în timp și urmelor pe care încă le mai simțim ... Între 600 şi 1.000 de deţinuţi politic au fost închiși aici. Pentru idealuri care acum sunt luate de-a gata, sunt privite ca normalitate, ca aerul pe care îl respirăm – libera exprimare, dreptul de proprietate, libertatea religioasă. Au trecut prin torturi crunte, menite să îi “educe” în spiritul noii orânduiri. Mulți dintre ei au murit; nu se ştie exact câţi, pentru că regimul avea grijă să li se piardă urma, erau înmormântaţi pe ascuns, în timpul nopţii sau în gropi comune. Turnul Temniţă era locul cel mai greu - o carceră îngustă de doar 50 de centimetri, în care deținuții stăteau chirciţi, în apă foarte rece care le ajungea până la genunchi. În urma deciziilor unor “ideologi” care se ghidau după principii ca acesta: “Să ne luăm toate angajamentele ce ni se vor cere, dar, când va veni momentul, să ne amintim că onoarea comunistă constă în a nu îndeplini aceste angajamente” (V.I. Lenin, “Vorbe goale despre libertate”). [Pentru cine nu știe sau a uitat ce însemna comunismul...] De la șanțul cu apă, cu lebedele lui grațioase, la impunătoarea sală a tronului sau la mărturiile opresiunii comuniste, Cetatea Făgărașului reprezintă o incursiune în istoria românească ce nu trebuie să lipsească de pe lista de obiective a oricărui călător în zonă! ┄ Intrarea în cetate se face pe poarta de la zidul de Nord, pe podul fix. În zona intrării sunt multe locuri de parcare, inclusiv pentru microbuze și autocare. Preț bilete:  Adulți 30 lei Pensionari 15 lei Elevi, studenți 10 lei Gratuit pentru copii <7 ani, persoane cu dizabilități și însoțitorii acestora. Click aici pentru mai multe detalii despre vizitare.

Cetatea Feldioarei Acum o știm după acest nume. Dar la începuturi a avut unul mult mai plin de semnificație – Marienburg; adică „Cetatea Mariei” în germană, pentru că a fost ridicată, în secolul 13, de către cavalerii teutoni, a căror protectoare era Fecioara Maria.  Cea mai veche atestare documentară o plasează în anul 1225. Cavalerii s-au așezat aici probabil undeva în jurul anului 1211, după ce acest lucru le-a fost permis de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cu scopul de a apăra teritoriile coroanei ungare. Și s-au pus pe treabă – pe construit (cu metode trainice care au dus la păstrarea până în zilele noastre a unor părți de zid), pe dezvoltat, pe comerț și pe extins. Lucrul ăsta însă nu i-a plăcut regelui Ungariei, care tot el i-a și alungat, în urma lor rămânând totuşi o localitate înfloritoare. Marea reconstrucție din 2013 Distrusă (1430, 1432, 1457) și reconstruită în repetate rânduri (un document din anul 1439 spune că “locuitorii comunei Feldioara au construit o cetate cu mari cheltuieli şi cu mare osteneală”), cea mai veche fortificație din județul Brașov şi cea mai mare cetate construită de teutoni în Transilvania, a fost la un moment dat abandonată ruinei.  Au rezistat doar turnul de nord-vest, fântâna, temelia capelei și o parte din pivniță. Până în 2013, când s-a început un proiect amplu de restaurare, completat cu o cercetare arheologică aprofundată ce a dus în mod fericit și la descoperirea unor artefacte antice bine conservate, dovezi ale locuirii îndelungate, de mii de ani, a acestor meleaguri. Proiectul de restaurare a fost planificat și implementat cu eforturi semnificative de conservare a fortificațiilor inițiale, de păstrare a arhitecturii atât cât a putut fi cunoscută și de redare a măreției de odinioară. Iar rezultatul este unul remarcabil, care a dus la introducerea monumentului istoric în circuitul turistic, dându-se astfel ocazia celor interesați de epoca medievală să intre în contact cu noi pagini de istorie românească și europeană. Merită să păşeşti pe urmele cavalerilor teutoni şi să contemplezi de pe metereze toată Ţara Bârsei până hăt-departe spre Munţii Bucegi! Taxe vizitare: Adulți / 20 lei, Pensionari / 10 lei, Elevi, studenți / 5 lei Gratuit pentru copii <7 ani, copii din centre de plasament, aşezăminte sociale, şcoli speciale, persoane cu dizabilităţi. Ultimul bilet se eliberează cu 30 de minute înainte de ora de închidere.

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Cetatea Râşnov este unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cavalerii teutoni au fost primii care s-au hotărât să profite de poziţia strategică a dealului ce domină zona, şi pe la începutul sec. XIII au ridicat aici o fortificaţie din lemn. După alungarea lor din Transilvania, prin sec. XIV, locuitorii Râşnovului au preluat-o şi au transformat-o într-o cetate ţărănească menită să fie loc de refugiu în faţa invadatorilor, iar prima menţionare a cetăţii din anul 1335 confirmă acest rol. Cetatea are o construcţie foarte ingenioasă, adaptată reliefului, cu două incinte: una exterioară (construită exclusiv din piatră masivă, în care erau adăpostite vitele celor refugiaţi aici) şi una interioară (din piatră, lemn şi cărămidă) unde se aflau şi locuinţe. Atunci când paznicii cetăţii vedeau apropiindu-se vreo armată duşmană, băteau clopotele din turnul de pază iar populaţia Râşnovului se muta aici, cu "căţel şi purcel" şi aştepta ca năvălitorii să se retragă. Cetatea a rezistat multor asedii şi doar o singură dată apărătorii ei s-au predat, pentru că li se blocase accesul la izvorul de apă aflat în exterior. Pentru a nu se mai întâmpla asta, în 1623 primăria Râşnov încredinţează unor meşteri saşi săparea unei fântâni, iar aceştia reuşesc să dea de apă după 17 ani în care au săpat 98 metri în stâncă! În perioada recentă, în cetate s-au turnat scene din câteva filme istorice româneşti iar un film american din 2002 care s-a filmat în zona Râşnoavei, cu câteva cadre şi în cetate, a primit un Oscar. În prezent poate fi vizitat doar inelul exterior al cetăţii, curtea interioară aflându-se într-un proces de reconstrucţie care şi-a propus să-i redea aspectul din perioada de glorie. Există două modalităţi prin care poţi ajunge la cetate: cu liftul pe plan înclinat care te urcă din centrul Râşnovului în mai puţin de un minut (dus întors costă 25 lei/adult, 15 lei/copil iar pe un sens15 lei/adult şi 10 lei/copil, program zilnic 09-19 - în sezon) sau cu trenuleţul tras de un tractor 😀 care pleacă din parcarea de la DN1E (costuri: 12 lei/zi parcarea, 12lei/pers. trenuleţul tur-retur, gratuit pentru copiii sub 3 ani), program zilnic 09:00-18:00, cu ultima coborâre la 18:10. [Celebrul trenuleț de Râșnov.] Noi îţi recomandăm să faci mişcare şi să urci pe jos din parcare - cale de 650m te vei bucura de o plimbare agreabilă prin pădure până la sus la cetate! 😍

Cetatea Rupea se numără printre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României și a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1324, când în interiorul ei s-au adăpostit, în urma unor lupte teribile, sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. A fost consemnată cu denumirea Castrum Kuholm, care face referire la stânca pe care a fost construită.  Documente ulterioare o menționează drept important centru meșteșugăresc și comercial. [Amplasare strategică.] Așezată strategic, la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, cetatea a servit de-a lungul timpului atât ca fortificație cât și ca refugiu pentru locuitorii ce populau dealurile și valea dimprejur. [Vedere asupra oraşului Rupea...] Până mai ieri cetatea Rupea era necunoscută; poate cel mult dacă locuiai în județul Brașov să o fi știut. Dacă mergi din/prin Brașov spre Sighișoara nu ai cum să o ratezi, la 50 de km de Brașov. Se vede de pe drum, de la distanță și deși poate nu prea a fost promovată de autoritățile competente, recenta restaurare o scoate din anonimat. Mulți critică modul în care s-a făcut această restaurare – că e prea mult beton, că prea sunt asfaltate trotuarele, că nu se potrivesc țiglele. Noi am plecat de-acolo cu un sentiment plăcut și cu impresia unui lucru bine făcut și prezentat. Poate o fi fost loc de mai mult lemn și de mai mult „vechi” … dar mai importantă ni se pare introducerea în circuitul turistic și redeschiderea, chiar și puțin, a unei pagini de istorie, lucru care nu poate fi decât benefic. Cetatea domină împrejurimile de sus, de pe Dealul Cuhalmului, mărturie a locuirii îndelungate a acestor meleaguri. Pe vremea dacilor aici se presupune că a fost ridicată Rumidava/Ramidava, care, odată cucerită de romani devine castrul Rupes, de unde, cel mai probabil și denumirea de astăzi a localității. [... şi asupra drumului din vale.] Atacată, jefuită, părăsită, regăsită drept refugiu, predată, refugiu din nou supraviețuitorilor de ciumă, apoi din nou abandonată, Cetatea Rupea, (re)construită pe trei incinte – cetatea de sus (cea mai veche), cetatea de mijloc și cetatea de jos, și-a regăsit în 2013 măreția, și a fost clasată în lista monumentelor istorice. Poarta de intrare în cetatea de mijloc prezintă un element unic în Europa – Turnul Pentagonal. [Turnul Pentagonal, unic în Europa.] Fântâna cetății, săpată în 1623 și adâncă de 59m, este nesecată până astăzi. Cetatea Rupea are forma unei spirale ascendente iar din planurile ei nu lipsește Turnul Slăninii 🙂 specific cetăților săsești. Cât din aceste informații este legendă și cât este document istoric face parte din farmecul oricărui asemenea loc. Nouă, profanilor, știm că ne place și recomandăm tuturor o vizită. Veți pleca de-aici cu siguranță, un pic mai bogați spiritual. Biletul de intrare costă 15 lei/adulţi, 8 lei/copii 7-18 ani.

Ca multe alte localități din Transilvania, și Prejmer deține o biserică fortificată, considerată cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate din sud-estul Europei. Monument istoric, aceasta face parte din lista UNESCO din 1999. Purtând hramul Sfânta Cruce, biserica a fost datată în sec. XIII și se pare că a fost construită pe locul unei foste bazilici romane, cu un secol mai tânără. Cum Prejmer era prima localitate în drumul tătarilor şi mai apoi, a turcilor ce veneau în prădăciune dinspre pasul Buzău, Sigismund de Luxemburg a decis fortificarea bisericii, ridicând o incintă înaltă și puternică, înconjurată cu un șanț lat cu apă; ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12, porți de fier, poduri mobile, bastioane, guri de foc. Mai mult, cetatea deținea un dispozitiv de luptă inovator, denumit „orga morții” - mai multe arme de foc așezate la un loc, ce trăgeau toate deodată, producând pierderi însemnate și în același timp, panică. Se întâmpla prin anii 1400. De pe atunci, biserica se pare că adăpostește cel mai vechi altar triptic din Transilvania, datat între 1450-1460. Cunoscută și sub denumirea de Cetatea Țărănească Prejmer, edificiul este de fapt un ansamblu arhitectural ce cuprinde atât cetatea cât și biserica. Biserica a fost edificată în 1218 iar zidurile cetății au fost ridicate în sec. XV. Zidul incintei principale este căptuşit la interior cu 275 de cămări, pe trei şi patru niveluri și conectate între ele prin scări de lemn. Aceste cămări păstrau proviziile sătenilor, fiecare familie din sat având propria sa cămară. În timpul asediilor locuitorii se refugiau in incinta Cetăţii. Și nu renunțau la educație, una din încăperi fiind dedicată vechii școli, primii dascăli fiind menţionați între 1460 și 1556. Celelalte încăperi mai expun, în prezent, interiorul tradițional, unelte meșteșugărești, obiecte de gospodărie. O vizită aici va fi cu siguranţă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care trăiau strămoşii noştri... şi o ocazie de aprecia viaţa bună de care ne bucurăm azi! 😊 Din Braşov poţi ajunge la Cetatea Prejmer şi cu autobuz, linia metropolitană 520, plecare din Făget, coborâre în staţia Monumentul Eroilor din Prejmer; click aici pentru traseu și orar.

Cetatea dacică din Covasna, „botezată” romantic Cetatea Zânelor, spun informațiile oficiale, ar fi una dintre cele mai mari și mai bine conservate fortificaţii dacice din afara Munților Orăștiei. Acum ... s-ar putea să fii dezamăgit după acest superlativ din descriere, când vei ajunge sus și ... nu vei găsi mai nimic ... Poate pentru ochii specialistului arheolog, locul o fi un Eldorado al vestigiilor dacice, pentru ochii profani ai turistului obișnuit însă nu prea oferă mare lucru ... Oricum, săpăturile nu au început de prea multă vreme, șantierul este încă în desfășurare ... poate peste ceva timp va fi acolo ceva mai atractiv. În schimb, traseul până acolo (mai ales după ce părăseşti drumul forestier şi începi urcuşul pe munte) este superb. La fel şi priveliştea pe care o ai din zona superioară a cetăţii către depresiunea Covasna, pe deasupra copacilor! Caută în aplicaţie traseul 🔎 Covasna - Cetatea Zânelor din destinaţia Covasna, judeţ Covasna. [Şantierul arheologic Cetatea Zânelor.] Din respect pentru trecut și datele istorice mai povestim că cetatea a avut un rol important politico-militar, de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație, dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia, dată fiind localizarea ei la intersecția dintre Valea Râului Negru și Bâsca Mare. Construirea ar fi început în sec. 2 î.e.n., cetatea a fost distrusă în vremea lui Burebista, apoi refăcută, dezvoltată și extinsă. Cu o suprafață mai mare de 3ha, situl include o acropolă, patru terase fortificate și altele nefortificate, ziduri de apărare și de susținere, un bastion. Un semnificativ inventar arheologic a fost descoperit aici – vase, unelte, podoabe, arme, monede etc. Se pare că a fost vorba despre un centru rezidențial vast, important și bogat.

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei. 

Satul Enisala mai are și alte elemente demne de atenție în afară de renumita deja cetate; unul dintre acestea este Gospodăria Țărănească, perfect conservată in situ. Un adevărat mic muzeu al satului, Gospodăria este o sinteză a vieții oamenilor din regiunea nordului Dobrogei, ilustrând traiul unei familii medii (nici prea bogată nici prea săracă). [O casă din lut, veche de peste 100 ani.] Casa are peste 100 de ani vechime. Este construită din pământ și învelită cu stuf, materialul tradițional, specific pentru acoperiș, ceea ce o face un loc răcoros vara și călduros iarna. Podelele sunt din pământ, colorat (odinioară) cu o soluție obținută prin macerarea cojilor verzi de nuci, a cărei utilizare avea și rolul de a igieniza spațiul de locuit, datorită conținutului de iod. Casa este organizată în „camerele bune”, dintre care una dedicată desfășurării diverselor evenimente (vesele sau triste) ale familiei și camerele de locuit, de zi cu zi.  Două camere despărțite de o tindă, cu prispă și balcon. Paturi din lemn, cu saltele din paie sau din lână, după posibilități. Rogojini din papură. Țesături din in, borangic, lână, bogat ornamentate, cu motive locale. Lăzi de zestre. Preșuri țesute la război (activitate căzută în uitare și aici, la fel ca mai prin toate zonele țării). Ștergare. Ceramică. Exponatele sunt vechi, adunate de la oameni din sat și din zonă. [Ladă de zestre dobrogeană.] Construite pe principii de eficiență dictate de nevoile și greutățile vieții, camerele, puține și mici, erau încălzite câte două, de o sobă comună. Bucătăria „de iarnă” - locul unde se mânca dar nu se și gătea, cu măsuța joasă din lemn, cu trei picioare și cu scăunele ca pentru pitici. Era aceeași cameră, încălzită și ea în tandem cu o alta, unde era instalat și războiul de țesut alături de toate accesoriile necesare îndeletnicirii (roata de tors). [Bucătăria de iarnă.] Chilerul (dependința din spatele casei, pe toată lungimea) – un fel de magazie, unde se țineau ustensilele mari din gospodărie (plugul). Unelte aproape primitive, folosite la munca grea a câmpului. Cuptorul de pâine. Covata, sita, lopata pentru pâine. Fântâna. Pietre de moară. Anexe gospodărești (majoritatea anulate, excluse din circuitul de vizitare dar ce urmează a fi reabilitate și deschise pentru turiști). Căruța (aici sunt expuse mai multe, după scopul utilizării, unele decorate – folosite pentru plimbarea de duminică). Mașina de bătut porumb. Obiecte de fierărie. Ciubere. Accesorii pentru apicultură. Banița. Daracul. Teascul. Țestul. Copăi. Plase pentru pescuit. Opinci. Tot atâtea momente, vieți, trăiri. [Ţest pentru copt pâine.] Culorile utilizate pentru vopsirea tâmplăriei exterioare sunt roșu și albastru, specifice localităților dobrogene (se spune că albastrul ar avea și ceva proprietăți repelente când vine vorba de țânțari, atât de prezenți în zonele înconjurate de ape). Lemnul este ornat cu motive florale, alături de care apare, pe fronton, acela al cailor, prezenți mereu aproape de om și protectori ai gospodăriei în unele credințe.  O incursiune interesantă (mai ales pentru cei mai tineri sau care nu au/au avut bunici la țară) în universul rural dobrogean al începutului de secol 20. Un popas de făcut într-o excursie în zonă. Este aproape de cetatea Enisala (în mijlocul satului, pe drumul ce leagă Babadag de Jurilovca). Tariful de vizitare este de 6 lei/adult, 3 lei/copil, student, pensionar iar dacă ești vigilent 😉, poți beneficia și de un preț special la biletele ce includ ambele obiective: 12 lei, respectiv 6 lei!

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)

Pe denumirea sa oficială Muzeul Tradițiilor Codlene, muzeul Codlei se află în clădirea în care înainte a funcționat primăria orașului, ridicată în secolul XVIII. Renovată major în secolul XIX, între 1828-1830, construcția a adăpostit Primăria (Rathaus pentru sași) până la venirea comuniștilor, când a fost naționalizată, rămânând până astăzi în proprietatea statului român. Din momentul naționalizării destinația a devenit aceea de policlinică (medici de familie, stomatologi). În 2016, în urma unui nou proces de renovare finanțat din fonduri comunitare, clădirea a devenit muzeu, dotat în cea mai mare proporție cu exponate provenite din donații (inclusiv de la sași stabiliți de zeci de ani în Germania), acoperind o suprafață de peste 800 mp, împărțită pe trei niveluri. [Plăcuţă indicatoare tactilă, Braille.] Muzeul adăpostește în una din camerele de la etaj vestigii de ceramică descoperite de un profesor de istorie pe teritoriul localității Codlea, care datează de peste 3.000 de ani, din perioada primei vârste a fierului. Tot aici este expusă o machetă a Bisericii Evanghelice fortificate (construită inițial fără zidurile înconjurătoare). Actuala clădire a muzeului este pe locul fostului turn al fierarilor, parte din cetate. O acuarelă foarte frumoasă reproduce o operă a unui pictor și etnograf brașovean, care evocă câteva dintre cetățile şi bisericile fortificate din Țara Bârsei – Prejmer, Hărman, Codlea, Ghimbav, Râșnov, Cristian, Hălchiu, Feldioara. [Întoarcere în timp cu realitate augmentată.] Un element foarte interesant și care se regăsește în toate sălile muzeului este reprezentat de niște fotografii vechi care, prin intermediul unei aplicații de realitate augmentată se transformă în ferestre virtuale, ce te poartă prin diferite momente din istoria orașului – Strada Lungă la 1900, Codlea de odinioară, tradiții din Codlea, Codlea comunistă, Cetatea Neagră, monoplanul lui Albert Ziegler (inventator codlean), un ghid virtual care îl aduce în atenție pe pictorul codlean de mare valoare dar prea puțin cunoscut Aurel Bordenache (căruia îi este în întregime dedicată una din sălile muzeului, sub formă de expoziție permanentă). [Codlea în 1954, pictor Aurel Bordenache.] De asemenea, este expus și un plan de sistematizare, făcut după dorințele lui Nicolae Ceaușescu, în intenția căruia era şi distrugerea zonei istorice a oraşului și transformarea ei în cartier muncitoresc; Codlea a „scăpat” datorită evenimentelor din 1989, care au dus la schimbarea regimului conducător. [Planul de sistematizare eşuat al lui Ceauşescu.] Mare parte din exponatele de valoare din muzeu au fost donate de un prieten generos al muzeului, stabilit în Germania. Există o sală dedicată expozițiilor temporare dar care în același timp expune permanent piese de numismatică, arheologie, cărţi vechi de istorie locală şi religioase. [O mică istorie a bancnotelor româneşti.] La parterul muzeului predomină etnografia, în expoziţia denumită „De prin Codlea adunate...” Și sunt adunate aici o mulțime de piese interesante: o conductă de apă, din lemn, folosită pe strada Măgurii până după 2010 (în Codlea prima rețea de canalizare s-a introdus în 1520); artefacte de la fosta mină de cărbuni Concordia (atestată documentar la 1900, funcțională până în 1964), care strângea lucrători din tot Imperiul Austro-Ungar; certificate de acțiuni de la prima uzină electrică din Țara Bârsei; îmbrăcăminte, accesorii și distincții militare - insignele ultimului veteran de război codlean, Mișu Bărbulescu, decedat în martie 2020; o frumoasă călimară ce a aparținut plutonierului care a avut misiunea de a menține ordinea în secuime după Unirea de la 1918; o mașină de spălat de la 1900; elemente din perioada comunistă. ["Maşină" de spălat de la 1900.] Camera săsească adăpostește mobilier specific, pictat în culori obținute din resurse naturale (un dulap original din sec. XIX), un păretar (obiect decorativ întâlnit frecvent în aceste gospodării, pe care se brodau diverse mesaje), tăblița vecinătății (mijloc de comunicare prin intermediul căruia, circulând din casă în casă, erau transmise evenimente importante), textile tradiționale. [Păretar săsesc.] Camera românească expune perdele tradiționale, fotografii vechi, piese de mobiler. [Război de ţesut românesc.] Subsolul clădirii este o sinteză a tot ceea ce cuprinde muzeul, despre Codlea (a fost camera de unde a pornit muzeul în 2016): macheta fostei Cetăți Negre, care separa Țara Bârsei de Țara Făgărașului (distrusă de tătari în secolul 14); fotografii de la început de secol 20; o sticlă cu un document sigilat, descoperită în 2015 într-un zid al unei clădiri, al cărui mister încă nu a fost dezvăluit; scule și unelte; scaune de la prima fabrică de lemn curbat din Transilvania; elemente de port tradițional românesc, săsesc și secuiesc; piese de mobilier. În sălile de la subsol se află și busturile unor personalități importante ale orașului. [Capsulă a timpului de la 1852.] Aflat la intrarea în curtea Bisericii Evanghelice, într-o clădire monument istoric, Muzeul Tradițiilor Codlene este rezultatul inițiativei, dăruirii, implicării și muncii unor oameni dedicați, cu respect pentru istorie și tradiții 👍. Este deschis de marți până duminică iar intrarea este liberă.

Pentru iubitorii de artă dar nu numai, Muzeul „Casa Simian” este un punct de referință al municipiului Râmnicu Vâlcea. Acest muzeu de artă clasică și contemporană, adăpostit într-o clădire monument cu o arhitectură aparte, în stilul vilelor italiene cu grădină interioară, adună laolaltă opere ale artiștilor locali și naționali, fiind expuse totodată și câteva lucrări ale unor artiști de peste hotare. Colecția muzeului este una diversificată, fiind îmbogățită de-a lungul timpului prin organizarea unor tabere de creație, expoziții de artă sau prin donații, cea mai importantă fiind donația Paul și Sanda Dumitrescu care cuprinde 55 tablouri din perioada interbelică și 4 piese de mobilier. Astfel, vei putea vedea aici atât obiecte de cult bisericesc precum icoane brâncovenești sau cruci de masă cât și opere ale unor reprezentanți de seamă ai picturii românești precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Luchian! Muzeul se mândreşte şi cu o pictură din Şcoala veneţiană a primei jumătăţi de secol XVIII. Sculptura este și ea bine reprezentată fiind expuse lucrări realizate în piatră, bronz sau lemn, de către artiști români de primă mărime precum Oscar Han sau Gheorghe Apostu. Se remarcă machetele celor 2 domnitori Constantin Brâncoveanu și Vasile Lupu dar și superbele uși sculptate în lemn. Nu lipsesc nici exponatele din ceramică și nici vechi obiecte de mobilier. Tot aici poți vedea și șeminee din marmură cu motive decorative în stil rococo sau ornamentate clasic dar și celebra ușă împărătească adusă de la Mănăstirea Govora.  [Ușă împărătească de biserică.] În timpul verii muzeul organizează în curtea interioară diverse expoziții de sculptură și pictură cu lucrări ale artiştilor plastici locali. Iar dacă ai noroc ghid îți poate fi chiar Kitty, motanul vedetă al muzeului 😊.  [Artă şi natură vie. 😀] Sperăm să nu le dăm idei 🙂 dar la ce poţi vedea în acest muzeu tarifele biletelor sunt modice: 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers.! E un loc unde, mai ales dacă eşti iubitor de artă, merită să faci un popas de neuitat în trecerea ta pe Valea Oltului...❤️

Tu la ce te gândești când auzi „muzeul de pânze și povești”? Preumblându-ne prin satul Mândra în căutarea unui alt obiectiv pe care ne doream să-l documentăm (ca să nu recunoaștem că eram ușor rătăciți 😀), am văzut scris pe o bucată de lemn atârnată la colțul unei case ce părea cam dărăpănată  „Muzeul de pânze și povești”; în geam – un anunț: suntem alături... și un număr de telefon. Ne gândeam că probabil e vorba de cineva din sat, care a strâns la un loc câteva obiecte vechi și a numit asta muzeu, așa cum am mai văzut și prin alte părți și deși e de apreciat orice inițiativă de păstrare a elementelor culturii naționale, credem că nu e în regulă ca 10-15 obiecte vechi într-o cameră ar trebui să se numească muzeu... [O casă plină cu poveşti.] Sunăm? Sunăm! Am sunat; și a venit Alina; care ne-a dărâmat toate prejudecățile! Și ne-a spus o poveste (de fapt mai multe povești împletite) fermecătoare. Vechea proprietară a casei, bunica Alinei, era o foarte bună țesătoare, în urmă cu 70-80 de ani; era singura pe o rază de cinşpe sate la care puteai veni să-ți „scoată un model” (aici urmează mulți ochi mari și întrebători; da, azi nu știm nici măcar ce presupune această acțiune, darămite să mai știm a o face...). Războiul de țesut era centrul în jurul căruia se desfășura mare parte din universul vieții. Iar cine a fost norocos să aibă bunici ce se îndeletniceau cu țesutul, sigur are amintiri frumoase. [Război de ţesut vechi de aproape 100 de ani. 😍] După ce bunica s-a dus, nepoatele făcând curățenie în casa răposatei, undeva prin 2009, au găsit într-o ladă de zestre o suveică (pentru cei născuți în era digitală, suveica este un device cu ajutorul căruia se țese pânza în război; în războiul de țesut!), pe care s-au gândit să o transforme într-un fel de globe-trotter; asta s-a transformat într-un proiect internațional de călătorie de succes – Suveica mamei Ruţa în jurul lumii; care a strâns mai bine de un milion de kilometri! Mai exact diverse persoane, prieteni, vedete etc. care au făcut diverse călătorii, au luat și suveica și au plimbat-o în jurul Europei, în Turcia, Africa, Brazilia sau SUA. „Călăuzele” suveicii au plimbat bucăți din țesăturile din zestrea bunicii hai-hui prin lume, promovând Mândr(i)a, România și parte din cultura ei, cultura locală.  [O suveică în jurul lumii!] Casa cea „dărăpănată” este moștenită de la un unchi care a plecat în America în „marea migrație” (la începutul anilor 1900 în America au intrat peste 16 milioane de oameni din toată lumea). Am aflat că este prima casă din Mândra făcută cu bani din America, cu temelie din ciment. Momentul a intrat în istoria locală cu denumirea „mia și drumul” - șase luni de drum, un an de muncă, 1000 de dolari strânși, înca şase luni de drum și înapoi în sat! Practic după doi ani în America, îți făceai o casă (cam ca și migrația din zilele noastre...). Cam 30% din cei plecați reveneau (nu s-a schimbat prea mult într-un secol și mai bine); nu pentru că ceilalți 70% rămâneau în America ci pentru că unii nu reușeau nici să ajungă sau să mai facă drumul înapoi 🙁. O parte au revenit în perioada interbelică, având mult mai mulți bani decât doar pentru o casă şi pe care i-au investit în afaceri din zonă! [Porţiune din tencuiala originală.] Casa este un fel de struțo-cămilă între construcția originală, ce s-a mai adăugat în anii ‘80 și încercarea de restaurare făcută de actualii proprietari. Adevărata comoară este însă adăpostită în interior – camerele vechi, cu tâmplăria reconstituită pe modelul celei vechi, părți din tencuiala și zugrăveala originale. În cele două camere ale casei vechi a fost recreată atmosfera de la începutul anilor 1900, muzeografic, inclusiv cu ajutor de peste Atlantic. Îmbrăcăminte, scrisori, fișe de intrare în America prin Ellis Island (expusă cea a lui Gheorghe Zară din Mândra). Evident, Maria a devenit Mary, Ion a devenit Jon, iar satul Mândra s-a transformat în Mundra (din Hungary). Perioada respectivă este evocată în una din cele două camere, cu elemente ale migrației dar și ale celor rămași acasă – portul, activitățile, materiale de țesut, influențe – toate păstrate în foarte bună stare. [Dantele de mână. 😍] Dar... să nu-ți dezvăluim chiar tot. E lungă pânza istoriei și e muuult mai interesant să o descoperi la fața locului. Iar Alina povestește foarte frumos – despre rochia de mireasă a bunicii, despre manufactură, despre etnografie, moștenire, sustenabilitate, simboluri. O experiență interesantă, educativă, o inițiativă și o implicare admirabile. Și o să afli și ce însemna să „scoți modelul” și cum se „programa” războiul de țesut 😊 Intrarea este liberă. Pentru vizite este necesară programare la telefonul din pagină.