Turnul Scărilor

În centrul vechi al cetății Sibiului, în imediata vecinătate a Pieței Mici, se află un loc mai puțin cunoscut, cu o atmosferă relaxată ce invită trecătorul la un moment de răgaz: Piața Aurarilor. Poți ajunge aici foarte ușor din postura pietonului. Cum intri în Piața Mică pe sub Turnul Sfatului, privește către colțul din dreapta-spate al piațetei. Descoperi acolo accesul către Piața Aurarilor, prin poarta spre Orașul de Jos din Turnul Scării Aurarilor, integrat în secolul XVIII în clădirea alăturată. Perspectiva ce se deschide dezvăluie treptat o piațetă liniștită și romantică, perfectă pentru un moment de calm, pentru o conversație în tihnă sau, pur și simplu pentru a observa arhitectura locului. [Acces pietonal dinspre Piața Mică, prin Pasajul Aurarilor.] De-a lungul secolelor locul a avut mai multe denumiri. Fingerlingsplatz este poate cea mai longevivă, dar actualul nume are rolul de a ține vie amintirea Breslei Aurarilor din Sibiu, coordonatoare a Uniunii breslelor de aurari din Transilvania, un model de bune practici în vremea breslelor. Majoritatea clădirilor ce mărginesc piațeta sunt monumente istorice datând din secolele XV – XVIII, bine păstrate și parțial restaurate. Astfel poți regăsi atmosfera vremurilor trecute în forma sa aproape nealterată și, totodată, te poți bucura de comoditățile lumii contemporane. Există aici o cafenea și o pensiune, iar în imediata apropiere un restaurant.  În secolul XV exista în piațetă o fântână, element urban foarte important în viața comunității în perioada medievală. Astăzi amintirea ei este păstrată printr-un stâlp de piatră fațetată amplasat pe locul fostei fântâni. Acesta poate fi observat imediat cum cobori spre piață dinspre Pasajul Aurarilor. [Vedere de ansamblu dinspre Pasajul Aurarilor.] Pont: dacă ajungi cu mașina în Sibiu și dorești să vizitezi obiective din Orașul de Sus, un bun punct de acces este chiar Piața Aurarilor. Găsești parcare publică pe strada 9 Mai, iar accesul pietonal de aici către Piaţa Aurarilor este semnalizat cu un panou indicator. 😉 [Acces pietonal dinspre strada 9 Mai.] 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Sichitiu

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)

Deși nu foarte cunoscută, Biserica Evanghelică Sf. Ioan este un lăcaș de cult foarte important pentru comunitatea evanghelică de confesiune luterană din Sibiu, fiind loc pentru întâlniri ecumenice, slujbe și ceremonii religioase dar și sală de concerte. Din anul 1970 în această biserică a prins contur Ziua Mondială de Rugăciune a femeilor, marcată anual în prima zi de vineri a lunii martie. Această zi, fondată în America anului 1887, promovează egalitatea pentru femei prin rugăciune. Femeile creștine de diferite confesiuni se reunesc în peste 170 de țări pentru a se ruga și a atrage atenția asupra traficului de persoane și a nedreptăților sociale.  Cu un interior oarecum simplu, biserica adăpostește mai multe categorii de artă sacrală precum: obiecte din bronz, pictură modernă, două orgi și două valoroase retabluri poliptice (panouri cu icoane şi sculpturi), dintre care unul realizat în anul 1533. Intrarea în biserică se face pe latura de est, din strada Mitropoliei, iar deasupra uşii frumos decorate cu elemente metalice poate fi văzut un basorelief realizat la Viena, în care este reprezentat Mântuitorul înconjurat de copii. Curtea interioară a bisericii este comună cu cea a Centrului de Dialog „Friederich Teutsch”, al bisericii Evanghelice din România, odinioară orfelinat, şi cuprinde o librărie, o cafenea și un superb muzeu unde poţi afla cum se întrepătrunde istoria Bisericii Evanghelice cu cea a sașilor, cei ce au pus de altfel și bazele burgului Sibiu. De asemenea expoziții de fotografie ori pictură sunt prezentate în mod gratuit, la etajul întâi al centrului sau chiar în curtea bisericii, aproape tot timpul anului. Biserica poate fi vizitată la cerere (la recepția Muzeului) de luni - sâmbătă între orele 10 – 16, iar în ziua de duminică de la 11:30 – 16:00, neexistând nicio taxă de intrare.

Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA este cel mai mare muzeu în aer liber din România şi pentru că poate fi el însuși o destinație turistică, acordă-i măcar câteva ore ca să îl vizitezi la pas şi să îl admiri în tihnă - în niciun caz nu este un obiectiv de văzut „în fugă”! În 1963, odată cu montarea în Dumbrava Sibiului a unei vechi mori cu aducţiune hidraulică, se înfiinţa aici un Muzeu al tehnicii populare, o iniţiativă extraordinară de resuscitare a unei idei mai vechi a Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român ASTRA, care a inspirat şi numele de astăzi a muzeului. De atunci şi până astăzi, cercetătorii muzeului au cutreierat satele de pe întreg teritoriul României, au achiziţionat şi au demontat peste 400 de instalaţii tradiţionale, anexe gospodăreşti şi case întregi (unele vechi de sute de ani), le-au restaurat şi le-au re-montat aici, într-o formă cât mai apropiată de cea originală! O plimbare pe aleile muzeului va fi ca o călătorie în timp, în istoria satului românesc. Vei putea intra prin curţi, prin casele care sunt deschise publicului şi vei putea vedea cum trăiau stră-stră-bunicii noştri. Vei aprecia liniștea ce te înconjoară la orice pas, singurele zgomote vin de la animalele şi păsările ce își duc traiul în acest muzeu, ca în ograda bunicilor. 😍 Mai tot timpul, Muzeul organizează tot felul de târguri, festivaluri tradiţionale, ateliere de meşteşuguri, care te vor ajuta şi ele să intri în atmosfera acelor vremuri demult trecute şi pe care nu ar trebui să le lăsăm uitării. Deși întreg complexul este întins pe mai bine de 96 de hectare, aleile de vizitare nu depășesc 10 km de traseu, ceea ce îl face accesibil atât la pas cât şi cu bicicleta. De asemenea te poți plimba cu trăsura pe alei sau cu sania trasă de cai (depinde în ce anotimp nimerești), pentru o asemenea plimbare, încă specifică multor sate din România, vei plăti 30 lei/30 minute. Iar dacă vremea permite, poţi avea în vedere şi o plimbare cu barca pe lacul de unde vei avea o cu totul altă perspectivă asupra celei mai mari colecţii de mori de vânt din Europa. La jumătatea vizitei noastre am dat de Nea’ Nelu, om hotărât, ardelean din moși-strămoşi și fierarul acestui mic sat (îi spunem sat pentru că o dată ce te pierzi pe alei uiți că ești la marginea unui oraș și parcă te aştepţi să îl vezi pe Nică după colț, la furat de cireșe 😀). Fierarul împreună cu câțiva ucenici băteau de zor la o potcoavă pentru iapa Steluța, și tare mândru era că oamenii sunt încă interesați de meseria sa, căci bineînțeles, nu ne-am dat duși până nu am observat îndeaproape toate etapele acestui meșteșug. 🙂 [Steluţa, aşteptând potcoave noi.] Ce ne-a plăcut nouă cel mai mult aici? - o gospodărie lipovenească strămutată aici din Mahmudia, judeţul Tulcea, care reconstituie viaţa unei familii de pescari din Delta Dunării. [Gospodăria lipovenească.] - casa veche de peste 500 ani (după unele surse) a cărei imagine de dinainte de restaurare apare pe bancnota de 10 lei; după ce a fost cumpărată cu 10.000 lei de la proprietarii ei din satul vâlcean Vlădeşti, a fost strămutată aici în anul 2006. Povestea casei poate fi citită aici [Casa de pe bancnota de 10 lei.] - târgul de ţară, unde am întâlnit producători locali, tradiţionali şi unde am putut asista la ateliere de artă şi gastronomie populară. [Târgul de la Muzeu.] Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale Astra nu doar ne-a plăcut, ne-a mers de-a dreptul la inimă şi s-a instalat bine acolo! ❤️ Este un loc în care te încarci cu energia emanată de acest popor în multele lui secole de existenţă. Nu îl rata dacă eşti prin Sibiu! Iar dacă vorbele noastre nu te-au convins, poate te conving impresiile unor străini de seamă, consemnate în „Cartea de Aur” a Muzeului:   „Pace, frumusețe, emoție, toate acestea reprezintă „Dulcea Românie” - Donato Chiarini – Ambasador U.E. la București „Am vizitat multe muzee în aer liber din Europa, dar acesta este cel mai impresionant dintre toate. Este nu numai un muzeu, este o expoziție vie a vieții poporului român.(...) Vă mulțumesc foarte mult pentru fascinanta sclipire a spiritului românesc” – Terry Davis, Secretar General al Consiliului Europei 🙏 contributor Unde Mergem®, Mirela Goraş

Printre clădirile din secolul al XVIII-lea situate în Piața Mare, biserica Romano-Catolică ocupă un loc important şi cu toate că a fost ridicată relativ târziu, se încadrează armonios în contextul arhitectural din kilometrul 0 al oraşului. Pe la începutul anilor 1700, după ce a devenit sediul guvernului Transilvaniei, Sibiul a intrat într-o perioadă de creştere economică susţinută, care a atras investitori, industriaşi şi latifundiari din toată Europa. Şi pentru că toată prosperitatea asta trebuia şi administrată 😉 în Sibiu au venit şi foarte mulţi reprezentanţi ai Imperiului Austriac, funcţionari şi demnitari austrieci, care au fondat aici o comunitate catolică condusă de călugării iezuiţi. În 1733 aceştia au reuşit să înalţe o biserică pe măsura importanţei lor, iar şase ani mai târziu au înfiinţat pe lângă aceasta şi un seminar iezuit, în prezent clădirea acestuia, monument istoric, găzduind casa parohială. Odată cu sfinţirea bisericii, călugării iezuiţi au instalat în Piaţa Mare şi o statuie a Sfântului Nepomuk care, la instaurarea regimului comunist în România, în 1948, a fost mutată în curtea casei parohiale, pentru a o vedea trebuie să intri pe poarta dinspre Piaţa Mică. [Sfântul Nepomuk, protectorul celor care păstrează o taină.] Pe cât se simplu şi auster este exteriorul, pe atât de bogat decorat este interiorul, iar aici ne-a impresionat monumentul funerar al mareşalului Otto Ferdinand von Abensperg und Traun, comandant militar al Transilvaniei între 1744 si 1747. Monumentul se află în dreapta altarului și a fost executat de sculptorul clujean Anton Schuchbauer. Lucrarea în relief, din bronz, medalionul cu portretul defunctului, precum și blazonul familiei, ne-au amintit de Capela Medici din Bazilica San Lorenzo, Florența. Altarul este decorat cu o frescă ce datează de la inaugurare, o reprezentare a Fecioarei cu Pruncul, operă a pictorului austriac Anton Steinwald. [Fresca "Fecioara cu Pruncul", sec. XVIII] În 1738, bisericii i-a fost adăugat şi un turn-clopotniţă, în care a fost instalat o sută de ani mai târziu un ceas cu două cadrane, unul ce arată ora spre Piaţa Mică şi celălalt către Piaţa Mare.  În prezent, în biserică se oficiază slujbe în limbile română, germană şi maghiară. Poate fi vizitată gratuit dar te încurajăm să faci o mică donaţie, care va fi folosită cu siguranţă la întreţinerea acestui monument. 🙏

În trecut fântânile erau foarte importante pentru comunitate iar sibienii au început încă de prin secolul XIII să amenajeze un număr mare de fântâni, în fiecare piaţă a oraşului. Acestea erau îngrijite de vecinătăți ce numeau doi meșteri, unul bătrân si unul tânăr, care aveau datoria să vegheze la buna funcționare a acestor surse de apă. De obicei o dată pe an fântânile erau curățate, acțiune ce cădea în sarcina tinerilor din cadrul vecinătății și care se termina de regulă cu o masă copioasă. Fântâna din Piaţa Mare a fost menționată documentar pentru prima dată în anul 1538, spunându-se că „în bazinul din jurul ei femeile își spălau rufele, iar din jgheaburi se adăpau animalele”.  Acum, ea este cunoscută ca Fântâna cu grilaj sau Fântâna Falkenhayn. Merită să-i acorzi un popas pentru că de ea se leagă o adevărată saga: în anul 1798, cu ocazia renovării fântânii comandate de către Martin Hochmeister, primarul acelor vremuri, a primit un umbrar din fier forjat, finanţat de de pielarul Filek. În Primul Război Mondial, după ce iniţial umbrarul a fost confiscat de militarii cantonaţi în oraş, comandantul Armatei a 9-a germane, generalul Erich von Falkenhayn, a decis să îl înapoieze oraşului. Iar mai târziu, noile concepții urbanistice pe care regimul comunist le-a impus în reamenajarea Pieței Mari au făcut ca fântâna sa fie demolată. Doar apropierea anului 2007 în care Sibiul a fost declarat „Capitală Culturală Europeană” și dorința de a reface aspectul de altădată al pieței, au făcut ca o copie a fântânii interbelice să reapară și să își revendice poziția în Piața Mare după sute de ani de schimbări. Azi, trecătorii se opresc lângă această fântână pentru a se relaxa și a admira de pe scările ei Piaţa Mare. De jur împrejur sunt clădiri superbe, de pe acoperişurile cărora „ochii sibiului” (element de arhitectură medievală, cu scop de aerisire) îţi vor urmări orice mişcare! 😀

După părerea noastră, frumusețea acestui oraș medieval nu constă doar în marile puncte de atracție, ci mai degrabă în străzile mici, înguste și pietruite, locuri pe care mulți dintre cei ce ajung în Sibiu nu se gândesc sau nu sunt îndrumați să le viziteze, acestea fiind adesea scăpate din vedere chiar și în ghidurile de călătorie.  Atunci când o iei la pas printre ele îți dau senzația că păstrează secrete din vremea în care orașul abia ce lua amploare în jurul lor și te fac curios, căci o străduță duce la altă străduță și fiecare are frumusețea ei. Un astfel de loc este și Pasajul Aurarilor, care pornește de sub turnul casei din Piața Mică nr. 24, situată în Orașul de Sus, şi coboară în trepte spre Piața Aurarilor, aflată în Orașul de Jos. Conservându-și înfățișarea de la 1567, când servea drept casă pentru atelierele de aurari (de unde și numele), pitorescul Pasaj al Aurarilor poate fi considerat unul din cele mai romantice locuri din Sibiu. Aici chiar și căsuțele scorojite parcă au un “ceva” al lor, păcat că unele dintre ele sunt lăsate de izbeliște de proprietari, dar totuși cu ale lor culori pastelate, ferestrele verzi sau albastre și cu tot acest complex de scări pietruite și arcade, te fac să te simți ca pe străzile din celebrul Riomaggiore, din Italia! 😍