Mănăstirea Mraconia

Peștera Ponicova din Parcul Natural Porțile de Fier a fost pentru noi o foarte frumoasă surpriză, pe cât de necunoscută pe atât de plăcută. Primele cercetări aici s-au făcut în jurul anului 1872. Se presupune că a fost săpată în mii de ani de râul Ponicova, care se varsă în Dunăre. Pe lângă aspectul de alt tărâm decât cel pământean, peștera este deosebită din multe puncte de vedere. Este cea mai mare peșteră de pe Clisura Dunării, alcătuită din trei galerii, așezate pe etaje, ce însumează undeva la 1700 metri lungime. [Intrarea dinspre Dunăre.] Galeria principală a peșterii, și cea mai vizitată, străbate tot versantul Ciucarul Mare, dintr-un capăt în celălalt, peștera având astfel două căi de acces, fiecare pe câte o parte a muntelui, una dintre ele ieșind spectaculos direct în Dunăre. Distanța dintre cele două intrări este de 400 metri. A fost cândva mai lungă dar acum are o porțiune de 30 de metri inundată de Dunăre odată cu creșterea nivelului provocată de construirea barajului hidrocentralei Porțile de Fier. Înălțimea depășește în anumite puncte 25 metri. În perioadele cu ploi intense ori viituri nu se vizitează. [Intrarea dinspre şosea.] Mai există încă două galerii. Una vizitabilă dar care este destul de ignorată de turiști întrucât accesul este un pic mai dificil și cumva ascuns, undeva sus în stânga (spre Dunăre) galeriei principale. Dacă nu ești foarte bine informat sunt șanse mari să o ratezi. Cel mai util ar fi să vizitezi peștera însoțit de un ghid (eventual de la Parcul Natural Porțile de Fier, căci ei cunosc foarte bine zona și sunt foarte bine informați). Galeria este fosilă, plină de stalactite, stalagmite, coloane, mici galerii secundare, gururi, tot felul de concrețiuni, care de care mai interesantă; un ghid specializat îți poate da tot felul de detalii și explicații despre fiecare. Poți vedea și lilieci; în galeria acesta nu sunt foarte mulți dar sunt; nu-i deranja – dacă nu-i agresezi cu lumină puternică directă, zgomote sau în orice alt fel, îi poți observa chiar de destul de aproape. [În Galeria Concreţiunilor: le mai trebuia "doar" vreo 5000 de ani să devină o coloană!] Cealaltă galerie adăpostește o colonie întreagă de lilieci, așa că accesul turiștilor nu este recomandat, din motive de protejare a speciei; și oricum accesul (din exterior) este foarte dificil; o poți „admira” de la distanță (intrarea) și constata că probabil oricum nu te-ai cățăra tocmai acolo... 🙂.  [Galeria Liliecilor văzută de la drumul naţional.] Temperatura peșterii este constantă, undeva la 10 grade atât iarna cât și vara. Este necesar echipament adecvat. Traseul prin peșteră este unul destul de dificil, mai ales dacă experiența ta speologică este limitată. Nu e o simplă plimbare; peștera este sălbatică, nu a fost făcută nicio amenajare (ceea ce după părerea noastră îi sporește farmecul – asemenea locuri nu trebuie transformate în bulevarde, de dragul veniturilor); trebuie să te cațări pe bolovani, să pășești pe pietre, să-ți ții echilibrul pe marginea apei; toate astea însă fac ca experiența să fie una cu atât mai memorabilă. Lanterna (ideal frontală, căci vei avea nevoie și de mâini) este obligatorie. Nu ai nicio șansă să străbați peștera fără ea (poveștile pe care ni le-a spus Felix, ghidul nostru, despre cei care încercau să fugă din țară în perioada comunistă, trecând peștera pe întuneric ne-au dat fiori reci pe spate). [Intrarea în Galeria Liliecilor - fotografie de epocă] Iar gura ce se deschide spre Dunăre este... probabil tot ce înglobează expresia „lumina de la capătul tunelului” - în primul rând la propriu, căci chiar este locul prin care pătrunde din nou lumina în galerie și apoi la figurat, căci revine și în viața ta; iar modul în care apa pătrunde în galerie, reflexiile luminii, Dunărea și malul muntos de peste hotar care se revelează prin deschiderea peșterii sunt elemente unice, care îți vor crea emoții unice. Peștera poate fi abordată și dinspre Dunăre, dacă se intră cu o barcă mică, din tablă (face față cel mai bine pietrelor de pe fundul apei); dar probabil că senzațiile nu vor mai fi aceleași. [Ieşirea spre Dunăre.] Dacă intri doar ca să ajungi la Dunăre, nu e suficient. Experiența peșterii Ponicova nu este completă fără a vizita și galeria secundară superioară (a Concreţiunilor). Accesul nu este prea vizibil, în primul rând din cauza întunericului. Dar și dacă sunt suficiente lanterne, e greu de dibuit urcarea, mai ales dacă ești acolo pentru prima dată. În plus, urcușul e destul de greu, abrupt, de vreo 30 de metri și trebuie făcut cu atenție (atenție și mai mare la coborâre!), prin locurile formate de pașii celor ce au trecut pe-acolo anterior. Dar dacă respecți locul și recomandările, efortul depus va merita! [Lumea subpământeană se dezvăluie la lumina lanternelor. 😍] Nici drumul până la peșteră nu este deloc ușor, poate chiar mai greu decât peștera în sine. Există cel puțin două variante de ajuns la ea; noi am ales traseul prin Cheile Ponicovei – pornind din DN 75, după ieșirea din Dubova, înainte de pod, pe lângă niște ruine ale unei clădiri, cobori în valea râului și mergi pe lângă el, prin pădure. [Intrarea spre Cheile Ponicovei.] Însă... nu doar mergi; urci, cobori, treci peste bolovani , te strecori printre stânci căzute. Deasupra ta se înalță, din ce în ce mai mult, pereții de piatră. Noi am dat și peste rezultatele unui tragic accident auto produs înainte cu ceva ani (2018) – o mașină căzută în prăpastie (prilej de alți fiori reci pe spate). [Ultimul loc în care te-ai aştepta să găseşti rămăşiţele unei... maşini!] Repetăm recomandarea de a merge însoțit; traseul nu e marcat (triunghi galben) decât pe o mică porțiune și poate fi... descurajant dacă nu e cineva care să-ți spună că ești pe drumul cel bun, că trebuie să abordezi trecerea aia pe stânga și că... destinația va merita efortul; și că e ok să cobori pe scara aia din lemn la verticală, de vreo zece metri; și și pe-a doua, având grijă la cap; și tot așa... ["Acolo urmează să coborâm pe o scară de 10 metri..." 😊] Și apă să-ți iei suficientă, căci pe traseu nu există surse. Mergi cu bine!

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Habitat din Parcul Natural Porțile de Fier, muntele Ciucarul Mare este de fapt mic „la stat”; dar mare la… impresionat. Lapiezuri, vegetație din perioadele interglaciare, loc pe unde Dunărea și-a croit cu sârg drum prin piatra semeață, dând naștere unui defileu neînchipuit de frumos, a cărui uluitoare unduire poate fi cel mai complet admirată de sus, de pe platoul Ciucarului Mare. [Lapiezurile de pe Ciucarul Mare.] Pentru puțină geografie, abordată științific: Carpații Occidentali – Munții Banatului – Munții Almăjului. Pentru puțină imaginație, abordată emoțional: veșnicie neclintită, curgere neîncetată, sculptură verticală. [Abruptul Ciucarului Mare văzut din Cazane. 😍] Vegetația se remarcă prin prezența liliacului, care, dacă-l găsești înflorit (cam pe la începutul lunii mai), te va cuceri cu frumusețea dar mai ales cu mirosul. Elementul-vedetă de vegetație, atracţie protejată a acestei zone îl reprezintă laleaua Cazanelor, specie unică ce crește pe pereţii stâncoşi ai Cazanelor Dunării; poate fi observată înflorită, în luna aprilie, punctând colorat versanții austeri. Specie protejată, ruperea unui singur fir te poate costa o amendă de 10.000 lei! [Laleaua galbenă de Cazane.] Pentru detalii despre cum poţi ajunge sus caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mare. [Zona de plecare pe traseul Ciucarul Mare.] Altitudinea maximă la care ajunge Ciucarul Mare (i se mai spune și vârf) este de 318 m; nici nu-ți vine să-i zici înălțime... 🙂 Dar Ciucarul Mare nu e despre altitudine ci despre atitudine. [Ciucarul Mare văzut din Serbia, de pe muntele Veliki Strbac 😍] Și cum să nu ai atitudine, când ești parte a unuia din cele mai frumoase tablouri pictate de natură, sfâșiat în veacuri de Dunărea tumultuoasă care acum îți lucește la picioare, colos de strajă pe hotarul țării. [Ciucarul Mare şi Cazanele Mari, vedere de pe Ciucarul Mic. 😍]

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!

Biserica Ortodoxă Română din Codlea a început a fi construită în 1781.  Împăratul Iosif al II-lea, fiul Mariei Tereza, care a preluat după moartea mamei sale frâiele Imperiului Austro-Ungar, a venit să-și vadă pământurile din această regiune. Ajuns la Codlea, credincioșii ortodocși s-au organizat și l-au întâmpinat cu solicitarea de a-și construi o biserică. Aveau una, dar din lemn; centrul în jurul căruia se constituise comunitatea românească iar românilor nu le fusese îngăduit până atunci de conducerea străină să-și facă biserică de piatră. Pentru a nu-și nemulțumi supușii refuzând, Împăratul i-a întrebat dacă au cimitir. Aveau din 1676 – dovadă stă crucea de piatră din fața bisericii, inscripționată chirilic. Iar la răspunsul afirmativ al românilor, suveranul nu a avut încotro și a permis construcția, locul cimitirului fiind stabilit ca viitor amplasament al noii biserici. Aprobarea odată primită, românii au depus toate eforturile și au construit biserica în puțin peste un an – în 1783 biserica a fost gata și a primit hramul „Înălțarea Domnului”. (În aceeași perioadă, folosindu-se probabil aceeași „strategie”, românii au reușit să construiască biserici în mai toate localitățile dimprejur – Cristian, Rotbav, Săcele, Feldioara, Hălchiu.) A fost sfințită în 1784. [View către Măgura Codlei.] Construcția a suportat modificări, astăzi nefiind păstrată fidel forma inițială. La început a fost în formă de navă. În 1935 s-au adăugat horele (absidele), turnul, cafasul (locul care adăpostește corul) și s-a mărit altarul, obținându-se forma de cruce. Iconostasul datează și el din 1935.  În 1951 s-a construit cupola hexagonală iar între 1956 și 1958 au fost executate frescele. Nu s-a mai păstrat din păcate nimic din elementele decorative originale. Între anii 1982-1984 biserica a fost recondiționată iar 2005-2007 a fost din nou pictată și i s-a adăugat pardoseală din marmură. În 2009 a fost din nou sfințită și a căpătat și un al doilea hram - „Sf. Cuv. Mărt. Visarion, Sofronie și Sf. Mc. Oprea; Sf. Preoți Mărt. Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel”. Atipic pentru bisericile ortodoxe, aici există bănci (în plus față de strane), montate pentru bătrânii care vin la biserică (din ce în ce mai puțini după 1989). [Nu găseşti bănci în multe biserici ortodoxe.] Preotul paroh ne-a vorbit cu drag despre mica biserică din Codlea, despre care ne-a spus că atrage, printr-o energie aparte, inclusiv persoane de alte confesiuni.  Dacă vrei să o vezi și nu ajungi duminica, atunci când biserica este deschisă pentru slujba publică, ori în zile de sărbătoare, la solicitare prealabilă adresată la 0726746390, biserica se poate deschide.  [Mormintele celor doi parohi care au făcut istorie la Codlea.] Importanți parohi ai Bisericii Ortodoxe Românești din Codlea sunt înmormântați în cimitirul bisericii, dar și personalități locale. Chiar în faţa bisericii vei găsi bustul preotului Iosif Comănescu, care a scris prima monografie a localității Codlea, în 1885, numită „Studiu istoric-statistic asupra prezentului și trecutului românilor din Codlea”; a fost cel care a întâmpinat cu pâine și sare Armata Română în Primul Război Mondial, când a intrat în Transilvania aflată sub stăpânire austro-ungară. Imediat în spatele bustului, se află mormântul lui iar lângă acesta, cel al preotului Gheorghe Florea Preșmereanu, care i-a reprezentat pe românii codleni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918. [Teiul secular. strajă la intrarea în biserică.] Teiul din fața bisericii a fost plantat odată cu ridicarea bisericii. Înalt într-o vreme cât turnul bisericii, pentru a evita distrugerile provocate de crengile uscate, copacul a fost scurtat și s-a găsit o metodă pentru conservarea lui iar natura a contribuit și ea, așa cum găsește mereu moduri de a renaște, noi crengi apărând din trunchiul bătrân. Pe el s-a montat în 1969 și o placă, menită să păstreze povestea teiului pentru generațiile viitoare - „Sunt tei bătrân și stau aici din 1783. Strămoșii voștri m-au sădit/Când biseric-au zidit. Am fost trei frați/Lângă mine-alăturați. Unul s-a prăpădit (1895)/Celălat a pierit (1926). Rămas-am acum eu/Să mărturisesc mereu... Voi să m-ascultați,/Să mă apărați/Și să mă păstrați.” Mergi cu bine!

Ansamblul fortificat din Codlea este tipic localităţilor cu populaţie predominant săsească din Transilvania, găzduind în centrul lui biserica evanghelică (aici luterană de confesiune augustană). Casele de locuit, chiar şi în oraşe şi târguri, au fost construite preponderent din lemn şi acoperite cu şindrilă până târziu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în perioada habsburgică oamenii au început să îşi permită să construiască folosind cărămidă arsă şi să îşi acopere casele cu ţiglă de ceramică.  Prin secolele XIII-XIV, când năvălirile din ce în ce mai dese ale mongolilor şi tătarilor au făcut necesară adăpostirea populaţiei, cei din Zeiden (numele sub care a fost atestată Codlea în 1377), la fel ca mai toţi din teritoriile locuite de saşi, s-au concentrat pe cea mai importantă clădire din localitate şi singura care era construită din piatră - biserica. Au fortificat-o cu o construcţie defensivă cu turnuri şi chiar şi cu un şanţ cu apă, la fel ca la majoritatea bisericilor fortificate din Ţara Bârsei, unde relieful relativ plat a permis (şi chiar a impus) această opţiune. [Cămări de depozitare în cetatea de la Codlea.] Cei care locuiau în Zeiden şi în satele din jur au avut astfel un loc de adăpost pentru agoniseala şi vieţile lor; după fiecare treierat îşi aduceau grânele în incintă, fiecare în cămăruţa lui; pe la 1460 erau în jur de 200 de gospodării în localitate, tot cam atâtea camere de depozitare fiind şi în cetate.  Este remarcabilă masivitatea zidurilor, la construcţia cărora ghidul nostru - simpaticul Horst - ne spunea că s-ar fi folosit cel puţin 7000 de metri cubi de piatră (fără să punem la socoteală piatra folosită la biserică)! Cu siguranţă a fost de ajutor faptul că piatra nu a trebuit să fie cărată de la mare distanţă (în imediata apropiere a Codlei au fost atestate încă din vechime mai multe cariere care au funcţionat până în perioada comunistă) dar e de apreciat efortul de a căra atâtea mii de tone de piatră, chiar şi câţiva kilometri, cu ceea ce aveau la îndemână oamenii din sec. XV - care din lemn trase de boi. [Ziduri ridicate de ţărani prin sec. XV! 😮] Pe lângă motivele practice legate de siguranţă, ridicarea cetăţii este şi o dovadă a aspiraţiilor vechilor locuitori ai Zeidenului, târg care prin anii 1430 concura serios cu Kronstadt (Braşovul de azi)  pentru supremaţie în Ţara Bârsei. Mai mult, a fost realizată nu de nişte constructori de cetăţi ci de ţărani (în mare parte), meşteşugari, ţesători, dogari ... care, după ce s-au „specializat” prin alte părţi (unii ar spune „au furat meserie”) participând la construirea de fortificaţii, s-au întors aici şi au aplicat principiile şi cunoştinţele dobândite! [Cetatea Codlea, machetă scara 1:200.] Ca în multe alte aşezări din perioada medievală, şi aici au avut loc incendii iar cel mai mare dintre ele (prin 1685) a distrus mare parte din cetate. Locuitorii au reconstruit-o, folosind aceleaşi materiale (mai ales piatra din vechea fortificaţie) şi respectând planurile vechi. Au terminat pe la 1700 şi au făcut-o atât de bine încât mare parte din ceea ce vedem acum s-a păstrat de atunci, cu foarte mici retuşuri de întreţinere; şi dovada cea mai bună se află în faţa rândului de cămări din stânga intrării, unde printre grinzile din lemn ce susţin acoperişul vei găsi (dacă te uiţi cu atenţie) una inscripţionată: 1781! [Grinzi vechi de peste 200 ani!] După ce Transilvania a intrat sub stăpânire austriacă, dar mai ales după anii 1700, sistemele de apărare contra eventualelor năvăliri au fost îmbunătăţite prin înfiinţarea unor garnizoane de graniţă (unul dintre ele fiind chiar în apropiere, la Hălchiu) iar importanţa defensivă a bisericilor fortificate a scăzut semnificativ. La fel ca în majoritatea așezărilor din zonă, şi la Codlea biserica a devenit mai mult un loc de adunare, exclusiv pentru saşi și în care celelalte comunităţi (inclusiv, românii, care începuseră să fie din în ce mai numeroși) nu aveau deloc acces.  Pentru că erau mai sigure decât şurile din sat, camerele de depozitare din cetate au fost folosite până prin anii 1900 iar asta a făcut să fie bine întreţinute, fiind în mare parte păstrate până azi, şi ele şi fortificaţia! Ne povestea Horst că erau la aşa mare căutare încât se vindeau la licitaţie iar oamenii cu stare le foloseau ca să depoziteze în ele bunuri mai de preţ decât grânele, fiind un fel de seifuri ale acelor vremuri! 😉 [Portalul romanic, cea mai veche parte din biserică!] Dar bijuteria acestei fortificaţii este exact ceea ce ea înconjoară și protejează: biserica! La origini, a fost o biserică romanică de sec. XIII, în partea vestică fiind încă păstrat un zid şi un portal (datat de specialişti la 1260) cu elemente specifice: capiteluri, decoraţiuni cu motive antropomorfe, vegetale.  În anii 1400, când saşii au început să ridice zidurile cetăţii, cu turnuri şi şanţ de apărare, au dărâmat mare parte din vechea biserică romanică şi au construit una în stil gotic, mult mai mare, mai potrivită pentru comunitatea aflată în creştere. Şi a rămas biserică gotică până în sec. XVII, când, după marele incendiu care a lovit Codlea (1685), a fost refăcută aşa cum o vedem şi astăzi. Interesant este că atunci s-au construit pe exteriorul navelor laterale ale bisericii cămăruţe de depozitare la care se ajungea pe nişte scări, cum se pot vedea încă la biserica din cetatea Hărman; însă prin anii 1900 aici s-a considerat că nu se cade ca biserica să aibă asemenea „accesorii” iar codlenii le-au dărâmat. [Turnul Codlei, desen din 1872.] Acoperişul marelui turn este vizibil de la mare depărtare, acesta fiind încă cea mai înaltă construcţie din Codlea. Iniţial cu scop de apărare, prin sec. XVIII a fost înălţat şi transformat în clopotniţă iar în sec. XIX i-a fost instalat un ceas şi a primit înfăţişarea pe care o vedem şi azi. În Muzeul Codlei este expus proiectul original şi pot fi văzute şi reproduceri ale felului cum arăta înainte de „face-lift” 😀 cu turla barocă în formă de bulb care te duce cu gândul mai mult la bisericile catolice decât la cele reformate.  Intrarea în turn, foarte elaborată, pretenţioasă chiar, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Turnul de la Codlea, spre deosebire de majoritatea turnurilor de cetăţi din Ţara Bârsei, a avut un rol mai complex decât doar de apărare, poate chiar ceremonial.  [Planurile de "face-lift" ale turnului, sec. XIX.] Dacă ai văzut deja multe dintre cetăţile ţărăneşti din Ţara Bârsei, poate o să te întrebi de ce ar trebui să o mai vezi şi pe cea din Codlea... şi în mare pe bună dreptate, căci toate sunt cam la fel făcute. 😀 Ei bine, motivul pentru care trebuie să vii şi aici este biserica; e una dintre cele mai frumoase biserici evanghelice văzute de noi, cu decoraţiuni originale care încă mai sunt vizibile, de o amploare şi calitate rar întâlnite.  [Detalii decoraţiuni în interiorul bisericii. 😍] Foarte frumos decorată este şi orga, de care se leagă o veritabilă poveste de capă şi spadă despre un conte al saşilor ce îşi avea reşedinţa la Sibiu, decapitat pe la 1703; văduva lui a vândut orga codlenilor care au instalat-o în biserică iar 80 de ani mai târziu au angajat un meşter de orgi renumit din Slovacia care a mărit-o, i-a adăugat mai multe tuburi şi i-a dat aspectul baroc de astăzi. Interesant este că până pe la 1800 orga era amplasată în altar; apoi, din motive practice şi estetice, a tot fost mutată, în stânga, în dreapta, până a ajuns în locul actual. Iar asta a venit cu un cost: acustica a avut de suferit, mai ales din cauza tavanului din lemn casetat şi a podelei din scândură (spre deosebire de piatră, lemnul absoarbe mare parte din sunet în loc să-l amplifice). În 2013 orga a trecut printr-un amplu proces de restaurare care i-a redat tot farmecul iniţial ce se asortează minunat cu interiorul navei, cu stranele laterale, băncile, tavanul, nuanţele de roşu şi gri... totul se îmbină foarte armonios! 😍 [O bijuterie de orgă!] Iar tavanul casetat este cireaşa de pe tort: unic în bisericile evanghelice săseşti din Transilvania, s-a dorit a fi o dovadă a bogăţiei şi puterii comunităţii din Codlea. S-a început lucrul la el tot după marele incendiu din 1685 şi a fost finalizat în 1702 de un sas care se pare că s-a specializat la o şcoală de pictură maghiară, de aceea şi seamănă cu ceea ce se poate vedea în multe biserici reformate din secuime. Deşi la prima vedere par identice, dacă priveşti cu atenţie cele 252 de casete vei observa că sunt pictate diferit, cu mici detalii şi culori schimbate; iar dacă priveşti şi mai atent, vei vedea că nu sunt toate pictate cu elemente florale şi vei descoperi într-o casetă din margine o figură cu nas roşu 😀 (se pare, autoportret al autorului) iar în spatele orgii una pe care este reprezentată stema cu soare şi lună a secuilor. Toate casetele au fost restaurate prin anii 1960 cu excepţia uneia dintr-un colţ - aşa poţi să îţi dai seama cum arătau ele la origini şi cât de bine s-au păstrat stilul şi culorile. Frumos! 😍 Pe balcoane erau expuse steaguri ale breslelor din oraş care din păcate nu s-au păstrat. Acum pot fi văzute în schimb câteva steaguri, destul de vechi, ale unor asociaţii din diferite domenii: corul bărbătesc, asociaţia femeilor, a pompierilor civil etc. Pentru că am fost cuminţi, Horst ne-a arătat şi unul dintre “secretele” bisericii - o piatră mortuară încastrată în peretele navei nordice care sigilează mormântul unui preot ce păstorea comunitatea de aici prin sec. XVIII; felul în care este reprezentat ne face să credem că era bine apreciat şi că la rândul, lui aprecia micile bucurii ale vieţii! 😊 [Un preot care pare să-şi fi trăit bine viaţa.] Biserica este încă funcţională, se oficiază încă slujbe - comunitatea evanghelică de aici fiind destul de mare (371 de membri la 1 ianuarie 2023) - la care poţi participa dacă vii duminica de la ora 10, când începe liturghia presărată cu pasaje cântate de cor și orgă şi 5-7 piese interpretate la orgă. [Concert de orgă.] Programul afişat în această pagină este orientativ pentru că Horst, omul care te va ghida şi îţi va povesti cu multă pasiune istoria bisericii, este implicat în multe activităţi ale comunităţii şi câteodată nu poate fi prezent. Cel mai bine este să suni înainte dacă vrei să vizitezi biserica şi să fii ghidat de el, o să merite! Dar dacă nu o să-l găseşti, atunci când vei vizita Muzeul Codlei roagă-i pe cei de acolo să îţi permită accesul în curtea bisericii şi vei putea vedea fortificaţiile şi biserica pe dinafară.  Taxa de vizitare a bisericii este 15 lei/adulți, 10 lei/elevi, studenți, pensionari, respectiv 5 lei/copii +6 ani. Deși a fost destul de bine renovat pe exterior, turnul tot nu poate fi vizitat în interior și va trebui să te mulțumești doar cu câteva poze de jos. 

Am simţit că vom găsi ceva deosebit aici încă de când am intrat în curtea mănăstirii de la Izvoru Mureşului, trecând pe sub bolta clopotniţei care evocă Poarta Raiului, frumos pictată cu scene ce simbolizează milostenia şi dragostea faţă de aproape. Şi nu ne-am înşelat; am găsit o biserică foarte frumoasă, cu o catapeteasmă sculptată în lemn de păr sălbatic decorată minunat, realizată într-un stil care ne-a amintit de iconostasul Mănăstirii Dealu. [Catapeteasma sculptată în lemn de păr sălbatic.] Dar am putut admira şi o splendidă „colecţie” de picturi în frescă (este mănăstirea cu cea mai mare suprafaţă pictată din România, peste 2000mp!) care împodobesc pereţii bisericii, ai paraclisului şi ai corpului de chilii în care vieţuiesc maicile. Dacă ajungi în afara programului de slujbe poţi ruga şi tu pe una din maici să îţi facă un tur - în limita timpului şi a îndatoririlor specifice, vor face asta cu bucurie şi din dragoste pentru obştea lor! [Măicuţă bătând la tochiţă.] Sala de la intrarea în corpul chiliilor ne-a rezervat o mare supriză: în faţa pereţilor acoperiţi cu fresce ce prezintă figuri emblematice din istoria poporului român (atât religioasă cât şi laică - ni s-a părut foarte originală ca tematică), am putut testa acustica extraordinară a încăperii... care creează un fel de surround greu de descris în cuvinte! 😮 Am aflat de la maica ce ne-a însoţit că Înaltpreasfinţitul Ioan, cel care a ctitorit mănăstirea (şi care e şi inginer constructor), a proiectat în aşa fel această sală încât, cu ajutorul unor oale din lut încastrate în pereţi, să se amplifice şi să se transmită sunetele într-un fel foarte special... poziționează-te în locurile indicate şi ai să înţelegi despre ce este vorba! 😉 [Sala-foişor, cu istoria poporului român. 😍] Apoi, mai departe, vei parcurge holurile corpului de chilii care sunt pictate preponderent cu scene şi reprezentări ale sfinţilor români, mulţi dintre ei îmbrăcaţi în straie populare; în ordine cronologică, începând de la martirii din perioada creştinizării teritoriului României şi până la cei din zilele noastre. [Maica Domnului ocroteşte România... Mare. 🇷🇴❤️] Ne-a plăcut şi paraclisul de iarnă, şi el foarte frumos pictat şi împodobit cu o catapeteasmă sculptată tot în lemn de păr sălbatic. [Paraclisul de iarnă.] Mănăstirea nu se poate lăuda cu o istorie îndelungată, dar, după ce i s-a pus piatra de temelie în anul 1996, s-a bucurat de o o sfinţire cu mare fast în 2000, în prezenţa Preafericitului Patriarh Teoctist şi a unui numeros sobor de preoţi şi episcopi. Hramul bisericii este „Adormirea Maicii Domnului”, prăznuit la 15 August - ilustrat în dreapta iconostasului prin Maica Domnului ţinând biserica în mâini.  În biserică te poţi ruga la moaştele Sfântului Nicolae şi la o raclă cu moaştele unei întregi pleiade de sfinţi români (ilustraţi prin câte o mică icoană). [Racla cu moaşte ale Sfântului Nicolae.] Toate icoanele din biserică şi din paraclis sunt pictate de maicile de aici, mănăstirea având ateliere de pictură, croitorie, broderie şi chiar de tâmplărie, unde s-a realizat cea mai mare parte a tocăriei; aşa, obştea reuşeşte să se autogospodărească şi chiar să obţină venituri prin vânzarea de obiecte realizate în mănăstire, în magazinul bisericesc aflat în partea stângă a intrării (deschis zilnic între orele 09-21).  Majoritatea icoanelor vândute sunt litografii după cele pictate în ateliere de maici dar dacă vrei una pictată manual, se poate face comandă în magazin sau la telefonul din această pagină. [Magazin de suveniruri şi obiecte bisericeşti.] Dacă eşti curios/curioasă să cunoşti  viaţa obştei, în zilele lucrătoare poţi ruga o maică să te ducă într-un tur în ateliere, vei putea vedea cum se fac multe dintre lucrurile expuse în mănăstire sau puse la vânzare în magazinul bisericesc. [Atelierul de sculptură.] Am mai aflat şi că la Mănăstirea din Izvoru Mureşului credincioşii aflaţi în tranzit se pot caza în cele două case dedicate pelerinilor, în spaţii de cazare fără pretenţii dar curate şi pline de linişte, la preţuri modice - mai multe detalii pot fi aflate la numărul de telefon afişat în pagină. 

La Șumuleu există de la mijlocul secolului 15 o bazilică și mânăstire franciscană. Era una dintre cele mai mici și mai îndepărtate. A devenit mai importantă după evenimentele Reformei, pentru că a rămas singura mânăstire franciscană și timp de 160 de ani singurul centru catolic din zonă pentru catolicii din Moldova și din Transilvania. Centru ecleziastic al zonei Ciucului, pe lângă mânăstire a fost înființat un tipar cu un atelier de legătorie de cărți pentru a satisface nevoile culturale ale catolicilor din zonă. A avut astfel și o colecție bogată de cărți. Toți lucrătorii erau călugări. Se tipăreau cărți religioase și manuale pentru elevi; pe lângă mânăstire a funcționat și o școală, al cărei urmaș este acum Liceul Catolic din Miercurea Ciuc. Călugării franciscani s-au numărat printre principalii oponenți ai regimului comunist și au fost cu precădere întemnițați în închisoarea de la Miercurea Ciuc; iar ordinul franciscan a fost dizolvat în acei ani. [Drumul Crucii de la Şumuleu-Ciuc.] Pe Muntele Șumuleu, undeva pe partea nord-vestică, între Șumuleul Mare și Șumuleul Mic, este locul unde se ține anual, de Rusaliile catolice, cel mai important pelerinaj catolic din România (și unul din cele de pe itinerarul religios numit Drumul Mariei, care străbate mai multe ţări), organizat de mânăstirea de la poalele munților, din 1540 și până astăzi. La care, în ultimii ani, au ajuns să participe câteva sute de mii de pelerini. [Papa Francisc la pelerinajul din 2019. Sursa: Vatican Media.] La pelerinajul din anul 2019 a participat și Papa Francisc. În onoarea sa a fost scoasă din altar statuia mare a Fecioarei Maria și utilizată în procesiune (în rest, este utilizată una de mai mici dimensiuni). Cu această ocazie suveranul pontif a oficiat o slujbă închinată Maicii Domnului și a depus la statuia Fecioarei un trandafir aurit, cum face de fiecare dată când merge la locurile de pelerinaj dedicate Sfintei Marii. [Trandafirul aurit oferit de Papa Francisc.] Cu aceeaşi ocazie, în parcarea de lângă biserică, a fost inaugurată o „hartă” turnată în bronz (cu fonduri obținute din donații) pentru nevăzători care le permite acestora să experimenteze tactil drumul de pelerinaj de la biserica franciscană spre altarul triplu ridicat la punctul terminus. [Harta tactilă din bronz.] Drumul acesta are trei variante: Drumul Crucii, care este cel mai greu; varianta către capela Sf. Anton; și încă o variantă, ușoară. Oricare dintre variante poate fi parcursă oricând, nu doar în ziua pelerinajului și durează undeva de la 30-40 de minute, în funcție și de ritmul de mers și de popasurile de pe traseu – Drumul Crucii presupune oprirea și rugatul la fiecare din cele 14 stații, marcate cu cruci (asta lungește durata parcursului).  De altfel și biserica este deschisă zilnic, atât pentru credincioși și rugăciune cât și pentru simplii vizitatori. Dacă vrei să ai parte şi de un ghid, poţi suna la telefonul afişat în această pagină. [Unul dintre altarele laterale.] Biserica mânăstirii a fost construită între anii 1802-1876 (74 de ani!), cu efortul localnicilor, care au contribuit cu ce le-a stat în putință (bani, hrană pentru lucrători, au cărat piatră) și este a treia ridicată pe acest loc. În anul 1835 după unele surse (în 1804 după altele) a început amenajarea interiorului, s-a ridicat altarul mare. În total în biserică sunt șapte altare, câte trei pe fiecare latură. Ridicată în stil baroc, maiestuoasă, biserica, monument istoric, are vitralii aduse din Cehia iar orga i-a fost construită la Brașov. [Statuia Fecioarei Maria.] Statuia Fecioarei Maria, capodoperă a sculpturii în lemn, așezată pe altarul principal al bisericii, se spune că este una făcătoare de minuni. Statuia datează din jurul anilor 1510. Trecutul ei incert. Nu se știe cu exactitate când a ajuns la mânăstirea de la Șumuleu; se pare că la începutul anilor 1600 era deja acolo. Sunt două teorii; ambele se leagă de momentul Reformei. Se presupune că a ajuns aici fie „refugiată” din zona Țării Bârsei fie, mai probabil, de la mânăstirea franciscană din Bacău, distrusă atunci.  Sculptată din lemn de tei (arțar, după alte surse), de un sculptor anonim, cu o înălțime de 2,2 m, este cea mai mare statuie atât de veche din lemn din țară și din sud-estul Europei. Fecioara Maria este învăluită în razele soarelui, are sub picioare luna și poartă în jurul capului o coroană din stele. În braţul stâng îl ține pe copilul Isus, iar în mâna dreaptă sceptrul împărătesc. Deasupra ei a se află Tatăl Ceresc. De-a lungul timpului se obișnuia ca Maria și pruncul să fie îmbrăcați și decorați cu bijuterii prețioase oferite de familiile bogate; câteva dintre aceste ţinute s-au păstrat şi sunt expuse în sala din Muzeul Secuiesc al Ciucului -Miercurea Ciuc dedicată Mănăstirii Şumuleu; tot aici se păstrează şi ultima tiparniţă care a funcţionat în mănăstire pe la anii 1800. [Plăcuţe de marmură de mulţumire.] Statuia Fecioarei Maria este flancată de o parte și de alta de statui ale sfinților Ștefan și Ladislau, regi ai Ungariei. De cele două părți ale statuii se regăsesc nenumărate obiecte votive din argint (majoritatea lor simbolizând diverse organe vindecate) și plăcuțe de marmură de mulțumire, aduse drept ofrandă statuii după ce, se spune, s-au produs minuni; cel mai vizibil dintre aceste obiecte, de la distanță, fiind și foarte mare, probabil în mărime naturală, arătând ca o cizmă mare din argint, reprezintă piciorul bolnav și vindecat al renumitului conte și prelat (episcop) Batthyány (ctitor al bibliotecii și observatorului din Alba-Iulia). Simbolul Fecioarei Maria de la Șumuleu se regăsea pe vechiul blazon al orașului şi este prezent şi pe actuala stemă a judeţului Harghita. [Plăcuţe votive din argint.] În mânăstire locuiesc călugări franciscani, primii dintre ei fiind aduși la Șumuleu Ciuc în 1440, de către Iancu de Hunedoara, în cinstea căruia de altfel s-a construit aici prima biserică franciscană (predecesoare a celei actuale). Accesul este permis până sus în altar, până la picioarele statuii Fecioarei, în fața căreia credincioșii se roagă; aici se află şi o frumoasă rugăciune, în trei limbi (inclusiv română), către Maica Sfântă de la Şumuleu. Motivul pentru care s-a organizat primul pelerinaj aici, cu permisiunea Papei Eugen al IV-lea, a fost determinat de construirea primei biserici de la Șumuleu, după 1350, pentru care a fost nevoie de fonduri (a fost deci un pelerinaj de donație).  După 1546 Ioan Sigismund a dorit să introducă Reforma și să impună religia unitariană; localnicii s-au opus și au apărat biserica, reușind să-și păstreze religia. Motiv care a venit să întărească dorința menținerii pelerinajului. O altă poveste spune că biserica a fost de mai multe ori devastată de tătari. În 1661 au reușit să radă de pe fața pământului sate întregi din zona Ciucului; și au ajuns și la Șumuleu. Au văzut statuia la care se rugau localnicii și au înțeles cât de importantă era pentru aceștia. Așa că au decis să o ia. Au adus o căruță cu opt bivoli în care au pus statuia. În momentul în care căpetenia a dat ordinul de pornire, bivolii nu s-au urnit din loc. Statuia devenise ca prin minune atât de grea încât bivolii nu au reușit să se miște. Conducătorul tătarilor s-a enervat și s-a năpustit cu sabia asupra statuii, reușind să o „rănească” în obraz (urma este vizibilă şi acum pe faţa statuii). În momentul acela însă mâna i-a paralizat. Demersul a fost abandonat, statuia rămânând la locul ei. Pelerin sau nu, catolic sau de altă confesiune, credincios sau simplu vizitator, complexul de la Șumuleu-Ciuc impresionează pe oricine. Nu numai prin solemnitatea locului ci şi prin liniştea şi aerul curat de munte pe care le vei găsi aici.