Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

O casă aparte, încărcată de istorie, cum alta nu-i în tot Râmnicul... asta vei avea șansa să vezi dacă alegi să vizitezi Casa Memorială "Anton Pann", un adevărat monument de arhitectură urbană construit la jumătatea secolului al XVIII-lea de o familie de negustori de la sud de Dunăre. Deși veche, această casă cu foișor și pivniță cu gârlici (un mic hol) este una extrem de solidă, dovadă fiind faptul că a fost strămutată pe o distanță de 37 m în anul 1982. Impresionant, nu? [Moment din operaţiunea de translare a casei.] Poți vedea scene surprinse în momentul translării în „expoziția” organizată în pivnița casei - de menționat că operațiunea a purtat semnătura inginerului Eugeniu Iordăchesu, sau „Inginerul Raiului”, cel care a avut la activ numeroase strămutări de biserici, mănăstiri și chiar și de blocuri cu tot cu oameni în ele. Tot aici mai poți vedea și tablouri, caricaturi și grafuri cu biserici și mănăstiri din județul Vâlcea, dar și un bust al lui Anton Pann, cel despre care trebuie să îți spunem că a fost unul dintre cei mai de seamă autori de cântări bisericești ai secolului XIX, dar și tipograf, scriitor, traducător, profesor, compozitor și folclorist (sperăm că nu am uitat ceva 😊). [Bustul lui Anton Pann.] Mai important de știut ar fi însă faptul că Anton Pann, sau „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” așa cum îl supranumește Eminescu în lucrarea sa Epigonii, este cel care a compus muzica imnului nostru național, imn ce a fost intonat pentru prima dată într-un cadru oficial în anul 1848 în Zăvoiul Râmnicului (actualul Parc Zăvoi aflat în apropiere). Etajul Casei Memoriale (compus din sufragerie, dormitor, bucătărie și birou de lucru) cuprinde o interesantă colecție de obiecte din epoca anilor 1800. Poți vedea aici piese de mobilier precum divanul sau biblioteca, obiecte decorative din cositor, alamă sau alpacă, dar și instrumente muzicale precum țitera, cobza, lăuta sau buzla. Noi am apreciat perdelele cusute manual din pânză de casă și fețele de masă cu fir metalic, precum și tabloul-portret din sufragerie înfățișând-o pe proprietara casei (de origine bulgară, la fel ca și Anton Pann). Mai poți remarca și covoarele cu specific oltenesc, transilvănean și basarabean, țesute la război,  acestea din urmă fiind aduse (pare-se) din peregrinările sale de însuși Anton Pann. [Tablou-portret înfățișând-o pe proprietara casei.] La data documentării noastre (decembrie 2020) biletul de intrare costa 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers. 🙏 contributor Unde Mergem®, Alex Mihăilă

Cascada de sub Șiclău e un bun motiv de plimbare dacă eşti cazat la unul dintre hotelurile din zona Spitalului de Cardiologie din Covasna. Nu e departe: 1,5 km şi cam 20 minute de mers pe jos de la locul unde este "parcată" locomotiva Mocăniţei. Mergi pe marginea drumului, treci de uzina de apă și găsești calea de acces spre cascadă. Amenajată, cu trepte, pentru a coborî cu ușurință și chiar o băncuță, pentru cine vrea să contemple mai îndelungat frumosul peisaj. [Poteca spre cascadă.]Cascada nu e prea mare dar, ca orice învolburare de ape, are un anumit farmec, îți transmite o anumită energie; te poți relaxa și îți poți limpezi mintea preț de câteva minute pe stâncile vulcanice care o mărginesc și care au fost scoase la iveală de eroziunea apei. Iar bazinul din faţa cascadei va fi foarte tentant pentru o îmbăiere în zilele toride vară... 😉 Ni s-a părut mai frumoasă denumirea alternativă de Cascada Zânelor („șiclău” vine din maghiară și înseamnă „funicular” – dată fiind apropierea de planul înclinat unde funcționa odată funicularul, cascada a împrumutat numele industrial, mai puțin romantic). Pe drumul spre cascadă, după camping, vei găsi şi o zonă amenajată pentru picnic, foarte bine întreţinută. [Zona de picnic.]

Cascada Jávárdi de pe Valea Rece, comuna Lunca de Jos, este un loc numai bun de făcut o plimbare, într-o zi de vară, după masa de prânz 🙂 Dacă lași mașina la Strada Principală, în maximum două ore de mers lejer, pe o distanță de 9 km și o diferență de nivel de 175 m, ajungi la obiectivul vizat. Dacă nu ești fan al mersului pe jos, poți face traseul și cu mașina dar şi cu bicicleta! [Drumul spre cascadă.] Drumul până la cascadă este drum județean; dar numai din punct de vedere administrativ, căci practic e un drum pietruit, pe care urci bine cu 4x4. Se intenționează asfaltarea lui și există și un plan pentru zona cascadei, cu zonă de relaxare, ceainărie... Dar probabil că va mai dura. Până atunci natura rămâne stăpână (și sperăm ca modernizarea planificată să reușească să păstreze cât mai mult din asta). E un loc plăcut, bun pentru relaxare, în liniștea tulburată doar de căderea foșnitoare a apei pe muchiile pietrelor. Regiunea din jurul cascadei a fost cercetată de biologi, care au constatat o varietate impresionantă a vegetației - flori, plante medicinale; și face parte din rețeaua ecologică de arii protejate natura 2000.  [View spre Valea Rece. 😍] Imediat după curba în care vei găsi câteva locuri de parcare (un pic mai sus de cascadă), vei găsi şi un mic izvor; cu mâna pe inimă spunem că aici am băut cea mai bună apă din Harghita!  [Image] Nu am aflat nicio legendă despre vreun uriaș care să fi aruncat pe-acolo niște stânci sau despre vreo zână care doarme liniștită în florile de pe marginea râului dar am aflat despre un „zmeu” din sat, care, supărat că viiturile tulburi prea îi dau de furcă, s-a gândit să-i modifice cursul... A reușit să o facă mai puțin decât reușește apa însăși, care, cu forța adunată din munți, a mutat din loc o stâncă de dimensiuni destul de impresionante, peste care, pe lângă care și pe sub care își poartă acum călătoria învolburată. [Stânca din dreapta "împinsă" de forţa apei! 😮] Din comuniunea de veacuri a omului cu natura, combinată cu istețimea populară au rezultat câteva vorbe de duh, pe care autoritațile le-au afișat la cascadă, spre amuzamentul și educarea vizitatorilor (deşi la data documentării noastre erau doar în maghiară, între timp am fost anunţaţi că au fost instalate panouri bilingve, cu limba română prima, aşa cum este şi normal - felicitări autorităţilor locale!). [Instrucţiuni "indicator meteo". 😀] Un indicator meteo ce folosește stânca drept element de orientare:  Dacă piatra este udă, înseamnă că plouă. Dacă piatra este uscată, nu plouă. Dacă stânca are umbră, atunci e soare. Dacă stânca este albă, e semn de ninsoare. Dacă piatra nu se vede, e ceață. Dacă piatra se mișcă, e cutremur. Dacă piatra a dispărut, a fost tornadă. 😀 [Și un „îndreptar” comportamental ce folosește, simbolic, tot piatra:] Neatentul se împiedică de ea. Violentul o folosește drept armă. Pentru copii e o jucărie. Cu piatra David l-a ucis pe Goliat. Michelangelo a sculptat statui minunate. În fiecare caz, diferența nu a fost la piatră, ci la cel care a folosit-o. Nu există nimic în jurul tău care să nu poată fi folosit într-un scop benefic. The end!  Mergi cu bine! 🤗

Cascada mezotermală din Toplița se află în inima țării, lângă cursul superior al râului Mureș, printre pădurile nesfârșite ale județului Harghita. În adâncul munților Carpați, panorama fantastică, în nuanțe verzi de brad, ascunde un fenomen natural mai puțin obișnuit, o veritabilă comoară pe care ne-a oferit-o natura. [Călătorie pe plaiuri harghitene.] Aflată pe strada Cascadei (foarte intuitiv) 😊, Cascada mezotermală din Toplița constituie una dintre atracțiile turistice unice din țara noastră, fiind una dintre cele două cascade de acest tip din Europa, alături de cea din Saturnia (Italia). În 2000 a fost declarată monument al naturii, arie protejată de interes național și rezervație naturală de tip biologic si peisagistic. De obicei, când ne gândim la o cascadă, o asociem cu răcoarea adusă de presiunea apei și nu cu „apa termală”; acesta este doar unul dintre elementele cu care natura te surprinde aici. [Cascada cu picături calde.] Din păcate, în ciuda importanței sale, cascada a fost neglijată pentru foarte mult timp iar acest lucru se vedea și în vizita noastră de documentare. Drumul până la cascadă este cam de 1 km, din Parcul Central al orașului și poate fi parcurs atât cu mașina (un pic mai greu), cât și cu bicicleta sau la pas (recomandat). Având în vedere că nu vei găsi niciun indicator până la intersecția cu linia de cale ferată, îți spunem noi că o poți lua pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, urmând ca mai apoi să faci stânga pe strada Cascadei. [Punct de plecare: Parcul Central Toplița.] Atât cu mașina cât și pe jos, localizarea din aplicație îți va fi de folos. Drumul despre care vorbim este, de fapt, o cărare destul de îngustă. Nu este asfaltată, ci doar pietruită, astfel că accesul cu mașina ar putea fi mai dificil. O plimbare ar fi mai plăcută, având în vedere peisajul care te înconjoară şi în timp ce străbați drumul la pas, poți să te bucuri și de aerul curat, de munte, de pădurile din jur, de susurul râului și chiar de panorama orașului.  De asemenea, în timpul plimbării, trebuie să fii atent, deoarece vei trece pe lângă șina de cale ferată. Și da, cascada poate fi admirată și din tren! Dacă vei călători pe ruta Miercurea Ciuc-Târgu Mureş, privește doar pe fereastra din stânga, când te apropii de gara din Toplița; sau invers, dacă mergi spre Miercurea Ciuc, pe cea din dreapta, după ce treci de gara din Topliţa. [Atenție la tren!] Izvorul cascadei se numește Bradul, un nume ales cu mult timp în urmă, inspirat de bariera de brazi care înconjoară întreaga regiune. Chiar și stânca peste care se întinde cascada, este împrejmuită de trunchiurile înalte ale copacilor. Dacă ești atent și ai puțin noroc, te vei întâlni și cu câteva viețuitoare ale pădurii: iepuri, bufnițe sau chiar căprioare. Dacă te apropii puțin de marginea cascadei, poți simți aburii calzi care se ridică deasupra apei pentru că ceea ce face cascada atât de specială, pe lângă frumusețe, este temperatura ridicată a apei. Acestui fapt se datorează depunerile de carbonat de calciu și travertin prezente atât în apă, cât și pe vegetație și stânci. Atinge vălul de apă câteva clipe și vei descoperi magia! 😍 Perdeaua de apă care acoperă întreaga stâncă este locul în care natura își pictează culorile în fiecare anotimp. În funcție de sezon, cascada trece de la alb la brun închis, proiectând reflexii roz sau roșiatice. E o încântare să asculți susurul apei, să simți fiecare adiere de vânt și să urmărești coroanele copacilor dansând deasupra cascadei. Tabloul mișcător al apei bucură ochii și sufletul. [Iarna la cascada mezotermală. 😍] Acest spectacol al naturii poate fi admirat și în alte forme. Pe timp de iarnă, când temperaturile coboară destul de mult în această zonă, împrejurimile cascadei se transformă într-un adevărat tărâm de gheață, în mijlocul căruia surprinzătoarea cascadă rămâne caldă. Și în acest anotimp, vizita poate fi una foarte plăcută. În plus, ai ocazia să guști castane coapte, vin fiert sau ciocolată caldă la una din tarabele amenajate în zonă. Te poți bucura de frumusețea locului odihnindu-te pe una din băncile de lemn care se întind de-a lungul drumului sau chiar de pe podul de lângă cascadă. Poți face poze, poți pur și simplu admira priveliștea sau îți poți chiar scufunda mâinile în apa caldă a cascadei, ca să verifici pe pielea ta, dacă nu crezi! 😊 Delia Creţu, contributor Unde Mergem® foto copertă: Cascada mezotermală Toplița iarna 2025 @Apele Române

Traseul spre cascada Moara Dracului este superb şi dacă ajungi prin zona Bran-Moieciu, ar fi păcat să nu îl faci dacă eşti într-o formă fizică decentă. De preferat într-un grup, pentru că zona este cunoscută de localnici ca fiind o "ursărie" şi, mai ales în anotimpul cald, sunt şanse foarte mari de a întâlni şi turme de oi păzite de câini ciobăneşti care pot fi agresivi. [Instantaneu de pe traseu.] Pe drumul spre cascadă vei trece prin Poiana Gaura, o poiana largă, luminoasă unde vei fi recompensat după urcuşul nu tocmai uşor cu o priveliște mirifică asupra Văii Gaura despre care putem spune cu mâna pe inimă că este una din cele mai frumoase văi de abrupt din Munții Bucegi 😍 [În Poiana Gaura.] Situată pe una dintre văile spectaculoase și răcoroase ale munților Bucegi, la o altitudine de 1575 de metri, cascada „Moara Dracului” este giuvaierul care împodobeşte căldarea inferioară a văii Gaura. E foarte interesantă şi prin faptul că apa ei, după ce cade de la aproximativ 20 de metri înălţime, dispare pe un curs subteran... ca şi când n-ar fi fost! 🙂 [Natură virgină 😍] Traseul spre cascadă porneşte din capătul drumului principal al satului Șimon. Mașina poate fi lăsată la prima barieră, de unde se intră în Parcul Natural Bucegi. Deși se mai poate avansa până la cea de-a doua barieră, scutind astfel aproximativ 3 km din traseu, accesul mașinilor este interzis și poţi fi amendat dacă decizi să înaintezi. Caută în aplicaţie 🔍 Şimon - Poiana Gaura - cascada Moara Dracului sau în Trasee Bran pentru descrierea completă a traseului. Cascada Moara Dracului este considerată de mulţi cea mai frumoasă din Bucegi. Noi ne ferim să dăm verdicte dar dacă le-ai văzut pe toate, ne poţi spune tu că e aşa e, după ce o vezi şi pe aceasta, într-o recenzie aici. 😊 🙏 Îi mulţumim contributorului nostru - Andreea Ştefania - pentru ajutor şi pozele care suprind foarte bine frumuseţea locurilor!

Cascada Putnei (sau „Săritoarea Putnei” cum era numită în vechime) este una dintre atracţiile naturale majore al judeţului Vrancea, fiind declarată Monument al Naturii din anul 1973, în prezent parte integrantă a Parcului Natural Putna-Vrancea. Când te vei afla în tranzit pe DN2D Ojdula-Focşani este un bun motiv de popas iar dacă eşti cazat la una dintre pensiunile din zona Tulnici-Lepşa, un bun motiv de plimbare pe jos - cascada este la aprox 3,5 km de centrul staţiunii Lepşa (intersecţia cu DN2L Lepşa-Soveja) 😉 Dacă vii cu maşina vei găsi destul de multe locuri de parcare (fii atent să nu ratezi ieşirea din DN spre cascadă) gratuite (la data documentării noastre). Deşi accesul la cascadă este bine amenajat cu o serie de scări din beton şi piatră, îţi recomandăm să fii încălţat adecvat pentru că treptele sunt mai tot timpul umede şi alunecoase; în niciun caz şlapi sau adidaşii ăia noi albi, de fiţe 😉! [Coborârea spre cascadă.] Dacă vremea este ploioasă nu trebuie să eviţi vizitarea cascadei ci dimpotrivă: pe timp ploios debitul apei creşte foarte mult şi te vei bucura de un spectacol extraordinar al naturii, tunetul apei făcându-se auzit încă de la drumul naţional! Noi am avut privilegiul de a o vedea după ploile prelungite din luna iunie 2021; ca să îţi faci o idee despre ce vorbim, uită-te la ultimele două fotografii din galerie: aşa arată de obicei Cascada Putnei, în afara sezonului ploios la munte! [Ploile de vară cresc de câteva debitul apei!] În weekenduri şi câteodată şi în cursul săptămânii este prezent un ranger care încasează o taxă de acces (2 lei/pers.).

Dacă eşti în zona Timişu de Sus sau prin Predeal, o vizionare a acestei cascade poate fi un bun prilej pentru o drumeţie de aprox. 2,5km. După ce laşi maşina la DN1 caută şi urmăreşte traseul "bandă albastră" care te va duce la cascadă în 1h-1h30min, depinde cât de sprinten(ă) şi grăbit(ă) eşti; sau poţi merge pe drumul forestier care şerpuieşte prin pădure - e mai lung (aproape 4 km, 2 ore) dar mult mai uşor de parcurs. 🙂 Te vei bucura de o plimbare agreabilă în care îţi vei încărca plămânii cu un aer de munte pur! Pentru sugestii de orientare caută în aplicaţia Unde Mergem 🔍 traseul "Timişu de Sus - Cascada Tamina". [Drum forestier și traseu prin pădure.] Cascada Tamina este de fapt o înşiruire de 5 cascade pe aprox. 100m (cea mai mare are o cădere de aproape 10m), într-un un canion format probabil prin prăbuşirea tavanului unei peşteri săpate de pârâul Piatra Mică. Canionul poate fi străbătut cu ajutorul câtorva scări metalice, destul alunecoase și nu foarte sigure... ar fi bine să ai încălţăminte adecvată (nu veni în şlapi sau tenişi), să ai un pic de condiţie fizică şi să nu ai rău de înălţime! [Indicator spre Cascadă.] După ce ai părăsit drumul forestier, un pic mai jos vei vedea două cărări: cea din dreapta te va duce la ieșirea din canion a pârâului, la baza cascadei iar cea din stânga, în punctul de intrare în canion a pârâului, locul unde începe să curgă apa în cascadele Taminei. Noi îți recomandăm să cobori pe cea din dreapta. [Cărarea din dreapta.] Îţi vei da seama că ai ajuns la canion când vei vedea impresionantul perete de calcar pe lîngă care poţi coborî, cu atenţie, până la baza lui. [Coborârea spre canion.] Odată ajuns jos vei fi răsplătit cu una dintre cele mai spectaculoase vederi din munţii Piatra Mare! [Muntele de calcar în care a fost săpat canionul Tamina.] Dacă eşti bine echipat, ai cât-de-cât condiţie fizică şi îţi promiţi că vei fi foarte atent poţi încerca ascensiunea prin canion ajutându-te de scările, buştenii şi scândurile pe care le vei găsi în el. Va fi o experienţă intensă! [Ascensiune prin canionul Tamina.] Odată ieşit din canion muntele îţi va mai oferi o răsplată pentru efortul tău: un cadru parcă desprins din filmele Jurassic Park 😮! [În amonte de canionul Tamina.]

În prezent, Castelul Bran este cel mai vizitat obiectiv turistic din România, nu numai pentru arhitectura lui complexă şi istoria de peste 640 de ani ci mai ales pentru că a avut şi norocul să fie menţionat în celebrul roman al lui Bram Stoker ca fiind reşedinţa Contelui Dracula. În fiecare an, mii de turişti din toată lumea vin aici special ca să celebreze Halloween şi participă la tot felul de activităţi, atât în Castel cât şi în restaurant şi în cortul instalat în Grădina Regală. Compania care îl administrează se ocupă permanent de restaurare şi dezvoltă programe şi activităţi care să îi crească atractivitatea. Au apărut astfel noi puncte de atracție, cum ar fi Tunelul Timpului și Expoziţia de instrumente medievale de tortură. [Ieșirea din Tunelul Timpului.] Biletul de intrare costă 70 lei/adult: vei vedea o expoziţie de arme medievale, vei trece prin camere în care au petrecut mulţi ani de viaţă membri ai familiei regale din România, vei afla povestea lui Dracula (atât cea reală cât şi cea fictivă), vei vedea curtea interioară şi vei urca pe scări şi culoare secrete până la platforma superioară de observaţie, de unde poţi face fotografii panoramice... pentru 20 lei în plus vei putea vedea Expoziția de tortură medievală iar pentru 30 lei vei putea să străbaţi şi Tunelul Timpului - unul dintre cele mai apreciate pe plan global proiecte multimedia produse de muzee... te vei putea plimba pe urmele paşilor Reginei Maria în Grădina Regală (nu este necesară achiziționarea biletului)... Castelul Bran este un loc unde poţi petrece o întreagă zi de neuitat! [În Grădina Regală 😍] De apreciat este că intrarea este liberă pentru persoanele cu dizabilităţi şi/sau instituţionalizate; copiii cu vârsta până la 7 ani împliniţi beneficiază de gratuitate, pentru cei cu 7-18 ani costă 20 lei; persoanele peste 65 ani, în baza actului de identitate, beneficiază de un tarif special 50 lei; dacă eşti student şi ai legitimaţia de studiu la tine vei plăti 40 lei. Lunga şi tumultoasa istorie a Castelului Bran începe în anul 1377, când regele Ungariei Ludovic I de Anjou acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel. În 1388 construcţia acestuia se încheie şi el începe să-şi îndeplinească dublul rol: de vamă (încasează 3% din valoarea mărfurilor care intră şi ies din Transilvania) şi de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.  • În anul 1459, în timpul celei de-a doua sa domnii, Vlad Ţepeş şi armata sa trec prin Bran și atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict cu saşii care cereau taxe vamale tot mai mari şi îl susţineau pe oponentul său la tron. Vlad Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară sute de saşi, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros.  • În 1651, după ce prelungiseră deja de căteva ori cu principii Transilvaniei contractele de folosință a castelului Bran, brașovenii reușesc să încheie cu principele Gheorghe Rackoczi al II-lea un act de vânzare-cumpărare a castelului. În anul 1888 dministrația Braşovului cedează castelul ocolului silvic regional iar până în 1918 el este locuit de brigadieri silvici, de pădurari și de inspectori silvici veniți din Brașov.  • La data de 1 decembrie 1920 cetățenii Brașovului oferă castelul, ca urmare a unei hotărâri unanime a consiliului orășenesc condus de primarul Karl Schnell, reginei Maria a României, descrisă în document ca o „mare regină, care ( …) răspândește binecuvântare pretutindeni unde pășește, cucerind astfel cu irezistibil avânt inimile populației țării întregi.” Castelul devine reședința favorită a Reginei Maria, ea îl va restaura și amenaja pentru a putea fi folosit ca reședință a familiei regale.  • Din 1920 și până în 1932 castelul trece prin ample lucrări restaurare şi amenajare coordonate de acelaşi arhitect care proiectase castelele regale Peleș și Pelișor din Sinaia. Terenul din jurul castelului este transformat într-un parc englezesc cu două iazuri și o Casă de Ceai. Pentru a ușura parcurgerea de către regina bolnavă de artrită a drumului dintre castel și parc, se instalează un lift. Se ridică și alte construcții precum o casă de musafiri, o biserică de lemn, locuințe pentru personal, grajduri și garaje. După moartea sa (1938), Regina Maria îi lasă castelul Bran moştenire fiicei favorite, Principesa Ileana. Aceasta părăseşte România în 1948, odată cu instaurarea Republicii Populare România.  • În anul 1956 autoritățile comuniste transformă Castelul Bran într-un muzeu cu trei departamente: castelul însuși împreună cu piese din patrimoniul familiei regale, vama medievală și secția de etnografie, cuprinzând casele tradiționale din parcul de lângă castel.  În 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor Principesei Ileana de România și ai Arhiducelui Anton de Austria. Cu toate acestea statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra până în 2009, când Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta - moştenitorii proprietarilor - intră în posesie efectivă. 

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

Undeva în Covasna, într-un sat mic și care nu pare să aibă prea multe de spus, există un castel renascentist! Da! Ei ... nu chiar castel ... ci un conac; dar foarte frumos; și cu atitudine de castel 🙂 Și cu domeniu, cu parc, cu grădină a la Versailles, cu cai, cu iaz ... [Pe domeniul Kálnoky.] Vorbim de fapt despre un conac de vânătoare al unui nobil maghiar din secolul 17, care a fost restaurat de un moștenitor și redat circuitului turistic și cultural.  În 1987 Tibor Kálnoky avea doar 21 de ani și vizita împreună cu tatăl său domeniile străvechi pe care familia lui le deținuse de-a lungul timpurilor în România. În 1995 își făcea nunta în vechiul conac. Tânăra familie a părăsit cercurile aristocratice ale Europei occidentale și s-a mutat în România. În mica și necunoscuta comunitate din Micloșoara a început dificilul proces de reconstrucție. Fotografii îngălbenite de timp au devenit planuri de construcție iar castelul a redevenit clădirea plină de distincție care a readus mândria trecutului printre actualii membri ai societății rurale. Micloșoara nu mai este un sat mic prin care treci ignorându-l în drum spre o altă destinație ci a devenit ea însăși o destinație, faimoasă inclusiv (sau poate mai ales) printre străini.  Intrarea pe domeniu este demnă de locul pe care urmează să-l dezvăluie – o alee veche și frumoasă, umbrită de niște minunați castani bătrâni care îți insoțesc primii pași în povestea asta despre nobili și contese, partide de vânătoare și petreceri opulente. ["Postul de gardă".] Mica grădină este „desenată” după modelele franțuzești, cu garduri vii aranjate în forme geometrice, ierburi, copaci, băncuțe și flori, ca în 1698. Pavilionul din lemn și iazul punctat cu nuferi roz invită la poezie, printre ocazionalele concerte a capella susținute de coruri de orăcăieli pe variate tonalități. [Grădina şi iazul domeniului.] Conacul a fost construit și renovat cu păstrarea stilului original – renascentist. Intrarea principală, cu terasă în stil clasicist, etalează cu mândrie blazonul familiei. Mica terasă de pe latura de sud este partea cea mai romantică a castelului și a fost construită în cel mai pur stil renascentist iar terasa mare, în același stil, are motto-ul familiei sculptat deasupra intrării folosite de vizitatori- Non est mortale quod opto (Ce am ales este nemuritor). [Blazonul original de deasupra intrării.] Întreg parterul conacului a devenit Muzeul Vieții Transilvănene și încearcă să reînvie istoria mai veche de cinci secole a familiei nobile Kálnoky în special, dar și-a asumat și misiunea de a arăta ce însemna viața nobililor din zonă. Au fost recuperate sau cumpărate obiecte de colecție, piese de mobilier, s-au donat scrinuri și covoare, s-au reconstituit sobe spectaculoase și costume de epocă, s-a recondiționat un pian Streicher original și s-a adus chiar și un clavecin. [Detaliu sobă din terracotta restaurată spectaculos.] Muzeul este amenajat în mai multe încăperi, fiecare dintre ele încercând să prezinte diverse aspecte ale vieții în perioada de tranziție dintre secolele 17 și 18, renascentismul târziu și barocul timpuriu – Salonul de gală și salonul Altdeutsch cu mobila monumentală; Casa Doamnei – camera contesei cu obiecte delicate, sticlărie, bogate decorațiuni în stucatură și colț pentru broderie și citit; Casa Stăpânului – decorată cu arme autentice din luptele cu turcii și covoare orientale; Salonul și dormitorul Biedermeier; dormitorul Altdeutsch cu frumoasa lui boltă. [Dormitorul Altdeutsch.]Pivnița conacului redă atmosfera unei bucătării de castel de secol XVIII și include acum un spațiu pentru mese festive, concerte, expoziții și petreceri. [Pivniţa castelului.] Per total, clădirea conacului, împreună cu parcul, iazul, grajdul, reușesc să te transpună cu un pic de imaginație într-o atmosferă din cărțile de povești cu domnițe și cavaleri, intrigi amare și baluri fastuoase. În timpul programului vizitele se desfășoară din oră în oră (cu ultima intrare la ora 16:00) iar biletele (20 sau 30 lei pe diverse categorii de vizitatori) se achiziționează la Castel; în taxa de de intrare este inclus și ghidaj audio în mai multe limbi, inclusiv română. Nu tot timpul este cineva la muzeu (mai ales în extrasezon) așa că cel mai bine ar fi să programezi vizita cu un telefon înainte! [Coșul cu ghiduri... audio 😊] La o curbă distanță de conac, pe aceeași stradă, la nr. 85 vei găsi Stone Pub – un stabiliment multifuncțional (magazin de suveniruri, pub, parcare) construit în jurul unei case vechi din piatră de prin 1800 (frumos reconstruită și ea). Aici este şi o parcare amenajată unde poţi lăsa maşina ... chiar şi o rulotă, e destul spaţiu. Pubul era deschis doar în sezon și doar în weekenduri; dar dacă foamea îți dă ghes, poți încerca mâncarea gătită de gospodinele pensiunii-soră a Castelului 😋 pentru mai multe detalii caută în aplicație 🔍Casele de oaspeți ale contelui Kalnoky!  [Stone Pub.] Fundația Kálnoky, care a inițiat și implementat acest proiect de restaurare, și-a propus să prezinte cultura materială a burghezimii și a nobilimii din zona Transilvaniei secolelor trecute și în același timp să genereze o alternativă la oferta culturală și turistică a zonei (de fapt să creeze o ofertă, pentru că o alternativă ar presupune că ar mai exista și altceva în zonă, ceea ce nu se prea poate spune ...). Noi credem că a reușit, cu beneficii directe în zona îmbunătățirii contextului social și economic al comunității.  Atât conacul cât și domeniul în integralitatea lui (parc, peluză) pot adăposti și organiza evenimente publice sau private, acestea reprezentând, pe lângă taxa de vizitare și donații, surse de venit pentru susținerea pe termen lung a unui asemenea proiect, într-o zonă relativ izolată atât geografic cât și social-economic. [Candle Glow Dinner la Castel.] Dacă ai maşină eşti norocos, poţi ajunge uşor la Castel. Dacă nu, poţi merge cu trenul până în staţia cea mai apropiată -comuna Augustin - iar de aici cei aprox. 8 km îi poţi face cu o ocazie sau cu microbuzele care fac legătura între oraşul Baraolt şi comuna Belin.

Despre Castelul Peleș este foarte greu spre imposibil să spui ceva ce nu s-a spus deja... Cu un istoric impresionant și repere dintre cele mai importante în cronologia României, printre cele mai cunoscute castele din țară, atât la nivel național cât și internațional, Castelul Peleș este un loc unde orice român care dorește să cunoască și să înțeleagă trecutul țării, ar trebui să meargă măcar o dată în viață. Arhitectura deosebită, valoarea artistică, decorațiunile spectaculoase fac din Castelul Peleș un monument și un obiectiv de mare importanță, emblematic, printre altele, pentru fenomenul istorist european. O mică enciclopedie ar putea fi probabil scrisă pentru a putea include toate elementele unei prezentări exhaustive a Peleșului. Ce poate cuprinde ochiul într-un tur complet, de aproximativ două ore, este încărcat de atâta istorie, frumusețe, emoție încât experiența este una copleșitoare, hrană pentru spirit care să-ți ajungă multă vreme după ce te vei fi întors la „banala” viață de fiecare zi... A fost odată ca niciodată... că așa încep poveștile cu regi și castele... comuna Podul Neagului.  Primului Rege al României i-au plăcut locurile, pentru că semănau foarte mult cu locul său de naștere – Castelul Sigmaringen din munții Pădurea Neagră. Și era așa de frumos la Podul Neagului și prin împrejurimi, încât Carol I a ales locul pentru a deveni reședința de vară a familiei regale.  Dar asta nu a însemnat numai construirea unui castel. Comuna, care a primit numele Sinaia, a atras numeroase familii de boieri; a fost inclusă pe traseul noii căi ferate din regiune; cum lângă castel se afla râul Peleş, în 1885 firma Fontaix a făcut un pod peste el, în acelaşi timp fiind terminată şi şoseaua până la Mănăstirea Sinaia.  Lucrările au debutat în 1873, pe domeniul de 1000 de ha, cunoscut cu numele Piatra Arsă sau Moșia Sinaia, achiziționat de Rege în 1871. Între 1873 și 1875 au fost drenate peste 1000 de izvoare existente pe teren și s-a edificat fundația. [Plan original desenat de arhitectul Karel Liman.] În august 1875 s-a organizat ceremonia de punere a pietrei de temelie a reședinței regale iar de atunci și până în 1914 s-au desfășurat construirea, amenajarea, decorarea, modificarea, reamenajarea castelului... până la forma de care ne putem bucura și noi astăzi. Echipe de arhitecți, antreprenori, constructori, artiști, muncitori și-au pus la un loc priceperea, abilitățile, talentele și eforturile pentru a crea ceva unic.  În 1875, lucrau la construirea castelului 400 de muncitori, de diverse naționalități, veniți cu familiile. Carmen Sylva scria: „... italieni zidari, români pentru terasamente, ţigani salahori, albanezii şi grecii... în cariere, nemţii şi ungurii... dulgheri, turcii ardeau cărămidă. Au fost meşteri polonezi şi cioplitori în piatră cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele şi pe toate tonurile...” Castelul a fost inaugurat în 1883 iar Regele a locuit până atunci vara la Mănăstirea Sinaia. Încă de la primul pas pe care îl faci în parcul castelului devii conștient de frumusețea și măreția locului.  Modul în care sunt îmbinate utilul cu esteticul dovedește implicarea specialiștilor, calitățile proiectanților, viziunea Regelui. De la germanul Johannes Schultz la francezul Émile André Lecomte du Noüy și la cehul Karel Liman ne-au rămas bucurie privirii până astăzi stilul nemțesc al decorațiilor exterioare, Sala Maură, Galeria de marmură, Sala de concerte sau Sala mică de muzică. Întreg exteriorul este realizat în stilul Fachwerk – cu lemnărie aparentă și zidărie vopsită în culori deschise. [Castelul Peleș la începutul secolului XX.] Periplul vizitatorilor începe în curtea interioară. Neorenașterea germană și cea italiană se regăsesc în picturile și sculpturile care decorează bogat și frumos spațiul. Realizate de un profesor norvegian, picturile sunt originale și la fel și lemnăria, restaurate și completate pe alocuri în 1975 și 1990. Vitraliile, în număr de 800 în total, sunt majoritatea realizate în sec. 19, în atelierele Zettler din Munchen și alcătuiesc cea mai mare colecție din România. Doar aici ai putea petrece o mulțime de timp admirând detaliile, culorile, simbolurile. [Dă-ți răgaz să admiri vitraliile, picturile, statuile...] După ce în pandemia Covid tururile ghidate fuseseră suspendate, în prezent au devenit din nou disponibile în intervalul Miercuri - Duminică, cu intrare la fiecare jumătate de oră. Informații despre tot ce ni se așterne în fața privirilor sunt disponibile și pe plăcuțe afișate vizibil, prin intermediul  tehnologiei QR-code, accesibile în toate încăperile castelului. [În weekenduri și vacanțe fii pregătit pentru așteptare.] Actuala intrare a vizitatorilor era în vremea Regelui Carol I garderoba oaspeților. Deasupra ușii se poate observa o stemă stilizată a principatelor Unite Române (fără Transilvania, adusă țării abia la 1918, la Marea Unire înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand și a Reginei Maria). Vestibulul este decorat cu stuc (care  pe tavan imită lemnul iar la coloane marmura și granitul), realizat la 1883, și patru statui din marmură, reprezentând anotimpurile.  Nu trece cu vederea plăcuța care evocă momentul inaugurării castelului – e un crâmpei autentic de istorie și de cultură; pe ea sunt versurile lui Vasile Alecsandri (apropiat al familiei regale): „Eu, Carol, cu al meu popor,/Clădit-am într-un gând și dor,/În timp de lupte al seu regat,/În timp de pace al meu palat.” și cuvintele rostite de Rege: "...izbutit-am a pune la polele Bucegiului temelia acestei clădiri în anul mântuirei 1875, anul domniei noastre al nouălea.” Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României (1877-1878). „Intrat-am în această casă a nostră în anul mântuirei 1883, anul domniei noastre al 17-lea. Datu-i-am nume Castelul Peleșului.” [Placheta inaugurală de la anul 1883.] Aici începe scara de onoare, în capătul căreia Carol I aștepta de obicei oaspeții, în holul de onoare, care era principala sală de recepție și ni s-a părut și cea mai impresionantă cameră. Nu vei ști ce să fotografiezi mai întâi (din fericire fotografierea este permisă atât timp cât nu se folosesc blițul sau aparate profesionale). Sfatul nostru: concentrează-te pe privit; deși pozele îți asigură arhiva de amintiri, frumusețea extraordinară a tot ce te înconjoară îți va imprima pe „hardul intern” trăiri pe care numai ochiul le poate intermedia. [Scara de onoare, care duce în holul de onoare.] Amenajat între 1907-1911 (pe locul unei foste a doua curți interioare), holul de onoare are 16 metri înălțime, este cea mai înaltă încăpere din castel și este decorat în stilul Renaşterii germane, cu accente baroce; are un plafon din sticlă decorat cu vitralii germane și care se putea deschide, alunecând în laterale, pe șine – sistem montat în anul 1906 (!) - o altă dovadă a avangardismului care caracteriza întreaga construcție.  În holul de onoare astăzi mai întâmpină oaspeții "doar" un portret al Regelui, de la 1881, în mărime naturală (da, avea numai 1,67 m înălțime), realizat de George Peter Heale, un portretist american. Impresionanta încăpere este decorată cu peste 2000 de personaje diferite, sculptate în lambriurile din lemn de nuc intarsiat cu diverse alte esențe. [Detaliu sculptură și lemn de nuc intarsiat.] În colțul din dreapta sus nu rata spectaculoasa scară în spirală, realizată de un sculptor român din Oltenița, Gheorghe Stănescu, iar în colțul stâng o lojă de tip confesional catolic, simbol al confesiunii regelui. Sub nivelul etajului 1 se poate admira o suită de intarsii în lemn în care sunt amplasate tablouri reprezentând castele medievale din Germania și Elveția, aparținând dinastiei de Hohenzolern.  Fiecare centimetru este sculptat fie cu personaje din mitologia greacă, fie cu personaje biblice (Sf. Gheorghe ucigând balaurul), fie cu meserii, simboluri ale păcii (îngerul) și războiului; nivelul detaliilor este impresionant. De altfel decorațiunile în lemn sunt considerate principala bogăție a castelului. Mai pot fi admirate busturi reprezentând cuplul regal, o masă florentină originală, un covor original din Irak. [Castelul Sigmaringen, locul nașterii lui Carol I.] Dacă tot ceea ce „povestesc” codurile QR nu ți se pare suficient sau mai ai întrebări, te poți adresa personalului, prezent în toate sălile. Din holul de onoare se poate ajunge în aproape toate sălile de la parter, pe culoare decorate cu basoreliefuri din marmură, portrete, simboluri ale Războiului de Independență (un tun capturat de la turci, harta României incuzând Dobrogea alipită după Războiul de Independență) dar și ale realizărilor epocii - podul Anghel Saligny de la Cernavodă, realizat la comanda lui Carol I, cel mai lung din Europa la acel moment cu ai lui 2 km. Traseul oaspeților Regelui continua cu sălile de arme, care adăposteau o impresionantă colecție, alcătuită din 5000 de piese.  Sala mare de arme a fost construită între 1903-1906 și expune o parte a armelor și armurilor de tip european, datând din sec. 15-19 – arme albe și de foc, o parte din ele aduse din castelul de la Sigmaringen. Din fotografiile epocii reiese că peste 3600 de piese erau expuse. Astăzi în Sala mare de arme mai poate fi admirată și o armură completă de turnir – pentru cavaler și cal, constituită din plăci alipite din oțel, foarte scumpe în acea vreme; cântărește în jur de 100 kg. [Armură completă, cal-călăreț, de mare valoare.] Tavanul este pictat cu scuturi heraldice, steme și devize în latină ale diverselor ramuri ale familei de Hohenzolern, inclusiv deviza Casei Regale române și scutul ramurii Sigmaringen. Ușile Sălii mari a armelor erau intrarea preferată în castel a Regelui Carol I, folosită și de membrii actuali ai Familiei Regale. [Detaliu tavan pictat, cu deviza Casei regale și scutul Sigmaringen.] Sala mică de arme expune arme orientale (persane, japoneze, otomane), iar în vitrină arme de paradă. Unele dintre ele sunt primite cadou dar Regele avea și un expert, prin intermediul căruia și achiziționa exemplare de valoare. Piesa de rezistență o reprezintă un șamșir turcesc din sec. 18, cu teaca și mânerul decorate cu foiță de aur, turcoaze și piele de rechin vopsită. [Piesa de rezistență a colecției de arme orientale.] Un detaliu de remarcat: decorațiunile ușilor sunt duble, din metal, în stil gotic sau neoclasic, cu mânere diferite, în ton cu încăperile pe care le despart. [Aceeași ușă, decorată diferit pe fiecare parte.] Turul continuă cu anticamera și cabinetul de lucru al Regelui. Amenajat în prima etapă a construcției castelului, cabinetul poartă stilul Renașterii germane, cu ornamente bogate, în lemn, executate de un decorator din Hamburg. Cu excepția tapetului, s-a păstrat până astăzi decorul original. Se regăsește aici amprenta personalității regelui – mobilier sobru, din stejar și nuc - birou, pupitru, lojă și bibliotecă. Recunoscut pentru punctualitate, Regele lucra de la ora 10 dimineața și primea audiențe dar stătea în picioare, probabil pentru a impune respect sau a nu prelungi întâlnirile, care durau maxim 15 min. [Cabinetul de lucru al Regelui.] În Biblioteca Regelui, amenajată pe două niveluri, între anii 1875-1883 și decorată în stilul Renașterii germane, se găsesc peste 700 de cărți din fondul regal (care conține mai mult e de 30.000 exemplare), volume princeps, din domenii variate (literatură, artă, medicină, religie, istorie), în germană, română, engleză, franceză (limbi pe care Carol I le vorbea).  Cititoare pasionată și ea însăși autoare, sub pseudonimul Carmen Sylva, Regina Elisabeta petrecea multe ore în bibliotecă, alături de cărți de poezii, piese de teatru, nuvele etc. Aici se regăsește de altfel și o statuetă reprezentând-o pe Regină brodând, executată în 1913, din marmură italiană (model după care a fost realizată și cea din curtea castelului). [Tablou cu Regina Elisabeta și Principesa Maria. Pe șemineu se poate vedea stema cu simbolurile provinciilor României de la acea vreme: cap de bour – Moldova, acvila – Țara Românească, delfinii – Dobrogea, leul – Oltenia.] Biblioteca Regelui ascunde ușa secretă, mascată de 4 rafturi și cărți false (în prezent blocată, pentru conservare), care urcă la dormitorul regal și la dormitorul principelui moștenitor. [Undeva pe acolo este o ușă secretă 😉] Sala nouă de audiențe sau Sala de consiliu, destinată audiențelor regale, a fost amenajată între 1911-1914 (fiind ultima intervenție în arhitectura castelului în timpul vieții regelui Carol I) și decorată cu 14 esențe de lemn diferite, o sobă elvețiană din teracotă de culoare verde, vitralii, picturi. [Sala de consiliu, cu decorațiuni din lemn impresionante 😍] Construită în 1883 și modificată în 1906, Sala veche de muzică a Reginei a fost transformată în salon literar. Aici a debutat George Enescu, protejat al Reginei, dar printre cei care veneau frecvent aici se număra și Alecsandri; vitraliile care decorează sala reprezintă personaje din povești populare versificate de poet. Picturile pe pânză reprezintă personaje din poveștile scrise de Carmen Sylva. Regina a fost și pictoriță, iar în sala de muzică poate fi admirată o acuarelă pictată de ea (a pictat de asemenea o evanghelie, expusă în prezent la mănăstirea Curtea de Argeș).  Amintind de serile muzicale de la castel, în sala de muzică se află instrumente muzicale originale – un pian, o harpă, o vioară. Regina cânta și la orgă, iar celelalte instrumente erau utilizate de invitații muzicieni. Sala veche de muzică este locul unde Consiliul de Coroană convocat de regele Carol I a hotărât neutralitatea României în Primul Război Mondial. [Picturi, vitralii, decorațiuni... ia-ți răgaz pentru toate!] Urmează o serie de săli de recepții și festivități, decorate în stiluri diferite, așezate în anfiladă: Sala florentină, amenajată între 1906-1910, în stilul renașterii florentine târzii, cu plafon din lemn de tei, candelabre din sticlă de Murano, oglindă din cristal venețian (amplasată foarte sus, pentru a pune în evidență decorațiunile plafonului), picturi cu personaje mitologice, amorași care țin cifrul cuplului regal (CE), șemineu din marmură albă, reproduceri după Michelangelo, cabinete și mese de inspirație italiană decorate cu mozaic din marmură intarsiată, uși turnate în bronz făcute la Roma. [Sala florentină, cu oglinda venețiană și un plafon extraordinar de frumos decorat. 😍] Sala coloanelor, amenajată inițial în 1907-1910 ca o galerie cu coloane ionice, inspirată de una din sălile Palatului Dogilor din Veneția, a devenit Sala oglinzilor după ce între 1910-1911 i-au fost adăugate marile oglinzi venețiene, care conferă iluzia de spațiu mărit; fiecare oglindă reflectă o altă sală, dând impresia de culoar nesfârșit. [Sala coloanelor și a... oglinzilor 😊] Sufrageria, construită în 1886 și modificată în 1906, este amenajată astăzi exact ca pe vremea regilor, în stil renascentist german – masa cu 36 de locuri, față de masă originală din Damasc, tacâmuri din argint, veselă din porțelan, pahare din cristal de Bohemia, un superb surtout de table realizat din argint, în 1887, bufet nemțesc, căni de bere gigant, vitralii realizate la Munchen. Camera era dotată inclusiv cu lift pentru transportarea mâncării. [Detaliu surtout de table, elementul central al mesei din sufragerie 😍] Sala maură, inspirată din interioarele palatului Alhambra, a fost amenajată între 1890-1892, pe locul unei terase acoperite și a servit ca sală de recepție și salon de ceai pentru Regină și anturajul său. Expune astăzi arme persane din colecția Regelui. Plafonul și pereții sunt realizați din stuc aurit turnat în formă de arabescuri, iar candelabrele amintesc de minaretele unei moschei. Din castel nu lipsea o sală de biliard și jocuri. Pasajul francez conduce la Salonul otoman (turcesc) – amenajat între 1875-1883, este îmbrăcat în totalitate (pereți, tavan) cu mătase brodată cu fir de aur; broderiile au făcut parte din Expoziția Universală de la Viena din 1873. Utilizată ca salon de oaspeți și fumoar, sala expune astăzi narghileaua Regelui și un covor turcesc.  Castelul era dotat și cu lift, confortabil, cu ușă din fier forjat.  Aici se finalizează zona vizitabilă a parterului și se continuă către etajul 1. [Liftul castelului, și el o bijuterie... tehnică.] Până de curând, existau două tururi disponibile (parter + etaj 1 sau parter + etaj 1 + etaj 2) însă, pentru că etajul 2 a intrat în conservare, în prezent singura opțiune de vizitare include parterul și etajul 1 ale castelului. Prețul biletului este 100 lei/adult, 50 lei pentru pensionari respectiv 25 lei pentru elevi, studenți și tineri posesori ai cardului euro <26 ani; copiii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de intrare gratuită, la fel și elevii pe perioada vacanțelor școlare - click aici pentru detalii. O altă noutate a anului 2025 este introducerea unei limite zilnice de vizitare. Astfel în fiecare zi sunt disponibile doar 2000 de bilete, care sunt disponibile pe intervale orare și se pot achiziționa online (se aplică o taxă de procesare de aprox. 4%)și de la stațiile Self Pay (doar cu card bancar) amplasate în proximitatea Castelului Peleș. Biletele de acces se achiziționează cu programare și sunt valabile doar în ziua vizitei, așadar nu se pot reporta de la o zi la alta si nu se supun politicii de retur. Această limită a fost introdusă pentru protejarea acestui monument istoric de clasă A, atât clădirea cât și patrimoniul valoros pe care aceasta îl adăpostește având nevoie să fie protejate prin evitarea vizitarii intensive, cu atât mai mult cu cât se află în procedură de clasare în patrimoniul UNESCO.  De altfel, se respectă o regulă de vizitare europeană, întâlnită la toate marile muzee amenjate în castele cu valoare de monument istoric și se asigură protejarea acestora printr-o exploatare turistică rațională. [Scara de onoare spre etajul 1.] Pe scara de onoare se urcă spre aripa de nord a etajului 1, unde primul obiectiv vizitat este Sala mare de concerte. Aproape în fiecare weekend de vară erau organizate concerte, susținute de cvartetul de coarde Carmen Sylva, format de Enescu special pentru a cânta pentru Familia Regală. La concerte se intra direct de pe terasa castelului. Decorată în stilul neorenașterii engleze, cu lambrisaj din lemn de nuc și tapet din piele flamandă din sec. 18, sala expune deasupra șemineului portretul Reginei „ascultând vocile pădurii”, include loja pentru cor sau orchestră și adăpostește orga Reginei, realizată în Austria, cu 1.796 de tuburi, pupitru dublu de comandă, împărțit în incăperi diferite. [Portretul Reginei Elisabeta, a.k.a. Carmen Sylva.] Pe sub mecanismul orgii se trece în a doua încăpere – Sala nouă de muzică. Având o acustică bine gândită, aici se organizau audiții mai restrânse. Într-o perioadă în această sala a fost adăpostit tezaurul coroanei. Astăzi este decorată cu mobilier din lemn de tec (primit de la un maharajah din India), vase chinezești de grădină, vase persane, un vas pentru ars mirodenii, un paravan japonez din mătase (daruri primite de membrii familei regale). O frumoasă scară interioară duce spre apartamentul garderobierei. [Sala nouă de muzică, plină cu obiecte de mare valoare.] De la balcoanele culoarului de la etajul 1 se poate admira, de sus, holul de onoare - priveliștea este superbă; și un pic mai de-aproape tavanul mobil din sticlă, pe măsură de spectaculos. [Tavanul din sticlă al holului de onoare.] Apartamentul regal este impresionant. Intrarea direct către dormitor este una discretă, mascată de un dulap, iar pe ea avea acces doar personalul de serviciu. Forma finală și actuală a dormitorului regal ne arată stilul Renașterii flamande, cu pereți îmbrăcați în lambriuri casetate, mobilier sobru, masiv, bogat sculptat. Dormitorul include pe o latură și o micuță capelă, cu picturi realizate de Regină. Neobișnuit pentru cuplurile regale, Regele Carol I și Regina Elisabeta foloseau același apartament și dormeau împreună. În patul din lemn de nuc, comandat în 1883, Regele Carol I și-a trăit ultimele clipe din viață în 1914, când s-a stins, la castel, la 75 de ani. Deasupra patului se află portretul Mărioarei, unicul copil al cuplului regal, trecută în veșnicie la numai patru ani, în 1874. Întrucât Regina se deplasa mai greu, într-o latură a dormitorului i-a fost amenajat cabinetul de lucru. [Dormitorul apartamentului regal.] Salonul pentru mic dejun din apartmentul regal era dedicat mesei de dimineață și semnării corespondenței, ritual care începea în fiecare zi la ora 8. A fost amenajat în stilul neo-renașterii germane și italiene, cu decorațiuni realizate la Viena, lemn de diverse esențe, sobă germană din faianță, piese de artă din metal prețios, sticlă de Boemia; iar aranjamentul din prezent expune o față de masă originală și porțelanuri nemțești.  Apartamentul regal mai cuprinde garderoba regală (walk-in); baia regală (originală), cu toate dotările – cadă din metal nichelat, lavoar, bideu; salon de odihnă după baie/cabinet de toaletă, separat de sala de baie printr-un grilaj. [Baia apartamentului regal.] Exista și o ieșire către o terasă iar culoarul din apartamentul regal este unul din locurile unde ajunge pasajul secret care pornește din bibliotecă. Intrarea principală în apartament este mai somptuoasă, normală pentru un castel și trece prin Camera de gardă, separând dormitorul regal de apartamentele destinate oaspeților. Aici Regele primea raportul de la aghiotant. [Biroul regelui din Camera de gardă.] Urmează un prim apartament de oaspeți (al Principilor), compus din dormitor, garderobă, baie. Denumit apartamentul rococo, inspirat din castelele Fountainbleau și Würzburg și modificat de multe ori de-a lungul timpului, a găzduit numeroși oaspeți de seamă și a fost folosit de Ferdinand și Maria o perioadă scurtă (Carol al II-lea s-a născut aici). Lemn alb, baghete aurii, damasc roșu, catifea, satin, broderii, porțelan, cristal; atmosfera de aici emană delicatețe. [Apartamentul rococo.] Cel mai mare și impresionant apartament de la etajul 1 este Apartamentul imperial; destinat înalților oaspeți, a fost construit și special amenajat pentru împăratul austro-ungar Franz Josef, în 1905-1906. Carol sărbătorea 40 de ani de domnie, ocazie cu care a avut invitați de seamă, pentru a căror primire s-au făcut eforturi semnificative. Din păcate Franz Josef nu a mai ajuns la Peleș ci a participat doar la festivitățile din București, neavând ocazia să se bucure de tot ce se pregătise pentru el.  Apartamentul a fost folosit în schimb de Gustav V al Suediei (vărul reginei Elisabeta). [Cameră în Apartamentul imperial.] Ansamblul cuprinde mai multe încăperi – salon de primire, cameră de lucru, dormitor, cameră de toaletă, baie, garderobă, camera valetului, delimitate prin denivelări și draperii.  Stilul amenajării este barocul austriac – lemn de nuc și din esențe exotice, coloane din lemn în torsadă, tapet din piele, candelabre ornate cu cristale de Boemia. Intrarea în apartament însăși este impresionantă, monumentală iar nota generală este una de prețiozitate. [Hol pe lângă Biblioteca oaspeților, către intrarea monumentală a Apartamentului imperial.] Mai pot fi văzute la etajul 1: Trei mici apartamente pentru doamnele de onoare care însoțeau oaspeții. Pentru a economisi spațiu, două dintre ele au fost construite pe două niveluri, cu garderoba sus; au toate o singură baie, comună, cu ușă mascată. Biblioteca oaspeților. Camera pisicilor reginei, care erau ele iubite dar nu aveau voie să umble libere prin tot castelul. Camera lui Ion Calinderu, administratorul domeniilor regale până în 1913, când s-a stins din viață și funcția sa a fost preluată de prințul Barbu Știrbey. Camera primului-ministru - camera unde a fost ținut I. G. Duca pentru o noapte după ce a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Scara în spirală din holul de onoare continuă și aici iar la acest nivel se poate vedea profilul lui Karel Liehmann. Scara avea rol decorativ în principal dar reprezenta și o cale mai scurtă către mansardă. [Scara spiralată și loja confesională.] Urmează Etajul 2 sau Mansarda 1 - care nu se mai vizitează dar pe care, pentru că am avut șansa de a le documenta înainte, le poți vedea în ghidul nostru 🤗 Sunt două mansarde, una vizitabilă și încă una care era doar pentru personalul de serviciu – de aici se acționa mecanismul plafonului și se avea acces către turnul cu ceas. La etajul 2 turul se desfășura în jurul holului de onoare și se vizitau toate încăperile. Culoarele sunt decorate cu portrete ale unor strămoși ai Regelui (familia Hohenzolern este mai veche de 1000 de ani). [Culoarul etajului 2 (mansardă).] Se puteau admira la mansardă: Apartamentul Olgăi Mavrogheni, principala doamnă de onoare a Reginei, sau Marea doamnă de onoare, compus din camera de zi, dormitor, baie. Tema decorativă predominantă este cea florală – mobilier îmbrăcat în catifea cu motive florale, lustră din cristal în forma florilor de salcâm; argint, porțelan, faianță. Era soția ministrului de finanțe Petru Mavrogheni și avea aici reședința pe timp de vară, când regina venea la Peleș și petreceau tot timpul împreună. [Apartamentul Olga Mavrogheni.] Apartamentul Zoe Bengescu – cealaltă doamnă de onoare a Reginei – constă din camera de zi, dormitor, un cabinet de toaletă și o cadă ingenios ascunsă (din păcate și de ochii vizitatorilor) într-un dulap, pentru a putea fi mascată pe timpul zilei, când primea oaspeți. Intim, cald, piese de artă fină. Apartamentul Maria Poenaru, o altă doamnă de onoare a Reginei (și soția gr. Constantin Poenaru, ministru de război), cuprinde antreu, camera de zi, baie, dormitor, birou de lucru, separate prin grilaje și denivelări și decorate cu artă ceramică, seturi Tiffany și Baccarat, catifea. [Apartamentul Mariei Poenaru.] Apartamentul Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare preferată a reginei (exilată la Paris de Carol I din cauza poveștii de dragoste cu Ferdinand, căsătoria nefiindu-le permisă deoarece nu era principesă), este unul din cele mai mari apartamente (și are intrare către apt. de alături, unde se întâlnea cu Ferdinand), cu dormitor cu mobilier furniruit cu lemn de piper. [Apartamentul Elenei Văcărescu.] Doamnele de onoare trebuia să aibă aproape aceeași educație cu a reginei, să vorbească aceleași limbi (să poată citi ce citea și regina, să poată înțelege și discuta), să aibă aceleași pasiuni, erau prietene, însoțitoare; pentru alte servicii regina avea cameriste. Apartamentul principelui moștenitor Ferdinand (care a locuit aici între 1889-1892) a fost transformat în 1924, la dorința reginei Maria, în apartamentul micului rege Mihai. Cu lambriuri vopsite integral în alb, apartamentul a fost folosit în timpul primei domnii (1927-1930) și este alcătuit din dormitor, garderobă, cameră de zi, budoar. Are două intrări – una „neoficială”, prin dulapul flamand, direct în dormitor și una oficială, pe latura sudică. Se poate observa că ușile au fost modificate, pentru a fi putea folosite de un copil, mânerele fiind amplasate foarte jos. De altfel toate piesele de artă plastică amintesc de universul copilăriei. Aici este și capătul scării secrete. [Apartamentul din copilărie al regelui Mihai.] Apartamentul George Enescu păstrează până astăzi mobilierul original și a fost reamenajat pe baza fotografiilor din epocă. Sobru și elegant, se coboară în el pe o scară cu cinci trepte. Aici, pe lângă diversele piese create în ateliere europene, se remarcă și câteva lucrări de artă plastică românești iar pe masa din salonul de zi se află bagheta de dirijor. Enescu a compus lieduri și o cantata pe versuri semnate de Regina care i-a fost protector și prieten. [Apartamentul lui George Enescu.] Apartamentul Vasile Alecsandri l-a găzduit pe marele scriitor între 1883-1890. Zonele apartamentului sunt separate prin planurile diferite ale pardoselii. La moartea Mărioarei, poetul i-a trimis Reginei un poem cu titlul „Glas de stele”. Regele Carol I l-a numit pe Alecsandri ministru plenipotențiar la Legația română din Paris, i-a oferit o pensie consistentă și l-a invitat să-și petreacă vacanțele la castelul Peleș. Poetul a susținut-o și a încurajat-o pe protectoarea lui, Regina Elisabeta, și i-a dedicat și câteva poeme, printre care „Dorul de brazi”, „Ana Doamna”, „După doi seculi”, „O Regină într-o mansardă”, „Balada Peleșului”. [Apartamentul lui Vasile Alecsandri.] Tot la mansardă se află și atelierul de pictură al Reginei. Ea picta încă de la 6 dimineața, apoi cobora pentru micul dejun, la ora 8. Construit în 1906, cu arhitectură Art Nouveau, atelierul are un plafon foarte înalt, care seamnănă cu o corabie răsturnată și este construit din lemn de esențe rășinoase, adus din Himalaya. Încăperea primește foarte multă lumină naturală prin ferestrele foarte înalte, cu vedere inspirațională către Bucegi. Printre decorațiunile sălii se află un bust al Principesei Mărioara. [Atelierul de pictură al Reginei.] Mai sunt la mansardă încăperi destinate socializării, servirii ceaiului de la ora 17 (socializarea se făcea preponderent cu Regina, oaspeții întâlnindu-se cu Regele doar la masă) - saloane decorate în stil empire, rococo și german. În salonul Biedermeier există o interesantă masă cu blat de ardezie, pe care au semnat membrii familiei regale – Ferdinand, Maria, Carol II, sora lui - Elisabeta, Minion (regina Yugoslaviei, cel de-al treilea copil al reginei Maria), Nicolae, Ileana, Mihai, Elena (și din păcate nu doar aceștia, pentru că... s-au mai simțit și alții, trecători, la fel de importanți...☹️) Mai era și „camera bețivilor” (trink stube), unde pentru a ajunge trebuia să urci pe o scară într-un mic turnuleț; acolo se afla locul pentru „bețivi” – un spațiu socializare, unde se putea bea mai mult și face mai multă, gălăgie, izolat, căci, din comanda regelui, la ora 23 se dădea stingerea. Aici se încheie povestea. Prea scurtă pentru tot ce cuprinde în fapt... Turul se finalizează cu magazinul de suveniruri, unde se găsesc produse pentru toate interesele și buzunarele – de la magneți, cărți poștale și tricouri la cărți, icoane, cataloage, sau cel mai cuprinzător studiu despre Carol II. [O diversitate mare de suveniruri.] Alte info, diverse și interesante: “Castelul a avut funcție și de reprezentare și de petrecere a timpului liber. Peleșul a fost retrocedat în 2007 și este administrat de Ministerul Culturii, împreună cu Pelișorul. După ce guvernul român a anunțat retrocedarea castelului către Regele Mihai I al României, acesta şi-a exprimat dorința sa ca palatul să continue să adăpostească Muzeul Național Peleș, fiind folosit ocazional pentru evenimentele importante, cu semnificație națională, pe care le organizează Familia Regală. ” Pentru construcția castelului s-au cheltuit cam 16 milioane lei-aur: pe-atunci 1 leu-aur valora 12 USD, iar un dolar de pe la 1875 este echivalat în prezent la 20 dolari. Ia și fă niște calcule dacă vrei... 😀  La 1901 a fost instalat de către o firmă vieneză un aspirator central de praf, cu pompele cu vacuum la subsol (unde se propagă și zgomotul) și prize de aspirare la fiecare colt al culoarelor; și care încă funcționează (!!!) [Priză a sistemului centralizat de aspirare.] Șemineele din castel sunt doar decorative; câteva ascund în ele calorifere (originale), căci încălzirea era centralizată, pe lemne, încă de la 1883 – abur supraîncălzit circula prin calorifere; existau și guri de aer cald. Încă de la inaugurare castelul a avut și electricitate, băi cu apă curentă și canalizare și chiar și instalație de hidranți anti-incendiu (originală), fiind cea mai modernă construcție din Europa la acea vreme. Colecția de artă plastică a castelului include numeroase lucrări ale celui care avea să fie marele Gustav Klimt. Cea mai mare oglindă venețiană din castel are o lățime de 5 metri. Castelul are 160 camere, din care 60 de dormitoare și 30 de băi. Pentru a se putea comunica în interiorul lui, castelul a fost dotat cu o instalaţie de sonerie electrică, realizată în decembrie 1884, în aproape toate camerele existând butoane. Comunicarea cu exteriorul se făcea prin intermediul a trei posturi telefonice, instalate în 1885 şi având legătură cu Gara Sinaia, Oficiul Sinaia şi cu Bucureştiul.  Pe întreg domeniul regal lucrau aproximativ 200 de oameni. Toate încăperile (apartamentele) din castel sunt diferite. Parcul castelului era deschis publicului larg în timpul lui Carol I.  Orologiul din turnul mare a fost instalat în 1906. [Turnul mare cu orologiul original.] Peleșul a fost deschis pentru prima oară ca muzeu în 1953 și se vizita doar parterul. În 1975 castelul a intrat în restaurare, la dorința lui Nicolae Ceaușescu influențat de președintele american Gerald Ford, care și-a exprimat admirația pentru Peleș după ce a semnat, în Holul de Onoare, Acordul națiunii celei mai favorizate. Muzeul Național Peleș are inclusiv cont Tiktok. Și pagină pe Unde Mergem® 😊 Și dacă tot ai venit la castel, merită să faci o plimbare și în splendidul parc din jur. Amenajate la vremea lor cu ajutorul mai multor arhitecți peisagiști, grădinile și pădurea de la Peleș sunt străbătute de drumuri, cărări, poteci pe sub brazi și fagi seculari, care duc până la fosta Stână Regală. Regele Carol a interzis exploatarea pădurii, pentru a-i păstra farmecul sălbatic. Bazaltul care mărginea drumurile se mai poate încă observa și în prezent. [Alee în parcul din spatele castelului.] Dacă vii cu mașina, o poți lăsa într-una dintre parcările cu plată aflate la intrările pe domeniul regal: Foișor, Complex Furnica, cea de lângă Mănăstirea Sinaia sau cea mai apropiată de Castel (dar și cea mai mică) – Economat. În sezon și în zilele aglomerate de weekend poți avea în vedere și parcarea Ferdinand (tot cu plată) aflată mai jos, lângă intrarea pe Aleea Peleșului. De aici până la Castel vei parcurge aprox. 1,5 km într-o plimbare agreabilă pe Valea Peleșului și vei avea ocazia să vezi alte puncte importante de pe domeniu, astăzi hoteluri: Stăvilar (fosta spălătorie regală) și Bastion (fostele grajduri regale) - care în perioada comunistă a găzduit Muzeul Ceramicii, unde erau expuse piese aparținând Casei regale iar în 1980 a fost transformat în spațiu de cazare, cu numele Vila Ceramicii. (sursa: Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș) Programul de vizitare a Muzeului Național Peleș este foarte „dinamic”, putând surveni modificări în funcție de sezon, de evenimentele și ceremoniile organizate de Casa Regală; click aici  pentru pagina oficială de vânzare a biletelor + program și tarife de vizitare actualizate în timp real.

Cu siguranță, la Drobeta, istoria ar arunca din adâncuri tone de vestigii și urme ale vremurilor trecute dacă ar avea forța unor gheizere. Că e așa, o dovedesc ultimele descoperiri făcute în orașul de la Dunăre o dată cu reabilitarea Muzeului Regiunii Porților de Fier.  Muzeul se află la capătul de est al bulevardului Carol, o străduță cochetă pe care poți admira de-o parte și de alta câteva clădiri de patrimoniu. În curtea sa se află Parcul Arheologic Drobeta pe care îţi recomandăm să îl vizitezi înainte de a intra în muzeu. Practic, este vorba de curtea instituției de cultură.  Te avertizăm că dincolo de gard vei păşi într-o cu totul altă lume! Vei găsi un Castru roman reconstruit, iar panourile informative te vor ajuta să te plimbi pe străzile care îl formau acum câteva mii de ani. Noi am intrat dinspre sud, pe poarta și via Praetoria, ne-am oprit la intersecţia cu via Sagularis, am trecut pe lângă Praetorium și ne-am oprit la Capelă și la Sala sacră. Da, totul pare sacru pentru că pășești pe blocuri de piatră cu o vechime de două mii de ani. [Scările capelei sunt vechi de două mii de ani.] Se știe că în centrul castrului, în casa preotului, a poposit chiar Împăratul Traian. Îți imaginezi?  Te afli într-un loc în care altădată mișunau romani și se puneau la cale planuri mărețe de făurit lumea.  Castrul a fost construit cu scopul de a adăposti cei 500 de soldați care asigurau paza podului. Cetatea era înconjurată de ziduri groase de 1.5 m și înalte de 3 m. Avea 4 turnuri de apărare, iar poarta principală era spre sud, adică spre capătul nordic al Podului lui Traian, exact pe unde am pășit și noi. Plăcuțele din interiorul vestigiului îți descriu în amănunt forma locului și organizarea lui. Dacă vizitezi Parcul Arheologic vara, e cald, foarte cald, iar străzile castrului nu sunt umbrite de nimic. Soarele și briza Dunării parcă sporesc, însă, farmecul plimbării. Exercițiile de imaginație străbat, dinspre fluviu, dinspre pod, acolo pe unde, în anii 100, au trecut să lupte cu Decebal, soldații tuturor celor 9 legiuni și 35 de cohorte romane. În total călăreții tuturor celor 10 ”alae” (flancuri) ale armatei de 100.000 de oameni a Împăratului. Acum e liniște, dar îți poți închipui zarva de atunci. După ce soldații au traversat fluviul a început, dealtfel, și extinderea castrului. În anul 126 împăratul Hadrian îi conferă rangul de municipium, iar sub Septimius Severus (193-211) dobândeşte rangul de colonia, cu o suprafață de aproape 60 ha şi o populaţie de 40.000 de locuitori.  În castrul Drobeta au existat mai multe temple și se spune că era unul din puținele locuri din Dacia unde soldații au practicat cultul de mistere prin care era venerat Jupiter Dolichenus, un zeu născut dintr-o divinitate greco-romană și alta de origine orientală. Arheologii spun că ruinele Drobetei se întind pe kilometri, iar ele au suferit însemnate distrugeri prin construcția cetății feudale din grădina publică a orașului actual Turnu Severin.  Mai mult, aceste ruine, se spune că, au devenit cariera de piatră a zidarilor. Folosită mereu până în 1835, o dată cu fondarea orașului modern, întreaga arie a cetății antice a fost acoperită de cea înălțată în zilele noastre, iar distrugerile au continuat și prin colecționari și arheologi diletanți. Tinzi să crezi că așa a fost când ajungi lângă Amfiteatrul roman, aici vei înțelege și de ce spuneam că pe malul Dunării la Drobeta, istoria ar izbucni pur și simplu la suprafață dacă ar avea forță. În noiembrie 2010 ca urmare a săpăturilor efectuate chiar în curtea Muzeului Regiunii Porților de Fier, arheologii au scos la lumină un amfiteatru militar. Descoperirea a fost una de senzație. Săpăturile au scos la lumină cele patru porți ale amfiteatrului, iar după ce a fost studiat amănunțit, s-a stabilit că amfiteatrul de la Drobeta este chiar cel ilustrat la Roma pe Columnă și a fost închinat triumfului împăratului Traian asupra dacilor.  Monumentul a fost căutat ani de zile de specialiști și mult timp s-a crezut că este doar o fantezie a celebrului Apollodor din Damasc. [Ruinele amfiteatrului roman.] În timpul acelorași săpături, puțin mai la vest au fost scoase la iveală și terme romane, un bazin și conturul câtorva încăperi cu aducțiune de apă rece și apă caldă. În toate lucrările de specialitate apar drept cele mai complicate din întrega Dacie. Cu vestiar, cameră cu aburi, cu paiestra - curte interioară pentru exerciții fizice și jocuri sportive, bazine cu apă caldă și apă rece, sunt adevărate spa-uri străvechi. [Bazinul termelor romane.] Toate astea nu au cum să nu te îndemne să te gândești la câte alte urme și mărturii se află sub asfaltul modern .  În Parcul Arheologic te sfătuim să nu ratezi nicio alee. Din fiecare colț priveliștea e alta și fiecare e o dovadă a modului în care suntem în stare să ne descoperim, conservăm și promovăm istoria 😐. Spre nord casele private par că invadează locul și, clar, sub ele sunt îngropate și alte ziduri.  Și la est, parcă mult prea aproape de situl arheologic, a răsărit scheletul unui hotel. Construcția a fost începută în urmă cu câțiva ani, dar acum e lăsată de izbeliște pe motiv de criză. La vremea respectivă, s-au pus câteva întrebări firave despre autorizațiile primite, dar inițiativa aparține unui potent om de afaceri din zonă, așa că mastodontul a prins contur fără interdicții. Intrarea în Parcul Arheologic este separată de cea în Muzeu, are tarif diferit (8 lei/adult, 2 lei/copil), dar programul este același, de marți până duminică de la 8 la 16. Deci, nu te lăsa păcălit de instalațiile de nocturnă și nu îți propune să vii după lăsarea întunericului. Ele se aprind, iar ruinele arată foarte bine și la lumina becurilor, dar din păcate Parcul se închide înainte de apus. Cu toate acestea, cu Ruinele podului lui Traian în față, cu Castrul roman în spate, înconjurat de Amfiteatrul și termele sale, judecând drept, după cum spun chiar romanii, înțelegi de ce mehedințeanul Mihai Butnariu scrie în monografia orașului Drobeta Turnu Severin că orașul acesta este ”cheia Europei și a Balcanilor”, iar această cheie metaforică a deschis, aici „Porţile de Fier“, pentru ape şi pentru oameni, porţi care au constituit începutul neamului românesc.

La fel ca majoritatea catedralelor arhiepiscopale, episcopale sau mitropolitane din România, și cea de la Constanța are un dublu rol, atât de catedrală arhiepiscopală cât și de biserică a unei mănăstiri – Mănăstirea „Sfinții Apostoli Petru și Pavel". La data documentării noastre, aici viețuiau 12 slujitori monahi; pe lângă aceștia, în catedrală slujesc și câțiva preoți de mir, căsătoriți. Astfel, Constanța este unul din puținele municipii din România care are în mijlocul orașului o mănăstire, în cadrul căreia se află catedrala celei mai vechi Mitropolii de pe actualul teritoriu al României, amplasată alături de un sit creștin timpuriu din vremea Imperiului Roman. [Vedere rară, sf. sec. XIX.] În piatra de temelie, pusa la 4 septembrie 1883 și sfințită de către episcopul Dunării de Jos Galați, Iosif Gheorghian, a fost introdus actul de fundație semnat de către Regele Carol I și soția sa, Elisabeta, alături de „medalii, decorațiuni și monete naționale”. Deși recepția provizorie s-a făcut în 1885, odată cu terminarea lucrărilor, sfințirea bisericii s-a făcut abia la 22 mai 1895, după o întreaga saga legată de cel care trebuia să picteze biserica și după o serie de probleme apărute la fundație, acoperiș, crăpături în pereți etc.. [Actul de fundație, semnat de Carol I și Elisaveta, 4 Septembrie 1883.] Planurile de construcție aparțin renumitului arhitect Alexandru Orăscu (care spre sfârșitul carierei a îmbrățișat stilul neoromânesc), iar arhitectul diriginte al lucrărilor a fost Carol Benesch. Antreprenorul lucrărilor a fost Henri Guaracino. Se pare că Barbu Ştefănescu Delavrancea, când a văzut-o pe la 1888, a spus despre ea că ar fi fost o „reproducţiune reuşită şi poate cu mai juste proporţiuni decât originalul a Domniţei Bălaşa din capitală“ (reconstruită în 1885 în București sub proiectul și supravegherea acelorași Alexandru Orăscu și Carol Benesch) iar într-o publicație de prin 1924, era descrisă ca o „clădire impozantă, cu faţada monumentală, care aminteşte de biserica de la Curtea de Argeş“. [În stânga, Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel.] Deși pare incredibil, odată cu sfințirea ei în 1895, a devenit prima biserică românească din oraș; 😮 până la ea, singurul loc unde se „îmbisericeau” creștinii ortodocși români fiind biserica aparținând comunității grecești, singura biserică ortodoxă acceptată de stăpânirea otomană. Cunoscând această situație, imediat după  cucerirea independenței în 1877 și alipirea Dobrogei la România, Regele Carol I a recomandat construirea primei biserici parohiale românești, fiind nu doar ctitorul ei moral ci și unul dintre marii susținători inclusiv financiar. Și nu doar al ei ci și al bisericii catolice, al sinagogii și chiar al marii moschei (care îi poartă și numele), aflate toate în apropiere. [Detaliu pictură.] Prima pictură, realizată în ulei de pictorul George Demetrescu Mirea între anii 1885-1888 în stil realist, a fost destul de controversată, atât ca abordare tehnică cât și sub aspect religios, fiind considerată la acea vreme drept necorespunzătoare (ziarul Constanța relata la 27 septembrie 1892, în articolul „Iarăși Catedrala nóstră”, că Mirea și-a pictat în rol de muceniță atât soția cât și câteva frumuseți ale Bucureștiului acelor vremuri „...doamnele doctor Fridman și Drăgescu, boeroaica Stina”). Aceste controverse, care au ajuns până în Parlamentul de la București, se pare că au avut și ele o contribuție importantă la întârzierea cu 10 ani a momentului sfințirii. Conform aceluiași ziar Constanța, până când artistul nu a fost de acord să retușeze și să aducă pictura în standardele canonice, „P.S.S. Episcopul Dunărei de Jos în a cărei eparchie intră și Dobrogea, refuzase să sfințească Catedrala construită la Constanța și să o deschidă astfel credincioșilor sub cuvânt că picturile murale nu ar fi bisericești”.  Chiar dacă nu par, așa bine împodobite și poleite cu foiță de aur, toate candelele, policandrul, catapeteasma și stranele sunt făcute din lemn, și majoritatea sunt originale, de la sfințirea bisericii, realizate după planurile vestitului arhitect Ion Mincu și lucrate la Paris, sub directa supraveghere a acestuia. [Mobilier bisericesc original, creație a arh. Ion Mincu.] După ce a trecut fără stricăciuni majore prin mai multe cutremure și furtuni puternice, inclusiv „uraganul” din ianuarie 1931 despre care vorbea episcopul Gherontie într-o scrisoare adresată primarului, în timpul celui de-al doilea război mondial Catedrala a fost bombardată de aviația sovietică, fiind afectată destul de serios, astfel încât după terminarea războiului a fost necesară reconstrucția altarului (parțial) și a catapetesmei (integral), precum și realizarea unor lucrări de reconsolidare generală. La sfârșitul acestora, în 14 Ianuarie 1951 biserica  a fost resfințită de I.P.F Iustinian Marina, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române iar între anii 1959 și 1965 o echipă de pictori condusă de Gheorghe Popescu și Niculina Dona-Delavrancea a refăcut integral zonele afectate de bombardament, în stil neobizantin, folosind tehnica frescei ude. Dacă privești cu atenție vei observa că marea majoritate a sfinților au port tradițional românesc sau cu influențe românești. [Detaliu, altarul distrus după bombardamentul din 1941.] Lăcaşul a servit ca biserică parohială până în anul 1923 când, odată cu reînființarea Episcopiei Constanța, devine catedrală episcopală... până în 1950, când Episcopia a fost desființată și integrată în Episcopia Dunării de Jos. Între anii 1950-1990, deşi era considerată în continuare Catedrală a oraşului, oficial a devenit biserică parohială. Abia după reactivarea Arhiepiscopiei Tomisului în 1990, redevine Catedrală arhiepiscopală, iar din 2001, menţinându-şi statutul, este organizată ca lăcaş monahal sub numele de Mănăstirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. [Catedrala și Palatul Episcopal.] În biserică sunt mai multe icoane făcătoare de minuni, una dintre ele, a Maicii Domnului, pictată la mănăstirea Durău în perioada interbelică, a scăpat neatinsă după bombardamentul din 1941, fiind găsită în ușa bisericii și nu în altarul unde se afla de obicei, care tocmai fusese aproape distrus. Pe lângă icoanele care atrag foarte mulți credincioși, catedrala adăpostește și fragmente de moaște ale foarte multor sfinți, printre care Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel, Sfinții Mucenici Vasile, Nicolae, Rufim și Simeon Stâlpnicul, Sfinții Mucenici și Doctori fără de arginți Epictet și Astion de la Halmyris (cei mai vechi martiri atestați pe pământul românesc), Sf. Pantelimon, Sf. Nectarie, Sf. Serafim de Sarov si Stelian Paflagonul (ocrotitorul copiilor)... și bineînțeles, ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, aduse și dăruite catedralei la hramul din 2022 de o delegație condusă de Mitropolitul Iacob de la Silistra (Bulgaria). Datorită importanței moaștelor Sf. Pantelimon, primele aduse în România, certificate oficial și depuse aici în anii 1930 într-o raclă foarte frumoasă, donație comună a regelui Carol al II-lea și a enoriașilor catedralei, 27 Iulie este considerat al doilea hram al catedralei; atunci și în sărbătoarea Sfinților Apostoli Petru și Pavel (29 Iunie) au loc cele mai mari procesiuni religioase din oraș. [Detaliu catapeteasma originală proiectată de Ion Mincu, distrusă în 1941.] Fiind o catedrală arhiepiscopală, I.P.S. Teodosie ține liturghii aici, pe cât îi permite timpul; de obicei, începând cu ora 22, în serile de joi oficiază Acatistul Maicii Domnului iar Sâmbăta, Acatistul Învierii. Programul de slujbe, în zilele în care nu este liturghie arhierească, începe la ora 7 cu Acatistul, Ceasurile și Sfânta Liturghie, iar programul de seară începe la ora 17, cu Vecernia (apusul soarelui); urmează Pavecernița (rugăciunea de după cină), Miezonoptica (ora 24)  și Utrenia (la răsăritul soarelui) - slujbe care se fac doar în mănăstiri.    Doritorii au la dispoziție două magazine cu suveniruri și articole bisericești, Pangarul Mănăstirii aflat chiar la intrarea în catedrală și Pangarul Sf. Nicolae, lângă palatul arhiepiscopiei, vecin cu catedrala. - surse folosite în documentare: www.groovehour.com, „Catedrala Sf. Apostoli Petru și Pavel. 1883-2008”, Doina Păuleanu și Virgil Coman

Nu întâmplător Centrul Cultural Reduta din Braşov are această denumire... cu riscul de a părea  patetici, impresia noastră este că această instituţie de cultură luptă pe metereze ca să menţină vie moştenirea culturală, tradiţiile şi arta populară ale Țării Bârsei. 👍 [Atelier de încondeiere ouă.] Aici sunt organizate frecvent evenimente în care copii şi adulţi pot asista la demonstraţii live şi chiar se pot iniţia în tot felul de ateliere de artă şi meşteşuguri tradiţionale. Mulţi braşoveni îşi înscriu copiii şi la cursurile de pictură, fotografie, balet sau teatru organizate în Centrul Cultural, iar cei mai talentaţi şi mai perseverenţi dintre ei au ocazia să activeze într-unul dintre ansamblurile artistice susţinute de Reduta: trupa de teatru amatori „Redoute”, ansamblul de dansuri populare “Poieniţa”, corul de cameră “Concentus” sau ansamblul de dansuri germane „Korona”. [Micuţele balerine de la Reduta.] Însă „perla” Redutei o constituie sala de spectacole cu peste 370 locuri care găzduieşte foarte des proiecţii de film, spectacole de teatru, reprezentaţii de dans folcloric, balet clasic sau contemporan, inclusiv festivaluri naţionale şi internaţionale. E o sală foarte frumoasă dar profităm de ocazie ca să menţionăm că nu i-ar strica un "refresh" în amenajare şi dotări - este impresia pe care o au mulţi spectatori. 😉 [Sala de spectacole.] Indiferent dacă eşti localnic sau turist, opreşte-te şi priveşte detaliile faţadei clădirii Reduta (cu busturile lui Wagner, Schumann, Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller și Shakespeare), monument istoric, construită în 1894 în stilul Renaşterii italiene pe locul vechii Redute - prima sală de spectacole a Braşovului (ridicată pe la sfârşitul anilor 1700), în care au concertat Johann Strauss (1848), Johann Joachim şi Johannes Brahms (1879) şi unde s-au desfăşurat primele spectacole de teatru în limba română (la iniţiativa lui George Bariţiu şi a fraţilor Mureşianu); în anii 1865-1868 au susţinut aici reprezentaţii de teatru trupe care l-au avut drept sufleor pe poetul Mihai Eminescu. [Vechea "Reduta", sursa: Sextil Pușcariu, Brașovul de altădată, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977] Aruncă o privire pe secţiunea Evenimente şi vezi cu ce te-ai putea delecta aici în prezent sau în viitorul apropiat. Şi mai bine, Urmăreşte pagina şi vei primi notificări în aplicaţie de fiecare dată când se va organiza un eveniment la Reduta!

Dacă ajungi în Sfântu Gheorghe și nu știi de unde să începi descoperirea municipiului de reședință și chiar a întregului județ Covasna, un prim pas bun e să intri la Centrul de Informare Turistică din Piața Libertății, aflat chiar în inima orașului, lângă cele mai importante puncte de interes ale lui.​ Vei pleca apoi la drum înarmat cu hărți turistice și gastronomice pentru tot județul Covasna, plus pliante și broșuri dedicate orașului Sfântu Gheorghe și stațiunii Covasna – toate gratuite, doar întinzi mâna și le iei. Le găsești în română, maghiară și engleză, pe unele chiar și în germană, ca să poți explora zona mai ușor, indiferent din ce colțuri ale lumii ai ajuns aici. [Parte din oferta de materiale tipărite...] Dar nu e doar un loc de unde iei pliante și pleci: le spui (în română, maghiară sau engleză) celor din staff (noi am găsit-o de serviciu pe Ildikó) pe scurt ce îți place – natură, muzee, băi și ape minerale, gastronomie – iar ei îți construiesc pe loc un mic program, cu rute prin Sfântu Gheorghe și prin tot județul. Ți se recomandă ce să vezi, în ce ordine, unde merită să te oprești și, foarte important, ți se spune și „să suni înainte”, ca să nu bați drumul degeaba la un restaurant sau o atracție și să le găsești închise pentru vreun eveniment privat.  Dacă vrei să ții pasul cu ce se întâmplă în oraș, afli rapid de la ei și ce evenimente prinzi pe perioada șederii: au calendar lunar de evenimente și știu cel mai bine programul de la teatru, cinema sau alte manifestări, chiar dacă nu există materiale tipărite pentru toate. Iar dacă vrei să pleci mai departe prin județ, te ajută și cu partea practică: cum ajungi unde ți-ai propus, cu ce tren, autobuz sau pe ce drum e mai bine să mergi – informații extrem de valoroase într-o zonă cu o infrastructură încă în curs de dezvoltare. Poți continua apoi documentarea și online, pe site-ul lor, unde găsești detalii suplimentare despre evenimente și atracții –  în cele trei limbi menționate mai sus. [...și din cea de suveniruri.] Pe lângă informații, sunt disponibile și câteva suveniruri simpatice – magneți, sacoșe Visit Covasna, cărți și ilustrate poștale – numai bune de luat acasă sau de trimis celor rămași acolo. ​ Pe scurt, dacă vrei ca lista ta de locuri „de văzut/de făcut” în județul Covasna să se lungească și să devină mai interesantă decât ce aveai notat de acasă, merită ca prima oprire în Sfântu Gheorghe să fie la Centrul de Informare Turistică și la simpaticii oameni de la Visit Covasna care lucrează aici. Îi poți suna chiar și în afara programului afișat, la numărul din această pagină, dacă ai nevoie de informație urgentă pe care nu o găsești pe website-ul lor.

Centrul de vizitare al Parcului Național Piatra Craiului din Zărnești este o importantă atracție a zonei, atât pentru cei mici - care au posibilitatea de a învăța despre flora, fauna și geologia zonei, cât și pentru cei mari - care pot acumula informații noi referitoare la unul dintre cele mai spectaculoase parcuri naționale din țară.  Centrul și-a deschis porțile în anul 2016 fiind un proiect al administrației Parcului Național, finanțat din fonduri europene, ce a avut ca obiectiv creșterea conștientizării, a informării și a monitorizării biodiversității din perimetrul ariei protejate. Centrul de vizitare a fost proiectat sub forma unui muzeu interactiv și se găsește în clădirea administrației Parcului, la aproximativ 1 km de Zărnești, pe drumul ce duce către Plaiul Foii. Este o construcție impozantă, din lemn, de culoare neagră, pe care nu o poți rata. Drumul de acces este asfaltat și poate fi parcurs atât cu mașina, cât și cu bicicleta sau pe jos. Există posibilitatea de a parca în zonă și vei găsi un suport pentru biciclete chiar în fața clădirii. Atenție mare însă în cazul în care alegi să mergi pe jos până acolo pentru că o porțiune de drum, cea de la ieșirea din oraș până la centru, nu are trotuar astfel că vei fi nevoit să mergi pe pista de biciclete sau pe marginea drumului.  În afara sezonului de vară Centrul este închis sâmbătă, duminica și lunea, de marți până joi programul este de la ora 10 la ora 16, iar vinerea de la 10 la 14. Astfel, dacă ești în zonă în weekendurile din extrasezon, vinerea este singura zi în care ai putea vizita muzeul interactiv. 😐 Nu îți face griji pentru aglomerație căci spațiul este mare și nu sunt niciodată multe persoane simultan în muzeu.  [Recepția Centrului de Vizitare.] La intrarea în muzeu unul din reprezentanţii parcului, personal calificat în domeniu, te va întâmpina și, dacă timpul îi permite, îți va oferi un tur al muzeului. În caz contrar vei putea explora pe cont propriu muzeul construit sub forma de circuit pe care îl poți parcurge foarte uşor, urmând săgețile de pe podea. Dacă plănuiești să mergi cu un grup mai mare ar fi bine să suni și să anunți înainte pentru a fi sigur că există un ghid disponibil pentru voi la ora la care veți ajunge. Muzeul este gândit sub forma unui traseu de drumeție tip circuit. Vei începe cu urcarea unei pante pe care vei întâlni unele din cele mai cunoscute specii de animale din perimetrul Pietrei Craiului și vei auzi sunetele specifice acestora.  [Începutul circuitului de vizitare.] La etajul următor este disponibilă o machetă 3D din gips a Parcului Național pe care se proiectează diferite hărți precum harta traseelor montane, a proprietarilor de terenuri sau a dispunerii pe tipurile de roci. Tot acolo este disponibilă și o cutie de nisip ce dispune de un proiector sensibil la altitudine în care copiii se pot juca și în același timp observa dispunerea tipului de relief în funcție de înălțime.  [Cutia de nisip cu proiecție a altitudinii.] În camerele următoare te vei întâlni cu mai multe monitoare controlate prin mișcări ale mâinii (tehnologia Kinect) care au scopul de te învăța despre tipurile de roci, despre flora, fauna și activitățile întâlnite în perimetrul Parcului Național Piatra Craiului. Această unealtă interactivă îți pune la dispoziție o serie de fotografii, texte în limbile română și engleză, filmulețe și puzzle-uri. Nu toate aceste ecrane interactive funcționează perfect de la prima încercare, s-ar putea să fie nevoie de multă răbdare dacă îți dorești să treci prin toate materialele disponibile. 🙂 Ultima porțiune din traseu te va duce în lumea peșterilor unde ai posibilitatea de a învăța despre stalactite și stalagmite și de a simula sunetul ecoului într-o peșteră dar și într-o vale stâncoasă asemenea celor pe care le vei întâlni pe munte.  [Panouri interactive de informare.] O parte din traseu este accesibilă și persoanelor cu afecțiuni motorii, fiind disponibile rampe, dar și persoanelor cu deficiențe de văz întrucât pe podea se găsește pavajul specific – benzi reliefate, sunt disponibile descrieri în limbaj Braille, iar experiența poate fi una autentică datorită stimulilor auditivi integrați.  De la recepție poți sa achiziționezi hărți ale traseelor din Parcul Național dar şi tricouri, stickere și afișe ca suvenir. Accesul în centrul de vizitare costă 5 lei/adult. Cei sub 18 ani şi locuitorii în comunitățile de pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului au gratuitate. De asemenea, cei care au bilet de vizitare valabil al  Parcului Național Piatra Craiului pot intra fără să mai plătească cei 5 lei.  Pentru accesul în Parcul Național, din luna mai până în luna octombrie, este necesară achiziționarea unui bilet de intrare în valoare de 10 lei. Acesta este disponibil chiar la tonomatul de la centrul de vizitare sau online (pentru bilete vezi https://www.pcrai.ro/bilete). [Panorama muntelui de la intrarea în Centru 😍] Noi credem că dacă ajungi în zonă merită să vizitezi acest obiectiv mai ales dacă ai copii. Este o oportunitate de învățare aparte pentru ei iar accesul pentru ei este gratuit așa că timpul poate fi investit cu folos în acest loc! 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe

Unde? Municipiul Făgăraș, județul Brașov, Transilvania Când? În 1310, pe locul unde se aflase o fortificație din pamânt și lemn, începea construcția a ceea ce va deveni un valoros monument de arhitectură militară medievală - Cetatea Făgărașului. Interesant: una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăţi medievale din Europa de Est, Cetatea Făgăraşului este cunoscută ca fiind "cetatea care nu a fost cucerită niciodată" - începând cu anul 1500 și până la mijlocul sec. XIX a fost asediată de 15 ori fără succes! Istoric Pe la 1526 a devenit castel seniorial fortificat după ce a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, stăpân al domeniului feudal al Făgărașului. În 1599 cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul, care a dăruit-o soției sale, Doamna Stanca. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, a fost preluată de austrieci şi a început să piardă din măreția de odinioară... [Statuie Doamna Stanca. Spiridon Georgescu - 1938.] Construcție și destinație Menită inițial să apere sud-estul Transilvaniei de atacurile tătarilor și otomanilor, cetatea cu o istorie de peste 700 de ani avea să îndeplinească de-a lungul istoriei roluri variate și să adăpostească oameni și povești din cele mai fascinante – baluri grandioase, lupte, prizonieri, colecții de artă, torturi teribile. Prima transformare i-a fost adusă de Ștefan Mailat, în perioada cât a fost proprietar al cetății (1528-1541) și voievod al Transilvaniei (1534-1541). Grosimea zidurilor a fost dublată (în unele zone au peste 3 metri grosime!), i-au fost adăugate încăperi și săli, transformându-se din cetate de apărare într-un castel seniorial fortificat. Apoi, după ce a cucerit-o în 1599, Mihai Viteazul a transformat-o în reședință. Castelul a devenit astfel unul din cele mai mondene locuri din Transilvania, între zidurile lui organizându-se baluri fastuoase, cu zeci de invitați din cei mai aleși, cu viței și zeci de porci și de claponi sacrificați, butoaie de vin care curgeau pentru desfătarea oaspeților. Avea să devină însă mai târziu loc de încarcerare și robie pentru copiii și Doamna voievodului. În 1617 turnului sud-vestic i s-au adăugat două niveluri. În 1630 șanțul de apărare a fost lărgit iar mai târziu pivnițele au fost transformate în temnițe pentru iobagii nesupuși. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, cetatea a devenit cazarmă iar mai târziu închisoare militară. Cu siguranță impresionantă este sala tronului, pe care administratorii din prezent au făcut tot posibilul să o amenajeze cât mai aproape de originalul din perioada de glorie a cetății. E un exercițiu interesant să-ți imaginezi sala ocupată de conducători din toată lumea, regi și regine, cavaleri medievali și sfetnici credincioși. Istoria modernă și contemporană Între 1948 și 1960 cetatea a fost utilizată ca închisoare pentru cei ce se opuneau regimului comunist – deținuții politic. Acestei perioade îi este în prezent dedicată o aripă a cetății, care readuce în atenţie rezistența anti-comunistă, cu povești cutremurătoare din istoria noastră recentă, pagini importante din memoria noastră ca popor. Dezafectată după 1960 și aproape necunoscută până în urmă cu ceva ani, cetatea a beneficiat de investiții semnificative care au readus-o la viață. Susținută de promovare adecvată, a devenit o atracție turistică importantă atât pentru români cât și pentru străinii interesați care vizitează regiunea. În 2020 a fost început un proiect de restaurare care a constat în refacerea celor două poduri de lemn (cel din nord, fix, pe unde acum se face accesul în cetate și cel mobil, rabatabil, pe care se iese din cetate), restaurarea zidurilor de apărare și a unuia dintre bastioane, refacerea drumului de strajă; s-au reamenajat aleile, fântâna și toată curtea interioară (care în perioada medievală era numită Piața Cetății); și mai ales, s-a schimbat acoperișul. Toate acestea, împreună cu amenajarea unui un traseu de promenadă pe care poți face înconjurul prin exterior zidurilor de apărare, i-au dat cetății un suflu nou și atractiv. 😍 Interesant este că, deși a fost construită pe o fostă mlaștină, datorită cantității impresionante de piatră folosită, cetatea nu a avut nevoie de reconsolidare. La fundație s-au folosit trunchiuri masive de stejar (câțiva sunt expuși în muzeu) peste care s-a pus piatră de râu iar peste toate s-a turnat var nestins; iar pe toată această „talpă” construcția masivă a cetății s-a „așezat” foarte bine, rezistând foarte bine până în prezent. În cele peste șapte secole de existență, singurul punct slab al cetății a fost... acoperișul, care a trebuit refăcut de mai multe ori. [Drumul de strajă, proaspăt restaurat.] Cetatea adăpostește în prezent Biblioteca Municipală și Muzeul Ţării Făgăraşului "Valer Literat" (profesor, reprezentant de bază al vieţii culturale din oraşul Făgăraş în perioada interbelică), al cărui patrimoniu cuprinde colecţii de arheologie, arme, numismatică, documente, carte românească, port popular, ţesături etc. Cu 125 de încăperi și cinci etaje, ne face cunoștintă cu arhitectura timpurilor dar și cu obiceiurile lor, mai vesele sau mai triste – baluri fastuoase sau ... cu Fecioara de Fier, teribil instrument de tortură. Începând cu luna iunie a anului 2024, în fiecare weekend poți asista la ceremonialul de gardă -  o reconstituire a unui ritual ce se desfășura la Cetetea Făgărașului încă din sec. XVII, în care principesa Transilvaniei, stăpâna Cetății, dădea instrucțiuni căpitanului gărzii cum să se verifice zidurile, să se deschidă porțile. De fapt, este o reluare a ritualului care se ținea aici până la Pandemie, dar cu decoruri, costume și armuri replici după originale din epocă ... chiar și cu Principese noi, „recrutate” din personalul Muzeului. 10 soldați mărșăluiesc din Bastionul Szabo (redenumit acum bastionul gărzii cetății) până la poarta cu pod rabatabil, unde dau raportul și primesc instrucțiuni de la Principesă. Așa că, dacă te afli în zonă Sâmbăta sau Duminica, vino la Cetate un pic înainte de ora 12, la intrarea principală (de Est) unde pe lângă ceremonial, poți asista și la ridicarea și coborârea podului mobil! 😍 Impresia noastră Pe noi ne-a impresionat cel mai mult zona dedicată deținuților politic din perioada comunistă. Probabil datorită apropierii în timp și urmelor pe care încă le mai simțim ... Între 600 şi 1.000 de deţinuţi politic au fost închiși aici. Pentru idealuri care acum sunt luate de-a gata, sunt privite ca normalitate, ca aerul pe care îl respirăm – libera exprimare, dreptul de proprietate, libertatea religioasă. Au trecut prin torturi crunte, menite să îi “educe” în spiritul noii orânduiri. Mulți dintre ei au murit; nu se ştie exact câţi, pentru că regimul avea grijă să li se piardă urma, erau înmormântaţi pe ascuns, în timpul nopţii sau în gropi comune. Turnul Temniţă era locul cel mai greu - o carceră îngustă de doar 50 de centimetri, în care deținuții stăteau chirciţi, în apă foarte rece care le ajungea până la genunchi. În urma deciziilor unor “ideologi” care se ghidau după principii ca acesta: “Să ne luăm toate angajamentele ce ni se vor cere, dar, când va veni momentul, să ne amintim că onoarea comunistă constă în a nu îndeplini aceste angajamente” (V.I. Lenin, “Vorbe goale despre libertate”). [Pentru cine nu știe sau a uitat ce însemna comunismul...] De la șanțul cu apă, cu lebedele lui grațioase, la impunătoarea sală a tronului sau la mărturiile opresiunii comuniste, Cetatea Făgărașului reprezintă o incursiune în istoria românească ce nu trebuie să lipsească de pe lista de obiective a oricărui călător în zonă! ┄ Intrarea în cetate se face pe poarta de la zidul de Nord, pe podul fix. În zona intrării sunt multe locuri de parcare, inclusiv pentru microbuze și autocare. Preț bilete:  Adulți 30 lei Pensionari 15 lei Elevi, studenți 10 lei Gratuit pentru copii <7 ani, persoane cu dizabilități și însoțitorii acestora. Click aici pentru mai multe detalii despre vizitare.

Cetatea Feldioarei Acum o știm după acest nume. Dar la începuturi a avut unul mult mai plin de semnificație – Marienburg; adică „Cetatea Mariei” în germană, pentru că a fost ridicată, în secolul 13, de către cavalerii teutoni, a căror protectoare era Fecioara Maria.  Cea mai veche atestare documentară o plasează în anul 1225. Cavalerii s-au așezat aici probabil undeva în jurul anului 1211, după ce acest lucru le-a fost permis de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cu scopul de a apăra teritoriile coroanei ungare. Și s-au pus pe treabă – pe construit (cu metode trainice care au dus la păstrarea până în zilele noastre a unor părți de zid), pe dezvoltat, pe comerț și pe extins. Lucrul ăsta însă nu i-a plăcut regelui Ungariei, care tot el i-a și alungat, în urma lor rămânând totuşi o localitate înfloritoare. Marea reconstrucție din 2013 Distrusă (1430, 1432, 1457) și reconstruită în repetate rânduri (un document din anul 1439 spune că “locuitorii comunei Feldioara au construit o cetate cu mari cheltuieli şi cu mare osteneală”), cea mai veche fortificație din județul Brașov şi cea mai mare cetate construită de teutoni în Transilvania, a fost la un moment dat abandonată ruinei.  Au rezistat doar turnul de nord-vest, fântâna, temelia capelei și o parte din pivniță. Până în 2013, când s-a început un proiect amplu de restaurare, completat cu o cercetare arheologică aprofundată ce a dus în mod fericit și la descoperirea unor artefacte antice bine conservate, dovezi ale locuirii îndelungate, de mii de ani, a acestor meleaguri. Proiectul de restaurare a fost planificat și implementat cu eforturi semnificative de conservare a fortificațiilor inițiale, de păstrare a arhitecturii atât cât a putut fi cunoscută și de redare a măreției de odinioară. Iar rezultatul este unul remarcabil, care a dus la introducerea monumentului istoric în circuitul turistic, dându-se astfel ocazia celor interesați de epoca medievală să intre în contact cu noi pagini de istorie românească și europeană. Merită să păşeşti pe urmele cavalerilor teutoni şi să contemplezi de pe metereze toată Ţara Bârsei până hăt-departe spre Munţii Bucegi! Taxe vizitare: Adulți / 20 lei, Pensionari / 10 lei, Elevi, studenți / 5 lei Gratuit pentru copii <7 ani, copii din centre de plasament, aşezăminte sociale, şcoli speciale, persoane cu dizabilităţi. Ultimul bilet se eliberează cu 30 de minute înainte de ora de închidere.

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Cetatea Râşnov este unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cavalerii teutoni au fost primii care s-au hotărât să profite de poziţia strategică a dealului ce domină zona, şi pe la începutul sec. XIII au ridicat aici o fortificaţie din lemn. După alungarea lor din Transilvania, prin sec. XIV, locuitorii Râşnovului au preluat-o şi au transformat-o într-o cetate ţărănească menită să fie loc de refugiu în faţa invadatorilor, iar prima menţionare a cetăţii din anul 1335 confirmă acest rol. Cetatea are o construcţie foarte ingenioasă, adaptată reliefului, cu două incinte: una exterioară (construită exclusiv din piatră masivă, în care erau adăpostite vitele celor refugiaţi aici) şi una interioară (din piatră, lemn şi cărămidă) unde se aflau şi locuinţe. Atunci când paznicii cetăţii vedeau apropiindu-se vreo armată duşmană, băteau clopotele din turnul de pază iar populaţia Râşnovului se muta aici, cu "căţel şi purcel" şi aştepta ca năvălitorii să se retragă. Cetatea a rezistat multor asedii şi doar o singură dată apărătorii ei s-au predat, pentru că li se blocase accesul la izvorul de apă aflat în exterior. Pentru a nu se mai întâmpla asta, în 1623 primăria Râşnov încredinţează unor meşteri saşi săparea unei fântâni, iar aceştia reuşesc să dea de apă după 17 ani în care au săpat 98 metri în stâncă! În perioada recentă, în cetate s-au turnat scene din câteva filme istorice româneşti iar un film american din 2002 care s-a filmat în zona Râşnoavei, cu câteva cadre şi în cetate, a primit un Oscar. În prezent poate fi vizitat doar inelul exterior al cetăţii, curtea interioară aflându-se într-un proces de reconstrucţie care şi-a propus să-i redea aspectul din perioada de glorie. Există două modalităţi prin care poţi ajunge la cetate: cu liftul pe plan înclinat care te urcă din centrul Râşnovului în mai puţin de un minut (dus întors costă 25 lei/adult, 15 lei/copil iar pe un sens15 lei/adult şi 10 lei/copil, program zilnic 09-19 - în sezon) sau cu trenuleţul tras de un tractor 😀 care pleacă din parcarea de la DN1E (costuri: 12 lei/zi parcarea, 12lei/pers. trenuleţul tur-retur, gratuit pentru copiii sub 3 ani), program zilnic 09:00-18:00, cu ultima coborâre la 18:10. [Celebrul trenuleț de Râșnov.] Noi îţi recomandăm să faci mişcare şi să urci pe jos din parcare - cale de 650m te vei bucura de o plimbare agreabilă prin pădure până la sus la cetate! 😍

Cetatea Rupea se numără printre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României și a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1324, când în interiorul ei s-au adăpostit, în urma unor lupte teribile, sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. A fost consemnată cu denumirea Castrum Kuholm, care face referire la stânca pe care a fost construită.  Documente ulterioare o menționează drept important centru meșteșugăresc și comercial. [Amplasare strategică.] Așezată strategic, la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, cetatea a servit de-a lungul timpului atât ca fortificație cât și ca refugiu pentru locuitorii ce populau dealurile și valea dimprejur. [Vedere asupra oraşului Rupea...] Până mai ieri cetatea Rupea era necunoscută; poate cel mult dacă locuiai în județul Brașov să o fi știut. Dacă mergi din/prin Brașov spre Sighișoara nu ai cum să o ratezi, la 50 de km de Brașov. Se vede de pe drum, de la distanță și deși poate nu prea a fost promovată de autoritățile competente, recenta restaurare o scoate din anonimat. Mulți critică modul în care s-a făcut această restaurare – că e prea mult beton, că prea sunt asfaltate trotuarele, că nu se potrivesc țiglele. Noi am plecat de-acolo cu un sentiment plăcut și cu impresia unui lucru bine făcut și prezentat. Poate o fi fost loc de mai mult lemn și de mai mult „vechi” … dar mai importantă ni se pare introducerea în circuitul turistic și redeschiderea, chiar și puțin, a unei pagini de istorie, lucru care nu poate fi decât benefic. Cetatea domină împrejurimile de sus, de pe Dealul Cuhalmului, mărturie a locuirii îndelungate a acestor meleaguri. Pe vremea dacilor aici se presupune că a fost ridicată Rumidava/Ramidava, care, odată cucerită de romani devine castrul Rupes, de unde, cel mai probabil și denumirea de astăzi a localității. [... şi asupra drumului din vale.] Atacată, jefuită, părăsită, regăsită drept refugiu, predată, refugiu din nou supraviețuitorilor de ciumă, apoi din nou abandonată, Cetatea Rupea, (re)construită pe trei incinte – cetatea de sus (cea mai veche), cetatea de mijloc și cetatea de jos, și-a regăsit în 2013 măreția, și a fost clasată în lista monumentelor istorice. Poarta de intrare în cetatea de mijloc prezintă un element unic în Europa – Turnul Pentagonal. [Turnul Pentagonal, unic în Europa.] Fântâna cetății, săpată în 1623 și adâncă de 59m, este nesecată până astăzi. Cetatea Rupea are forma unei spirale ascendente iar din planurile ei nu lipsește Turnul Slăninii 🙂 specific cetăților săsești. Cât din aceste informații este legendă și cât este document istoric face parte din farmecul oricărui asemenea loc. Nouă, profanilor, știm că ne place și recomandăm tuturor o vizită. Veți pleca de-aici cu siguranță, un pic mai bogați spiritual. Biletul de intrare costă 15 lei/adulţi, 8 lei/copii 7-18 ani.

Ca multe alte localități din Transilvania, și Prejmer deține o biserică fortificată, considerată cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate din sud-estul Europei. Monument istoric, aceasta face parte din lista UNESCO din 1999. Purtând hramul Sfânta Cruce, biserica a fost datată în sec. XIII și se pare că a fost construită pe locul unei foste bazilici romane, cu un secol mai tânără. Cum Prejmer era prima localitate în drumul tătarilor şi mai apoi, a turcilor ce veneau în prădăciune dinspre pasul Buzău, Sigismund de Luxemburg a decis fortificarea bisericii, ridicând o incintă înaltă și puternică, înconjurată cu un șanț lat cu apă; ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12, porți de fier, poduri mobile, bastioane, guri de foc. Mai mult, cetatea deținea un dispozitiv de luptă inovator, denumit „orga morții” - mai multe arme de foc așezate la un loc, ce trăgeau toate deodată, producând pierderi însemnate și în același timp, panică. Se întâmpla prin anii 1400. De pe atunci, biserica se pare că adăpostește cel mai vechi altar triptic din Transilvania, datat între 1450-1460. Cunoscută și sub denumirea de Cetatea Țărănească Prejmer, edificiul este de fapt un ansamblu arhitectural ce cuprinde atât cetatea cât și biserica. Biserica a fost edificată în 1218 iar zidurile cetății au fost ridicate în sec. XV. Zidul incintei principale este căptuşit la interior cu 275 de cămări, pe trei şi patru niveluri și conectate între ele prin scări de lemn. Aceste cămări păstrau proviziile sătenilor, fiecare familie din sat având propria sa cămară. În timpul asediilor locuitorii se refugiau in incinta Cetăţii. Și nu renunțau la educație, una din încăperi fiind dedicată vechii școli, primii dascăli fiind menţionați între 1460 și 1556. Celelalte încăperi mai expun, în prezent, interiorul tradițional, unelte meșteșugărești, obiecte de gospodărie. O vizită aici va fi cu siguranţă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care trăiau strămoşii noştri... şi o ocazie de aprecia viaţa bună de care ne bucurăm azi! 😊 Din Braşov poţi ajunge la Cetatea Prejmer şi cu autobuz, linia metropolitană 520, plecare din Făget, coborâre în staţia Monumentul Eroilor din Prejmer; click aici pentru traseu și orar.

Cetatea dacică din Covasna, „botezată” romantic Cetatea Zânelor, spun informațiile oficiale, ar fi una dintre cele mai mari și mai bine conservate fortificaţii dacice din afara Munților Orăștiei. Acum ... s-ar putea să fii dezamăgit după acest superlativ din descriere, când vei ajunge sus și ... nu vei găsi mai nimic ... Poate pentru ochii specialistului arheolog, locul o fi un Eldorado al vestigiilor dacice, pentru ochii profani ai turistului obișnuit însă nu prea oferă mare lucru ... Oricum, săpăturile nu au început de prea multă vreme, șantierul este încă în desfășurare ... poate peste ceva timp va fi acolo ceva mai atractiv. În schimb, traseul până acolo (mai ales după ce părăseşti drumul forestier şi începi urcuşul pe munte) este superb. La fel şi priveliştea pe care o ai din zona superioară a cetăţii către depresiunea Covasna, pe deasupra copacilor! Caută în aplicaţie traseul 🔎 Covasna - Cetatea Zânelor din destinaţia Covasna, judeţ Covasna. [Şantierul arheologic Cetatea Zânelor.] Din respect pentru trecut și datele istorice mai povestim că cetatea a avut un rol important politico-militar, de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație, dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia, dată fiind localizarea ei la intersecția dintre Valea Râului Negru și Bâsca Mare. Construirea ar fi început în sec. 2 î.e.n., cetatea a fost distrusă în vremea lui Burebista, apoi refăcută, dezvoltată și extinsă. Cu o suprafață mai mare de 3ha, situl include o acropolă, patru terase fortificate și altele nefortificate, ziduri de apărare și de susținere, un bastion. Un semnificativ inventar arheologic a fost descoperit aici – vase, unelte, podoabe, arme, monede etc. Se pare că a fost vorba despre un centru rezidențial vast, important și bogat.

“Decebalus Rex Drăgan fecit” (Regele Decebal făcut de Drăgan) veghează de sus, trufaș, cu priviri de calcar, peste oglinda rece a Dunării, în golful Mraconia. Pare desprins dintr-o poveste de demult, despre vreun neam de giganți ce stau la pândă sub nori, păzind apele adânci ale Cazanelor Mari (în zona aceasta ajung până la 120 metri! - cea mai mare adâncime a fluviului). [De strajă la Cazanele Dunării. 😍] De fapt basorelieful reprezentându-l pe regele dac Decebal nu este chiar atât de vechi – executarea lui a început în 1994 - și nici măcar nu este finalizat; stadiul construcției a ajuns la doar 60% și s-a oprit, în 2004. Însă îndrăznim să spunem că arată foarte bine așa, cumva încadrată mai natural și fără finisaje.  Construcția, înălțată între localitățile Eșelnița și Dubova (dar aparținând administrativ de ultima) a fost finanțată de omul de afaceri Constantin Iosif Drăgan (așa cum explicit indică inscripția de la bază, cumva ironic, în latină!), considerat primul miliardar român, cel mai bogat la momentul ridicării statuii și istoric amator. Este înaltă de 55 metri și lată de 25; doar nasul are 7 metri lungime iar ochii peste 4 metri fiecare. Au lucrat la ea 11 alpiniști, conduși de un sculptor amator din Orșova. Instrumentul principal de lucru a fost explozibilul iar eforturile depuse pentru executare au fost considerabile. [Capul lui Decebal şi Golful Mraconiei văzute de pe muntele Mali Strbac, din Serbia. 😍 Foto: prof. Andrei Ionel.] În 2003 a suferit o operație estetică 😉 - nasul și mustața au fost dinamitate și refăcute din ciment și întărite cu armătură de fier, pentru că exista riscul să cadă. Cu puțină imaginație ți-ai putea închipui că figura lui Decebal este oarecum îndreptată spre locul unde pe malul sârbesc se află mult mai vechea Tabula Traiana (anul 106). Sculptura în piatră deține și un record – este cea mai înaltă din Europa. O stâncă acoperită altădată de copaci a devenit (prin intermediul banilor și dorinței unui om de a rămâne cumva „nemuritor”) o altfel de atracție turistică (probabil că astăzi așa ceva nu ar mai fi posibil) – în sezonul de vară se crează ambuteiaje imposibile pe drumul național DN57, infrastructura nefiind adaptată la fluxul mare de turiști. [Aglomeraţia de sezon în zona viaductului.] Pe unul dintre piscurile rămase nealterate de dălțile sculptorilor a fost montată, spre amintire, crucea care s-a aflat pe turla mănăstirii Mraconia înainte ca aceasta să fie demolată odată cu inundarea golfului după construirea hidrocentralei Porțile de Fier (rezultând cumva un Decebal creștin-ortodox 🙂). În documentarea noastră am înţeles că există şi un traseu pe care se poate ajunge până la cruce, pe creştetul statuii dar încă nu am reuşit să verificăm (dacă ai făcut tu traseul, spune-ne aici într-o recenzie). [Crucea de pe pisc.] În apropierea statuii lui Decebal se poate ajunge doar pe apă și privită astfel pare și mai impresionantă. De la distanță poate fi admirată și de pe viaductul ce supratraversează golful (dar atenție la aspectele privind parcarea și aglomerația!). [Vedere de pe Dunăre.]

Habitat din Parcul Natural Porțile de Fier, muntele Ciucarul Mare este de fapt mic „la stat”; dar mare la… impresionat. Lapiezuri, vegetație din perioadele interglaciare, loc pe unde Dunărea și-a croit cu sârg drum prin piatra semeață, dând naștere unui defileu neînchipuit de frumos, a cărui uluitoare unduire poate fi cel mai complet admirată de sus, de pe platoul Ciucarului Mare. [Lapiezurile de pe Ciucarul Mare.] Pentru puțină geografie, abordată științific: Carpații Occidentali – Munții Banatului – Munții Almăjului. Pentru puțină imaginație, abordată emoțional: veșnicie neclintită, curgere neîncetată, sculptură verticală. [Abruptul Ciucarului Mare văzut din Cazane. 😍] Vegetația se remarcă prin prezența liliacului, care, dacă-l găsești înflorit (cam pe la începutul lunii mai), te va cuceri cu frumusețea dar mai ales cu mirosul. Elementul-vedetă de vegetație, atracţie protejată a acestei zone îl reprezintă laleaua Cazanelor, specie unică ce crește pe pereţii stâncoşi ai Cazanelor Dunării; poate fi observată înflorită, în luna aprilie, punctând colorat versanții austeri. Specie protejată, ruperea unui singur fir te poate costa o amendă de 10.000 lei! [Laleaua galbenă de Cazane.] Pentru detalii despre cum poţi ajunge sus caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mare. [Zona de plecare pe traseul Ciucarul Mare.] Altitudinea maximă la care ajunge Ciucarul Mare (i se mai spune și vârf) este de 318 m; nici nu-ți vine să-i zici înălțime... 🙂 Dar Ciucarul Mare nu e despre altitudine ci despre atitudine. [Ciucarul Mare văzut din Serbia, de pe muntele Veliki Strbac 😍] Și cum să nu ai atitudine, când ești parte a unuia din cele mai frumoase tablouri pictate de natură, sfâșiat în veacuri de Dunărea tumultuoasă care acum îți lucește la picioare, colos de strajă pe hotarul țării. [Ciucarul Mare şi Cazanele Mari, vedere de pe Ciucarul Mic. 😍]

Mare, mic, veliki, mali... Pentru că suntem de părere că, dacă vrei să scrii despre Ciucarul Mic și Ciucarul Mare, cele 2 vârfuri muntoase ale Clisurii Dunării, de pe pământ românesc, ar trebui măcar să amintești și de Mali Strbac și Veliki Strbac. Cele două cuvinte străine sunt în sârbă și sunt traducerile pentru „mare” și „mic”. Ca să prezinți complet acest "cazan" în care Dunărea “fierbe ”de mii de ani, trebuie să-i menționezi măcar și pe Mali Strbac și Veliki Strbac, ceilalți doi pereți ai “căldării”care face ca cel mai lung fluviu al Europei să bolborească, să se sucească, să se învârtească și să te amețească la propriu. Toate cele 4 vârfuri țâșnesc din apele Dunării semețe și mândre că i-au stat în cale, că au obligat-o să sape în jos ca să își facă loc, că nu s-au clintit și nu s-au lăsat înduplecate de toate vorbele frumoase, versurile, cântecele și picturile care i-au fost dedicate apei ăsteia.  Ce a rezultat? Trebuie să vii să vezi ca să înțelegi pe deplin. Să-ți faci timp și curaj. Dar te asigurăm că merită fiecare secundă, fiecare frică depășită, fiecare limită care te-ar ține pe loc. [Prin pădurea cu lapiezuri. 😍] Nu trebuie să fii munțoman înflăcărat ca să faci traseele acestea, e un pic greuț, dar nu foarte. Nu sunt lungi, nu sunt dificile, nu sunt anevoioase, iar răsplata este cu mult peste efortul depus. Între cele 2 vârfuri românesti, toată lumea alege prima dată Ciucarul Mare, noi o să-ți recomandăm să faci invers, să începi cu Ciucarul Mic. Traseul are un început mai abrupt, dar imaginile pe care le oferă sunt de-a dreptul spectaculoase.  Dar, să o luăm cu începutul. Ciucarul Mic, exact ca într-o familie, fiind mezinul, este mai îndrăzneț, mai fâșneț, mai volubil, mai extrovertit. După ce Dunărea a trecut de big brother, piticul pare că a înțeles că deși nu s-a înălțat la fel de mult, trebuie să compenseze cu ceva diferența de înălțime. Și-a asigurat acest lucru prin peisajele de-a dreptul amețitoare pe care ți le oferă în punctele de belvedere. [Ciucatul Mic şi Golful Mraconiei văzute de pe Mali Strbac, din Serbia. 😍] Când mergi pe șosea, cu Dunărea în stânga, spre izvoarele ei, Ciucarul Mic este primul dintre cele două masive. Are o înălțime de 313 metri, iar peste apă îi ține de urât Mali Strbac, vărul său sârb care are 626 m. De ce este mai înalt ? Nu pentru că a făcut mai mult baschet când era mic, ci pentru că, așa a lucrat Mama Natură. Ambele masive sârbești sunt mai înalte și mai stâncoase. [Ciucarul mic văzut de Ciucarul Mare.] Traseul pentru Ciucarul Mic este foarte bine delimitat. Cum mergi spre Dubova exact înaintea plăcuței de intrare în localitate o să vezi panourile informative. Unul mare care descrie un pic bucățica de Parc natural (Porțile de Fier) din care face parte vârful și cele 2 săgeți cu marcajele corespunzătoare pe care să le urmărești. Noi îți prezentăm traseul scurt, cel pentru care trebuie să urmărești triunghiul roșu. An de an rangerii de la Parc se ocupă de reîmprospătarea marcajelor și au grijă ca ele să fie în regulă. Jos, la bază, nu există loc de parcare și îți dai seama câți turiști sunt pe traseu în funcție de mașinile lăsate de-o parte și alta a șoselei. Primele detalii despre ce te așteaptă le primești de acolo: dificultate-medie, durata 1,3-1,5 h/sens. În anotimpul cald este posibil să întâlneşti vipere cu corn, nu risca, chiar dacă este foarte cald îţi recomandăm să ai pantaloni lungi (nu mulaţi)  şi să fii încălţat(ă) cu bocanci! Caută în aplicaţie Traseu Ciucarul Mic pentru detalii despre traseu. [Plecare pe traseu. Urmăreşte 🔺.] Vorbeam la început de curaj. Da, odată ajuns sus trebuie să ai un pic de curaj să te apropii decent de marginea peretelui de stâncă, iar cei cu frică de înălțimi trebuie să-și depășească fobia. Nu e dificil și în ciuda bătăilor de inimă care sparg toracele, ME-RI-TĂ! Există țări super-exploatate turistic care din ce au fac armăsar și care nu se bucură de astfel de locuri care te lasă fără respirație. La noi este invers, armăsarul este caracterizat drept un țânțar mic, pricăjit, afectat de inaniție. [Odată ajuns sus, fă-ţi curaj să priveşti în jos! 😍] O parcare jos, un coș de gunoi acolo la bază, un ghid, nu știm, dar nu este prima dată când avem senzația că locurilor ăstora, la noi, le lipsește ceva.  Un ghid mai găsești, pe ici-pe colo, pentru că în zonă sunt și pensiuni care au înțeles că turism nu se face doar din cazare și mâncare. Dacă nu te descurci sună la sediul Parcului natural Porțile de Fier și te ajută ei. Mergi cu bine!

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Cum adică să treci Dunărea înot ca să ajungi în Occident și de ce să fugi din țara ta ca să fii liber?! Sunt întrebări pe care un puști de 14 ani încă le pune și nu le înțelege pe deplin. În Mehedinți ele au legătură cu Danubia, statuia libertății, care străjuiește lacul de acumulare în dreptul municipiului Orșova.  Da, România are și ea o Statuie a Libertății. A libertății post-comuniste. Se numește Danubia și o poți admira pe șoseaua ce leagă Drobeta Turnu Severin de Timișoara. [Un loc de popas şi de meditaţie.] Pe drumul național, după ce treci de hidrocentrala Porțile de Fier 1, pe partea dinspre fluviu sunt amenajate mai multe zone de popas. Cele mai multe dintre ele sunt neîngrijite și pline de gunoaie, dar sunt adevărate puncte de belvedere pentru că Dunărea este grandioasă în zonă, iar priveliștea este superbă. Aproape de intrarea în Orșova, într-un astfel de loc de picnic, o parcare în fapt, dotată de Compania de drumuri cu câteva mese și scaune, tronează varianta românească a Statuii Libertății. Ca și cea americană, lucrarea reprezintă o femeie, gata să se arunce în apele fluviului. Este din ceramică, are peste 6 metri înălțime și este destul de sexy, ți-ar spune același puști de 14 ani care a aflat despre comunism din povești sau din cărțile de istorie, dar nu prea înțelege cum de înainte de 1989 malul sârbesc al Dunării era scăldat în lumini, în timp ce al nostru era cufundat în beznă sau cum la televizor programul era doar 2 ore. [Statuia românească a Libertăţii.] Așa voluptoasă, măreață, tristă, neîngrijită, neinscripționată, dar totuși botezată, Danubia are legătură cu ”Epoca de aur”, dar ea nu vorbește despre lipsuri, ea este întruchiparea curajului, a dorinței de libertate, a visului de a trăi mai bine. Mii de români au plătit cu viața pe vremea comunismului încercarea de a scăpa de România lui Ceaușescu traversând înot Dunărea. Frontiera de vest este considerată cea mai sângeroasă graniță a Europei pentru că pe aici se ieșea ilegal în Occident. Pe aici au plecat spre toate statele lumii sportivi, artişti, medici, ingineri, dar şi oameni simpli, scârbiţi de regimul comunist. Mulți erau olteni, oameni ai zonei, îmbiați de gustul vegetei sau al ciocolatei Cipiripi, ”orbiți” de becurile de pe malul vecin care, parcă în ciudă, rămâneau  aprinse toată noaptea, încurajați de prieteniile pe care le stabileau cu cuscrii (cum erau alintaţi pe acea vreme iugoslavii) veniți să facă micul trafic în piețele din Severin. Dar frontieriști, căci așa erau numiți, nu erau numai români, erau cehi, bulgari, polonezi, slovaci. Pe timpul verii, în special pentru înotătorii buni, Dunărea nu era o problemă. Îşi puneau hainele în saci de plastic pe care îi legau de brâu cu sfoară şi foloseau camerele anvelopelor de autovehicule, colaci sau veste de salvare. Pe timpul iernii, se povestește că se ungeau cu Revulsin, un vasodilatator puternic, pentru a li se încinge pielea și a face față apei reci. Totul era să nu fii prins de grăniceri. Relatările sunt cutremurătoare și cele mai multe sunt făcute de sârbii din localitățile unde ajungeau sau visau să ajungă curajoșii. [Grăniceri români la Dunăre în anii comunismului.] Danubia veghează asupra lacului de acumulare și se spune că aici au fost prinși sau și-au pierdut viața cei mai mulți frontieriști, pentru că mulți dintre ei se păcăleau crezând că trec Dunărea la sârbi. În fapt străbăteau lacul de acumulare și Golful Cerna și ajungeau pe faleza Orșovei unde erau prinși de grăniceri. Aici la Orșova, pentru noi, românii, Dunărea a fost mai mult decât Zidul Berlinului pentru nemți. S-au stins oameni împuşcati de grăniceri, sfârtecați de elicele bărcilor de grăniceri, loviți cu vâslele ca să nu mai fie ridicați în barcă și considerați scăpări ale vigilenței grănicerilor sau pur și simplu înecati. Considerând că popoarele își personalizează identitatea și prin statui, lor, frontieriștilor, Patrick Mateescu le-a dedicat-o pe Danubia. Sculptorul nu a trecut Dunărea înot, dar tot fraudulos a plecat din țară, deci știe ce a însemnat dorința de libertate și câștigarea ei. Deși în zonă nu este nicio plăcuță pe care să fie consemnat acest lucru, Danubia este un omagiu adus celor care au sfidat moartea, încercând să treacă ilegal într-o altă țară. Ea a fost donată Orșovei în 1996 și în ciuda a ceea ce reprezintă este un monument al nepăsării. Mai tot timpul este înconjurată de gunoaie și mai tot timpul soclul ei este mâzgălit de pasionații de grafitti. Ca o ironie a istoriei într-un an pe ea au scris mare, cu  vopsea neagră, să se vadă de la distanţă:  „Welcome refugees!” Francezul Andre Maurois afirmă, de alfel, că statuile sunt cartea de vizită a istoriei și civilizației și nu este vina civilizatiei dacă s-a întâmplat uneori ca istoria să arunce propria carte de vizită la gunoi. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ana Maria Urziceanu

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!

Multe povești, mai mult sau mai puțin adevărate, s-au spus de-a lungul timpului despre Dealul Capela care străjuiește orașul Râmnicu Vâlcea, de la sanctuarele coloniștilor romani și până la tunelele subterane pe care le-ar ascunde. Ce este însă cert e faptul că aici a fost construită în urmă cu 100 ani prima pârtie de bob din țară (cu o lungime de aproape 3.5 km) pentru înghețarea căreia se folosea apă cărată în butoaie cu ajutorul boilor. Și tot aici a existat și un foișor de foc din care pompierii vegheau orașul urmărind izbucnirea vreunui potențial incendiu. În zilele noastre, Dealul Capela este unul dintre locurile preferate de relaxare ale râmnicenilor, aceștia fiind atrași de liniște și de răcoarea atât de căutată în zilele călduroase de vară, dar și de priveliștile panoramice pe care le oferă asupra orașului. [Linişte şi răcoare.] Traseul către Dealul Capela pornește pe strada dintre Colegiul Național Mircea cel Bătrân și Arhiepiscopia Râmnicului, stradă numită sugestiv „Aleea Castanilor” - localizată de noi pe hartă. După aproximativ 700m (vei trece și pe lângă o barieră în drumul tău, dar și pe lângă un bar și o terasă 😊), acolo unde se termină asfaltul, ți se va dezvălui prima priveliște panoramică asupra părții de sud a orașului. [Potecă pe Dealul Capela.] Continuând traseul în dreapta, prin pădure, pe potecile bătătorite (toate duc în același loc), pe lângă fosta pârtie de bob (în urma căreia au mai rămas doar șanțurile), vei ajunge după ceva mai mult de 1 km în vârful dealului, loc numit Boul de Piatră și descris ca „ștearsă asemuire a unui animal sfânt” de către Petre Drăgoiescu în cartea sa intitulată Râmnicul Vâlcii (1944). Aici vei avea parte de o altă panoramă, de data aceasta către partea de nord a orașului, în centrul căreia se află râul Olt și barajul ridicat pe cursul său (unul dintre cele două din Râmnicu Vâlcea), această amenajare hidroenergetică fiind de altfel prima construită pe întreg râul Olt.  Traseul până în vârful Dealului Capela este unul destul de ușor de parcurs, cu câteva porțiuni de urcuș mai abrupte dar de scurtă durată. Pentru amatorii de „challenge-uri” sugerăm parcurgerea traseului cu bicicleta sau în alergare 😉. 

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei.