Mănăstirea Măgura Ocnei

Amplasată în partea de S-V a orașului Târgu Ocna, la cota 545m, frumoasă și impunătoare, Mănăstirea Măgura Ocnei străjuiește Valea Trotușului reînnodând trecutul cu prezentul unuia dintre cele mai pitorești ținuturi ale Moldovei. 

Prima biserică a fost atestată documentar la 1653, ca fiind un schit de călugări cu hramul „Înălțarea Domnului”, același cu al bisericii mănăstirii din prezent - a patra ridicată aici. Apoi, în 1750, în timpul domniei lui Constantin Racoviță, biserica este reconstruită, tot din lemn, dar cu hramul „Sfântul Gheorghe”. În 1803, Arhimandritul Iacov, stareț al schitului, ridică aici al treilea lăcaș de cult, de data aceasta o biserică din piatră, cu hramul „Buna Vestire”, ce va dăinui până la 1964. Când, deși părea că reușise să supraviețuiască decretului 410 emis de comuniști în 1959 ce ordona închiderea a două treimi din mănăstirile existente în România, a fost totuși dărâmată, odată cu desființarea mănăstirii de pe muntele Măgura. Motivul principal fiind, se pare, existența aici a unei icoane a Maicii Domnului făcătoare de minuni, cunoscută în toată Moldova ca tămăduitoare de cancer, despre care vorbea foarte frumos părintele Dionisie Ignat - viitorul Sfânt Cuvios Dionisie din Sfântul Munte; o perioadă, acesta a viețuit la Măgura, alături de fratele său și de Părintele Nicodim Măndiță, un scriitor și duhovnic ortodox român călugărit aici în 1923, care în regimul comunist a devenit unul dintre cei mai mari apărători ai credinței.

Icoana devenise atât de cunoscută încât la Târgu Ocna soseau, din toate colțurile României, garnituri întregi de tren, cu oameni care, după cum spunea părintele Dionisie, „veneau cu moartea în trup și plecau pe picioarele lor”. 

Tot acest succes se pare că a stârnit răutatea autorităților și chiar a unor fețe bisericești de jos, din oraș, invidioase pe fluxul de credincioși (și de bani) care curgeau către mănăstire. Iar după venirea la putere a comuniștilor, decretul de desființare a mănăstirilor a oferit acestora ocazia perfectă de a pune mâna pe icoană. Mănăstirea a fost închisă, devenind victima propriului succes, iar maicile ce viețuiau aici au fost nevoite să ia drumul pribegiei. Icoana a fost scoasă la licitație, parohiile de pe întreaga vale a Trotușului adunând bani de la enoriași pentru a o cumpăra. Însă, pentru că acestea nu s-au înțeles la preț protopopul de atunci, Părintele Negrea, a luat icoana și a dat-o dispărută.

În timpul vecerniei în care s-a aflat că biserica va fi dărâmată, Stavrofora Anatolia Dodiță, stareța de atunci a mănăstirii, povestea că icoana Maicii Domnului a început să suspine și să plângă cu glas omenesc.  Apoi, deși până atunci nu se mai văzuseră lupi în zonă, o haită de lupi a urlat o zi și o noapte în pădurile din jur, prevestind pustiirea mănăstirii.
Când a început operațiunea de demolare, se spune că biserica nu se lăsa dărâmată iar autoritățile au fost nevoite să aducă mai multe forțe și utilaje. Chiliile și anexele mănăstirii au intrat în patrimoniul oficiului județean de turism, fiind transformate în spații de cazare, restaurant, discotecă... în 1989 fiind amenajat pe locul actualei bisericuțe din cimitir chiar și un teren de fotbal, nivelându-se un întreg versant al muntelui. Din cauza „dereglării” nivelului pânzei freatice ca urmare a lucrărilor făcute de comuniști, bisericuța ridicată după Revoluție nu a putut fi folosită și a rămas nesfințită până azi. 

O legendă urbană locală spune că în decurs de 40 de zile de la momentul demolării bisericii au murit sau s-au îmbolnăvit de moarte toți cei care au contribuit la aceasta, de conducători ai orașului până la cei care au cărat molozul cu căruța. Un singur om a rămas în viață dintre ei. Care, după ce i-au murit în scurt timp soția și o fetiță, a făgăduit că dacă se va reconstrui vreodată biserica de pe Măgură, va munci și va contribui la asta. Iar Dumnezeu l-a ținut în viață până după Revoluție, când, ca tinichigiu, a lucrat gratuit la acoperișul bisericii din prezent.

Aceasta, la inițiativa arhimandritului Epifanie Bulancea (al cărui mormânt placat în marmură neagră poate fi văzut pe direcția altarului), a fost construită în anii 1990-1994 în stil moldovenesc, după modelul bisericilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Pictura a fost realizată de doi frați din zonă (Petru și Ioan Pascu din satul Asău) între 1994-1997 în stil neobizantin, în frescă. Sfințită în 16 septembrie 2001, a reprimit hramul primei biserici de aici – „Înălțarea Maicii Domnului”. Odată cu sfințirea, Epifanie, ctitorul bisericii, a statornicit un program liturgic în fiecare zi (menținut neîntrerupt până la data documentării noastre), la orele 6 și un sfert, la 15:00 și la 17:30, la care vizitatorii pot participa liber. Obștea monahală cuprinde aproape 30 de măicuțe și deși în unele locuri este prezentată posibilitatea cazării în incinta mănăstirii, am aflat că după Pandemie, acest lucru nu mai este posibil.

După o întreagă saga, de cercetare, regăsire și revendicare a ei, despre care ne-a povestit cu mare drag maica Luminița, la 12 august 2023 vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului a revenit în biserica mănăstirii, alăturându-se unei alte icoane făcătoare de minuni.
Tot a Maicii Domnului, supranumită și „Zburătoarea”, despre aceasta icoană maica Anatolia povestea într-un articol publicat de revista Formula AS că „Da’ câți străini nu au venit și au filmat-o și mi-au cerut să le-o vând și io le-am zis poa’ să îmi dea și camera asta plină de galbeni și io nu le-o dau. Icoana asta a zburat. Era într-o casă din mănăstire, și într-o noapte, când au venit niște hoți să o fure, ea a zburat din casa aceea într-o chilie. Maicile or simțit, or auzit un zgomot mare, și au ieșit toate să vadă ce-i. Și hoții atunci or fugit. Da’ așa portret pentru Maica Domnului, cu o asemenea expresie pe chip, eu nici nu am mai văzut, că numa’ ce te uiți la ea și te cutremuri”. 

Dintr-un articol din publicația locală Sarea Pământului aflăm că și această icoană a fost salvată după desfințarea mănăstirii, însoțind-o și ocrotind-o pe maica Anatolia în toți anii de pribegie ce au urmat. După revenirea maicii în Mănăstirea Măgura, a fost păstrată în chilia ei și după trecerea la cele veșnice (22 august 2015) a fost așezată în biserica mănăstirii, spre închinare și mângâierea celor care îi trec pragul.
Datând de peste 430 de ani, pictura „Zburătoarei” este cu atât mai valoroasă cu cât este realizată cu vopseluri naturale aplicate pe pânză, greu de recondiționat. Tot maica Luminița ne-a spus că „specializarea” acestei icoane este să dea naștere la copii, fiind evocate cazuri în care cupluri declarate infertile au reușit să aibă copii după ce s-au rugat la ea.
„Zburătoarea” poate fi văzută în partea dreapta a catapetesmei iar în partea stângă a acesteia se află o reprezentare a vestitei icoane Pantanassa (Împărăteasa tuturor) de la Muntele Athos, cunoscută și ea printre credincioși ca făcătoare de minuni.

Dacă ai timp zăbavă, poți face o plimbare dincolo de gardul mănăstirii, către vechiul lac și către cimitirul unde, pe lângă foștii slujitori ai mănăstirii, odihnesc și o parte dintre ctitorii ei, cel mai important fiind magistratul George Simion, cetățean de onoare al orașelor Cluj-Napoca și Târgu Ocna.

Datorită poziției strategice, în timpul luptelor din Primul Război Mondial, mănăstirea a avut un rol foarte important, pe lângă asistența religioasă ajutând cu un post de prim ajutor unde mii de răniți din regimentele armatei române au primit primele îngrijiri medicale, inclusiv de la Regina Maria, în cele câteva vizite pe care le-a făcut (și) în zonă. În imediata apropiere se află Monumentul Eroilor de pe muntele Măgura, cu un muzeu dedicat luptelor care au avut loc aici.
La intrarea în mănăstire se află un pangar de unde pot fi cumpărate lumânări, icoane și alte obiecte bisericești, și unde credincioșii pot lăsa pomelnice (pentru vii și morți), acatiste (pentru vii) și sărindare (pentru răposați). Vis-a-vis de pangar este o cișmea desupra căreia este reprezentat pruncul Isus în costum popular românesc.