Situat în colţul de sud-vest al cetăţii Braşov, Bastionul Ţesătorilor de in este cel mai spectaculos şi mai bine conservat obiectiv de arhitectură defensivă al Braşovului medieval, cu ziduri de o grosime cuprinsă între 4 m la bază şi 1 m la cel de-al patrulea nivel al construcţiei. Construit de către breasla ţesătorilor, pe patru nivele, cu goluri de tragere, guri de păcură şi cu două turnuri de strajă, bastionul are o arhitectură unică în sud-estul Europei. Fiind cruţat de marele incendiu de la 1689, s-a păsatrat până azi în forma sa originală. În 1950, în interiorul bastionului s-a amenajat Muzeul Ţării Bârsei, în care este expusă macheta vechii cetăţi a Braşovului şi a Şcheiului aşa cum arăta la sfârşitul secolului al XVII-lea, precum şi arme şi produse ale breslei ţesătorilor. Accesul în Bastion este gratuit, vei plăti 7 lei (adulţi), 1,50 lei (preşcolari, elevi, studenţi)  sau 4 lei (pensionari) doar dacă vrei să vizitezi expoziţiile "Braşovul/3M" şi "Cetatea Braşovului". Începând cu luna iunie 2020, Bastionul Ţesătorilor devine Bastionul Artiştilor, printr-o iniţiativă comună a Teatrului ,,Sică Alexandrescu” Brașov, Filarmonicii Brașov, Centrului Cultural ,,Reduta” Brașov și Teatrului pentru copii ,,Arlechino” Braşov. Sub sloganul ,,Dacă vă place arta, puteți să ne priviți de sus !” stagiunea de la Bastionul Țesătorilor va readuce etajele curții interioare în aria evenimentelor culturale, oferind spectatorilor posibilitatea să urmărească reprezentațiile de muzică, teatru sau film de pe galeriile etajelor I și II ale fortificației istorice. Şi, în premieră, se deschide şi accesul publicului şi pe poarta dinspre Promenada de Sub Tâmpa. Urmăreşte ⬆️ această pagină şi vei primi notificări în telefon ori de câte ori se va organiza un spectacol sau o expoziţie în Bastionul Ţesătorilor ...şi al Artiştilor! 😍 [Concert la Bastionul Ţesătorilor, anii 1970. Sursa foto: Bastionul Artiştilor.]

Pe drumul spre/dinspre Poiana Braşov vei găsi un loc care îţi oferă cea mai frumoasă perspectivă a Braşovului. Indiferent de anotimp, fie zi sau fie noapte, merită să faci un popas într-una din cele trei parcări care constituie acest punct de belvedere!  ...Păcat de "rănile" din ce în ce mai adânci care apar în dealul Warthe, vizibile foarte bine de aici!😔

Între Coronini și Sfânta Elena, deasupra Coroniniului, se află un platou carstic, punctat de terenuri agricole, pășuni și fânețe, păduri tinere, parte a Parcului Natural Porțile de Fier, loc de admirat flora și fauna bogate în specii de arbori, flori, păsări de mici dimensiuni, reptile etc. dar și peisaje uimitoare, zări îndepărtate, contururi nemărginite. [Platoul Sfânta Elena.] Pentru că în zonă bate un vânt numai bun de transformat în energie, pe câteva zeci de hectare s-a construit un parc eolian cu mai bine de 20 de turbine. Datorită rețelei de drumuri amenajate odată cu amplasarea parcului eolian, accesul la peisaje de poveste și panorame de vis este mult mai ușor. Vorbim de aproximativ 40 km de drumuri, ideale pentru mountain-biking, off-road-ing sau chiar trekking, oferind acces pe văile pline de atracții naturale. Intrarea în parcul eolian este permisă dar e posibilă necesitatea anunțării ei și pe traseu se mai poate întâmpla câte o verificare din partea personalului de pază. [Ia ca reper cele 3 relee care se văd undeva pe culme.] Din DN57 Moldova-Nouă – Orșova ia direcția Sfânta Elena, prin zona numită Vărad. Drumul este asfaltat. Prima intersecție este în zona numită Priod. De aici asfaltul continuă către Sfânta Elena și mai multe variante pietruite sau de pământ se desprind în direcții diferite, ducând spre puncte de belvedere și atracții naturale. Noi am ales să mergem „la relee”. De la Priod, după ce se iese de pe asfalt, drumul e practicabil dar e recomandabilă o mașină de teren. La început vei merge pe un drum pietruit amenajat de cei de la Enel (vei şti că eşti pe drumul bun dacă vei vedea pe marginea drumului  o placă pe care scrie "Enel, staţie Sfânta Elena"). [Punctul de ieşire de pe drumul asfaltat.] Apoi, până la relee, pe culmea Văradului, e drum de țară; iar de la un punct chiar recomandăm renunțarea la mașină și deplasarea pe jos până în zona de belle-vue. Noi aşa am făcut atunci când am ajuns la prima pădurice; pentru că după ea drumul se îngusta destul de mult iar ramurile arboretului puteau lăsa urma pe vopseaua maşinii, am preferat să o lăsăm aici, la umbră şi am purces pe un urcuş destul de uşor şi foarte agreabil, în triluri de păsărele şi miros de liliac sălbatic de mai 🙂 Astea sunt coordonatele locului unde am lăsat maşina: de aici se văd releele şi vei face vreo 10 minute pe jos; sau poţi merge cu maşina dacă nu îţi pasă de vopsea 😉 [Pădurea de dinaintea culmii Văradului.] Am fost avertizați în legătură cu eventuala prezență a viperelor, așa că ne-am echipat corespunzător (ghete pe gleznă, pantaloni lungi), dar nu ne-am „bucurat” de întâlnirea cu vreuna (ori alt șarpe); nu ne-am supărat deloc. 🙂 [Pe culme, pe lângă relee.] Urmând poteca, după ce treci de relee, se deschide în fața ta geografia copleșitoare a malurilor celui mai mare defileu european, priveliștea superbă asupra locului unde se îngustează Dunărea, asupra cetăților Golubac (malul sârbesc) și Ladislau, asupra insulei Ostrov, iar în zilele senine și cu aer curat poți vedea până departe spre Baziaș, ghicind, cu puțină imaginație, locul pe unde intră Dunărea în România. Grozav ar fi să vii la apus, când pe scena orizontului soarele dă un spectacol de gală, inundând cerul și apele în nuanțe fierbinți, năucitoare. [Unul dintre cele mai spectaculoase puncte de observaţie din România! 😍] Ar prinde tare bine niște indicatoare din loc în loc pentru o orientare cât de cât în spațiu. Sunt multe variante de trasee și e dificil să ajungi la ele dacă nu ești localnic sau nu plătești pe cineva pentru servicii de ghidaj. Iar asta deși se poate traduce în beneficii financiare pentru cei ce prestează astfel de servicii, credem că pe termen lung aduce mai mult dezavantaje, demotivând mai degrabă turiștii. Pe de altă parte totuși, în lipsa unui management turistic integrat al zonei, poate e mai bine să nu fie prea mulți turiști, păstrându-se astfel mai în siguranță patrimoniul natural sălbatic. Dacă mergi, fii responsabil, te rugăm! [Apus de soare peste "marea de la Dunăre" 🤩] Deci dacă vă doriți o vacanță pe Clisura Dunării, nu vă limitați la Cazanele Mici și Cazanele Mari, nu vă opriți la Mraconia. Clisura înseamnă mult mai mult și frumos. ┄ - am localizat pe hartă ultimul punct vizibil pe hărţile Google. De aici va trebui să te bazezi pe orientarea ta pe teren având ca reper releele radio vizibile (aproape) de pe orice porţiune a drumului; click pentru coordonatele punctului de belvedere.

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

La fel ca mai tot ce există astăzi în Eșelnița, și biserica ortodoxă din sat, ce poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului", a fost construită după strămutările din 1968-1973. Însă nu este complet nouă, pentru că a fost ridicată cu materialele provenind de la vechea biserică (ce data din 1850); cu efortul, fizic și financiar, al sătenilor, care au fost nevoiţi să suporte şi costurile demolării 🙁; autoritățile nu au permis să se facă o biserică mai mare, deși fuseseră demolate patru biserici – din Ogradena, Eșelnița, Tisovița și Plavișevița.  Turnul exterior a fost adus de la biserica veche și pus cu macaraua după finalizarea construcției. Ni s-a spus că încă se mai văd pe turn urme de gloanțe de pe vremea Primului Război Mondial (dacă are cine să ți le arate și este suficientă lumină), trase de pe malul sârbesc, din convingerea că în turn e ascuns un observator. [Turla originală de la 1905.] Clopotele din turlă sunt confecționate din bronzul țevilor de tun ale armatei austriece. După Marea Unire, s-a găsit în corespondența din 1920 dintre preotul de-atunci (Mihail Costescu) și generalul Ioan Rășcan (ministru de război) un răspuns al celui din urmă care afirma că a „luat glas de tânguirea enoriașilor... după clopot și am decis turnarea unui nou clopot din țevile de tun ale armatei vrăjmașe, clopot care de-acum să cheme pe români de-a pururi la rugăciune și la unitate” (după cum ne-a citat Sever Negrescu, preotul de la Eșelnița. paroh din 1987). În biserică se află jețul arhieresc de la 1750 iar stranele sunt cele din biserica veche. [Jeţ (jilţ) arhieresc - vechi de peste 250 ani.] Cum regimul comunist făcea toate eforturile pentru a interzice religia și bisericile, oamenii din sat nu au găsit lemn de calitate iar icoanele din catapeteasmă au fost pictate pe p.a.l. (prefabricat din lemn) 😮 [Icoane pictate pe p.a.l.] Din vatra vechii Eșelnițe n-a mai rămas decât cimitirul, unde este îngropat primul episcop bănățean român de după reînființarea episcopiei, Iosif Traian Bădescu; Episcop al Caransebeșului între 1920-1933, fiu al celui care a fost timp de 50 de ani preot și învățător la Eșelnița și legat astfel de sat, a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat fără fast, într-un cimitir la țară (pentru detalii caută în aplicaţie Dealul Bisericii Eşelniţa). [Biserica din Eşelniţa veche, înainte de demolare.] În curtea bisericii, în spatele lăcașului, din inițiativa și cu efortul preotului paroh, a luat naștere „Muzeul Strămutaților”, cu denumirea oficială Muzeul Parohial Episcop Iosif Bădescu. Dumnealui, mergând prin casele oamenilor din sat, a observat că unii dintre aceștia țineau la icoane fotografii ale satelor vechi, cu ulița unde locuiseră, cu biserica, părăsite și apoi inundate de ape. Din vechea biserică mulți dintre eșelnițeni au luat câte o cărămidă, pe care au pus-o în fundația noii case. Așa a apărut ideea muzeului. Care acum adăpostește o colecție impresionantă de obiecte ce au aparținut satelor inundate de pe Clisură - fotografii vechi (cu episcopul Bădescu, străzi din fosta Ogradena, vechea Eșelnița, biserica din Eșelnița demolată în toamna 1970 – pe spatele acestei fotografii e notat, cu semnătura Maişeşcu Toma, consilier: „Mare întristare!Plângere și jale mare!... Înainte de demolare s-au tras clopotele o oră neîntrerupt... Am plătit suma de 30.000 lei pentru demolare şi transport.”), acte, sigilii din vremea Imperiului, baionete tocmai din Războiul de Independență, un livret militar de la 1877. [Ce "ocupaţii" aveau deputaţii din perioada interbelică... 😍] Printre exponatele mai rar întâlnite se numără câteva icoane pictate pe metal, provenind de la o veche școală de iconografie din Craiova. De mare valoare este manuscrisul ce conține Rânduiala Sfintei Liturghii, de la 1783 😮 [Manuscris de la 1783.] Tot aici se păstrează ușile împărătești de la altarele fostelor biserici din Eșelnița și Ogradena dar și de la fosta mânăstire Mraconia, icoanele de pe tâmpla altarului din biserica de la Eșelnița Veche, de la 1796 dar și colecția completă de mineie (cărți bisericești care cuprind slujbele pe o lună de zile) a lui Andrei Șaguna. Plus multe cărți bisericești provenind dintr-o arie vastă de centre tipografice, de la Budapesta la Sibiu și Atena. [Icoană veche cu pruncul Isus în ie.] Și multe alte obiecte cu povești vechi și interesante – o icoană a Fecioarei cu Pruncul, în care Isus este îmbrăcat în ie românească; tomuri din arhiva protopopiatului din Mehadia, în care sunt abordate o mulțime de probleme ale societății (după slujbă preoții aveau datoria să le citească oamenilor ordinele autorităților); un antimis (unul din cel mai important obiecte de cult, în lipsa căruia nu se poate săvârși liturghia; fără biserică se poate, dar fără antimis nu – vezi slujbele ținute în afara bisericii) al Sfântului Calinic, din 1851; un pumnal ce a aparținut ultimului agă de pe insula Ada Kaleh, obiecte de port popular și altele și altele... Mai din contemporaneitate, aici se află prima medalie (bronz la mondialele de la Indianapolis) obținută de campioana la gimnastică Lavinia Miloșovici (cu origini în Eșelnița), pe care sportiva a donat-o muzeului. [Antimis de la 1851.] Biserica are și o școală parohială de vară, ce a început cu 8 și a ajuns la 143 de copii, care sunt duși să cunoască bătrânii comunității și poveștile lor, în drumeții, joacă fotbal, descoperă natura și istoria locală. Cei mari, ce au ajuns studenți, profesioniști (chiar și un fotbalist de Liga I), vin în continuare și își pun abilitățile în slujba noilor „școlari”. Biserica și muzeul (un loc ce ar merita să fie mult mai mult decât este) pot fi oricând vizitate; dacă nu e deschis, ori nu e nimeni la biserică, încearcă la casa parohială (o să te îndrume oricine din sat). Iar pe preotul Negrescu să tot stai și să-l asculți; are o mulțime de povești de spus și le spune tare frumos, cu umor și foarte bine documentat și dedicat. Mulțumim și noi din suflet pentru timpul acordat!

În centrul orașului Zărnești se află un obiectiv de o importanță istorică și culturală majoră, de care lumea ar trebui să știe mai mult: Biserica Sfântul Nicolae a Zărneștenilor. Ctitorită în anul 1515 de către domnitorul Țării Românești, Neagoe Basarab, biserica este atestată documentar ca primul lăcaș sfânt din oraș și unul dintre cele mai vechi din întreaga țară. Însă, din alte izvoare istorice reiese faptul că în același loc a fost construită anterior o altă biserică de lemn, fiind recunoscuți preoți care slujeau aici încă din secolul al XV-lea. Trebuie să menționăm că vorbim despre două spații, alipite: biserica mică ridicată în timpul domnului Țării Românești, care astăzi este muzeu și monument de artă veche medievală înscris în lista de patrimoniu a Academiei Române; și  biserica în care se desfășoară liturghiile și este dedicată activităților religioase, construită la finalul anilor 1690. [Biserica veche, alipită de cea „nouă”.] Biserica mare se remarcă prin arhitectura sa tradițională, specifică zonei, dar ies în evidență și picturile murale de o frumusețe aparte. Frescele, care înfățișează scene biblice și portretele multor sfinți, au fost realizate într-o manieră deosebită și s-au bucurat de o recondiționare executată cu grijă pentru a păstra autenticitatea lor, în anul 1965.   [Picturile de pe pereții bisericii.] În 1857, aici a început să slujească preotul Ioan Mețianu, care mai apoi a devenit Protopop de Brașov (1858-1874), Arhiepiscop de Sibiu și, atingând apogeul carierei sale, Mitropolit al Ardealului, în perioada 1899-1916. La un moment dat, Ioan Mețianu alături de Andrei Șaguna, Mitropolit al Ardealului din acel timp (1867-1873), au început demersurile necesare pentru zidirea Catedralei din Sibiu, lucrare finalizată abia în primii șase ani ai secolului trecut.  Peste drum de biserică se află corpul B al Liceului „Mitropolit Ioan Mețianu” din Zărnești. De-a lungul timpului, în acestă instituție, recunoscută de către zărneșteni drept Școala Luminează-te și vei fi!, preoțimea de la Biserica Sfântul Nicolae s-a implicat activ în educația tinerilor din localitate, școala fiind una confesională. [Curtea bisericii.] În 2015 s-au sărbătorit 500 de ani de la ctitorirea bisericii, eveniment care l-a adus în mijlocul comunității zărneștene pe Mitropolitul Ardealului, Laurențiu Streza, care a slujit la Liturghia Arhierească și a sfințit din nou locul. Pentru acel moment, biserica a intrat din nou în proces de renovare - mici lucrări care erau necesare pentru a reda o față proaspătă clădirii.  [Obiecte religioase vechi expuse în muzeu.] Biserica veche-muzeu găzduiește o serie impresionantă de obiecte de cult, icoane vechi și manuscrise care au o mare valoare istorică și religioasă, oferind o incursiune în trecutul regiunii și în evoluția artei bisericești locale. Printre ele se găsește și o icoană a Maicii Domnului care a fost donată Bisericii Sfântul Nicolae de fostul domn al Țării Românești Constantin Brâncoveanu; executarea ei s-a realizat la Viena, în perioada 1699-1701, acest lucru fiind o tradiție în rândul bisericilor. Dar există și voci care spun că icoana a fost pictată în Scheii Brașovului, pentru că mai există în zonă câteva icoane asemănătoare acesteia. Cert este că icoana a fost primită în jurul anului 1710; mulți ani mai târziu pictura a fost transferată la Muzeul Național de Istorie din București, dar din motive de aclimatizare dădea semne ușoare de degradare, ulterior fiind readusă în locul ei, locul în care trebuie să fie. [Icoana Maicii Domnului.] Pe lângă această icoană de dimensiuni impresionante, în muzeu poate fi admirată și o colecție de chistornice, cărți vechi de cult (Evanghelii, Apostoli, Cele 12 Mineie, Orologii), copia Pisaniei, scrisă pe piele de vițel, picturile vechi de pe pereți, care n-au mai fost finisate încă din secolul al XVII-lea și câteva veșminte vechi bisericești din anii 1900, în care nu se mai slujește. [Picturile din biserica veche.] Amplasat într-o zonă pitorească, ansamblul bisericii oferă un loc de liniște și reculegere. Vizitatorii se pot  bucura de pacea specifică lăcașurilor de cult și de momentele de contemplare, iar grădina verde a bisericii poate contribui masiv la aceste sentimente de serenitate. Ca vizitator nu există nicio restricție din vreun punct de vedere, însă trebuie programată vizita pentru a găsi biserica și muzeul deschise. Pentru a facilita acest proces, recomandăm să suni la numărul afișat în această pagină și să iei legătura în mod direct cu preotul Dragoș Chițu. În biserica Sfântul Nicolae din Zărnești găsești crâmpeie de istorie, artă, spiritualitate și cultură locală, o vizită aici fiind o ocazie foarte bună să explorezi patrimoniul cultural al României, bucurându-te de o experiență profundă și autentică. ✍️ Mulțumiri pentru contribuție, Ionuț Șmicăl 🤗 

Unul dintre traseele scurte (de aproximativ un ceas) pe care le poți face în Sovata este până pe Dealul Căpâlna, la Capela 14 cruci. Pe lângă simbolistica remarcabilă a locului, priveliștea spectaculoasă va încununa plimbarea plăcută la punctul de destinație. Sunt multe rute ca variante, dar noi îți recomandăm ca plecarea să o faci de la Izvorul Maria; în afară de faptul că ai să bifezi încă un punct de importanță turistică din zonă, ai să poți să-ți iei pentru drum o apă cu poveste a meleagului, iar dacă ți-ai parcat mașina în zonă, la întoarcere probabil vei fi și mai bucuros de alegerea făcută. [Izvorul Maria.] Pe scurt povestea izvorului sună cam așa: la începutul anilor 1900, când Sovata suferea de lipsa apei potabile, o actriță inimoasă, pe numele ei Jászai Mari are ideea de a organiza, în timpul vacanțelor sale la Sovata (1905 – 1907 ) evenimente de artă cu artiștii din Budapesta cu scopul strângerii de fonduri pentru o fântână. În urma serilor organizate strânge 2 400 de coroane. În 1910 banii sunt folosiți la înființarea fântânii (izvor) ce avea să-i poarte numele. Dar să ne întoarcem la drum că nici nu am plecat 😉 Așadar, de la Izvorul Maria urci ușor până ce indicatorul îti va arata direcția către Capela 14 cruci, iar drumul face la dreapta - unde începe strada Cerbului. [Indicatorul spre Capelă.] Traseul este marcat pe garduri, arbori, stâlpi - semnul este un triunghi albastru cu un contur alb. [Traseul spre Capelă.] Vei ajunge pe un drum forestier și la câteva minute de mers vei observa, dacă vei fi atent, pe stânga un copac ce te va ghida spre capelă, cu acelaşi triunghi albastru. [Traseul prin pădure.] Cu riscul de a ne repeta, acesta este doar unul dintre traseele pe care poți ajunge până sus la bisericuță, dar unul foarte lejer și tare scurt 🙂 Cum ziceam plimbare ușoară, pe un povârniș lin. Nu după mult timp, dincolo de singura pantă mult spus pieptișă, ai să ajungi în luminiș, unde un indicator te anunță că mai sunt 5 minute până ajungi la destinație, iar un altul te ghidează spre spre Stâna de Vale. [Pe indicator ai să găsești și detaliile salvamontului (în caz de nevoie).] Via Transilvanica intersectează traseul (una dintre borne fiind chiar lângă capela). Vei fi ghidat până în spatele destinației - tăinuită de un pâlc de brazi - deci mergi fără grijă. Înainte de a admira punctul final al călătoriei, te va întâmpina un monument din lemn cu o inscripție în maghiară În amintirea soldatului necunoscut, iar apoi, Capela cu cele 14 cruci ale sale ce încoronează dealul. Priveliștea e bonus! 😍 [Monumentul din lemn.] La data documentarii nu am putut vizita interiorul, fiind închis, dar câteva băncuțe te vor aștepta să-ți odihnești trupul și sufletul. În pridvor ai să regăsești o rugăciune în română și câteva în limba maghiară. Povestea capelei de pe Dealul Căpâlna ("Tyúkász" în limba maghiară), începe în 1876, când pustnicul János Esztergár a creat crucile pe coasta dealului, ce simbolizează cele 14 stații de pe Muntele Golgota. Ceea ce trebuie să știi e că până în 1900, pe aceasta cale a crucii credincioșii veneau anual, în număr considerabil. În încercarea păstrării tradiției, două pelerinaje încă au loc pe 1 mai – Găsirea crucii şi pe 14 septembrie – Înălțarea crucii (cu slujbe ce au loc sâmbăta). Intenția ridicării unei capele, cu bani strânși din donații a apărut în mintea lui János Esztergár în 1886. Împins de dorința ducerii la bun sfârșit a lucrării, el a călătorit în Transilvania și a strâns aproximativ 500 de coroane pentru ridicarea lăcașului. În 1887 au început construcțiile, iar în anul 1888 s-au finalizat. În 1889 au primit permisul de funcționare de la episcop și în dar un altar portabil. Colina cea verde ce te uimește ziua, deopotrivă te surprinde și noaptea. Seara, fiecare cruce minuțios numerotată este luminată la bază de un reflector, astfel încât în negură arată spectaculos, noi nu am zăbovit până seara, dar ni s-a povestit. [Cele 14 cruci şi priveliştea asupra oraşului.] În trecut capela era deschisă zilnic, dar "civilizația" călătorilor a dus la închiderea ei. În prezent, în timpul sezonului, dacă ești interesat să-i vizitezi interiorul, după ora 17 un domn îți va deschide biserica. Ceea ce va trebui tu să faci este să iei legătura cu Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sovata și ti se va răspunde cu bunăvoință - găseşti numărul de telefon mai sus.

Expoziție muzeală privată, Casa Armelor și Hărților adăpostește o colecție impresionantă de hărți, gravuri, desene, litografii, cărți vechi datând din secolele XVI - începutul secolului XX, arme, armuri, port, piese de numismatică de pe întregul glob din preistorie până în contemporaneitate. Inițiativă pornită din pură pasiune pentru istorie, muzeul și-a deschis porțile la 1 septembrie 2022. Are program zilnic și te așteaptă să-l vizitezi în Cetatea Sighișoara, pe strada Zidul Cetății, lângă Turnul Croitorilor. [Turnul Croitorilor şi Casa Armelor.] Colecția de arme cuprinde piese ce datează din secolul III î.e.n., de proveniență greacă, dacică, romană, bizantină, habsburgică, rusească, românească - arme albe și de foc, ofensive, de apărare, de vânătoare. [Sica, celebra sabie scurtă dacică, artefact vechi de peste 2000 ani.] Cele peste 500 de hărți, lucrări de grafică, litografii și gravuri reprezintă regiunile istorice românești, orașe (Iașiul la 1880, Brăila în 1820, Orșova la 1880, Timișoara la 1650), populație și obiceiuri (Paparuda – apărută în Illustrated London News în 1905), zone din România (Cazanele Dunării - 1780, inclusiv fosta insulă Ada-Kaleh - 1738), țările lumii. Printre ele, cea mai veche imagine a Sighișoarei - o gravură din anul 1666. Cu excepția câtorva reproduceri din anumite cărți, toate piesele sunt autentice, de mare valoare. [Dansul Paparudei, ilustraţie publicată în Illustrated London News,1905] Foarte valoros este și patrimoniul de numismatică, documente (pașaport emis pentru Alexandru Ioan Cuza în 1866), acțiuni și titluri de valoare. Monedele și bancnotele sunt expuse cronologic, începând cu cele mai vechi de 2000 de ani. Sunt piese grecești, romane, dacice, bizantine, medievale dar și moderne. [Una dintre fotografiile mai puţin cunoscute ale Domnului Principatelor Unite şi un paşaport pregătit pentru el care se pare că nu a mai apucat să fie folosit.] Colecția de carte veche este una dintre cele mai mari din țară, cuprinzând exemplare din secolul XVI și până în secolul XX – volume princeps, lucrări religioase. Opere aparținând lui Dimitrie Cantemir („Istoria creșterii si descreșterii Imperiului Otoman”, partea I, ediție publicată la Londra în 1734), Johannes Honterus etc. Prezentarea lor oferă o imagine a evoluției tiparului românesc și a limbii române. [Operă a lui Dimitrie Cantemir, publicată în 1734.] Toate exponatele sunt prezentate în ordine cronologică, așa că îți recomandăm să respecți indicatoarele de direcție pentru a te bucura de o experiență complexă și completă. Vechimea casei și modul inspirat în care a fost renovată contribuie de asemenea la atmosfera istorică a expoziției. Iar dacă nu eşti foarte pe fugă şi vremea e bună, zăboveşte un pic şi în curte. Sunt expuse aici câteva obiecte vechi foarte interesante (utilaje, mjloace de transport), între care am remarcat o sanie cu osie independentă, pentru o cârmire mai uşoară 😮 [Un exemplu de ingeniozitate săsească.] Taxa de vizitare este de 25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Breslelor – 30/20 lei. 

Expoziție muzeală privată, Casa Breslelor din Sighișoara găzduiește peste 1000 de piese (autentice, restaurate) – unelte, echipamente, mașinării – care în urmă cu mai bine de 100 de ani făceau parte din patrimoniul breslelor sighișorene.  Breasla era o organizație medievală complexă în care se reuneau meseriași din aceeași specialitate. Meșteșugarii sași din sudul Transilvaniei erau printre cei mai valoroși din sud-estul Europei. Obiectele lucrate de ei ajungeau până la curtea regală de la Buda sau la curțile domnilor din Moldova și Țara Românească. Tot breslele se ocupau în comunitate și de îngrijirea bătrânilor singuri, orfanilor, săracilor, văduvelor dar și de apărarea cetății. În fiecare an căpetenia breslei se schimba, pe model democratic, pentru a nu se crea divergențe. În secolele XV – XVI fruntași ai unor bresle au început să intre în viața politică devenind consilieri, primari, judecători, constituind astfel pătura bogată. Breslele au existat până în anul 1872. Proprietarul muzeului este un mare iubitor de istorie și a dedicat acestui important capitol din trecutul Sighișoarei, chiar dacă nu e sighișorean, un spațiu în care, admirând obiecte și instrumente meșteșugărești vechi de sute de ani, descoperi istoria, modul de organizare și viața sașilor.  Clădirea în care se află expoziția datează de la începutul secolului al XVIII-lea și a aparținut familiei Sander, ai cărei strămoși au fost cei care au înființat în urma cu 160 de ani fabrica de ceramică din Sighișoara. În fosta pivniță a casei a fost amenajat muzeul iar deasupra funcționează astăzi Școala de muzică din Sighișoara. [Amplasare strategică, la intrarea în Cetate.] De la intrarea în Casa Breslelor, ești întâmpinat de muzică medievală (excelentă idee!) care te transpune mai profund în atmosfera perioadei. Cele peste 1000 de piese, cumpărate de prin târguri și de pe la oameni care au fost dispuși să renunțe la ele, sunt toate în stare de funcționare și provin din Sighisoara și din satele din imprejurimi. Au fost rânduite pe meșteșuguri și au reconstituit ateliere de tâmplărie, dogărie, cositorie, fierărie (breasla fierarilor era printre cele mai importante, datorită faptului că se produceau arme), rotărie, croitorie, pielărie, cizmărie, măcelărie.  Iar pentru ca imaginația să fie impulsionată în periplul printre meșteșugurile transilvane, spațiile sunt însuflețite cu sunete specifice activităților desfășurate – vei avea în urechi sunetul ciocanului care bate fierul, foalele, strungul, lamele cuțitelor, țăcănitul mașinii de cusut. [Tehnologia multimedia modernă, în sprijinul celei vechi 😍] Spre deosebire de alte colecții de obiecte vechi care poate pretențios își spun muzeu, colecția de la Casa Breslelor este cu adevărat deosebită. Poți să admiri o ladă de breaslă a dogarilor din anul 1811 (!); o „ladă de tâmplar pentru intervenție rapidă” 🙂 din 1886; butoaie gravate și chiar cel mai vechi butoi din Transilvania, datând din 1734 (!!); o presă pentru fructe din 1856; o cană de protocol făcută de meșterii cositorari din Sighișoara pentru breasla meșterilor lăcătuși din Brașov, care poartă pe capac stema breslei și stema Brașovului; forme de prăjituri; o roată de car de la 1600 (!!!) - cel mai vechi, valoros și impresionant dintre exponate; o ingenioasă „ladă frigorifică” (din 1920) anterioară utilizării curentului electric; strămoșii mașinilor de spălat, călcat, stors (de pe la sfărșitul anilor 1800); costume populare și de ceremonie etc. Toate valoroase din punct de vedere cultural dar și material (atenție la distanță, există senzori de avertizare!), toate dovezi de putere, inteligență, măiestrie, tenacitate, ingeniozitate. [Cel mai vechi obiect expus aici.] Un mic sector al muzeului este dedicat Minervei Sander, fosta proprietară a casei, creatoare de obiecte din ceramică. Turul muzeului se termină într-un mic magazin de suveniruri care vinde obiecte (în special grafică și pictură) lucrate de meșteșugari sighișoreni, câți mai sunt, care au meșteșugul doar ca hobby. Singurul meșteșugar „cu acte” (care face din meșteșugul său un mod de viață) este o femeie pielar, care a preluat (din 2019) de la tatăl ei (recunoscut peste hotare pentru hamurile pe care le făcea, inclusiv pentru marile herghelii din Europa) și duce mai departe meșteșugul pielăriei, producând în prezent, sezonier, genți, poșete, curele. [Şi strămoşii noştri aveau maşini de spălat 😊] Expoziția este organizată ca un circuit, cu intrare și ieșire separate, iar la final poate fi admirată și o casă în miniatură, executată din lut și acoperită cu șindrilă, după modelul caselor românești, mai mici și mai sărăcăcioase, care ocupau pământurile din afara cetății (în interiorul cetății viețuiau doar sași). [Cană din cositor, realizată de meşterii din Sighişoara pentru Breasla Lăcătuşilor din Kronstadt (Braşov).] Casa Breslelor este așezată chiar la principala poartă de acces în Cetatea Sighișoarei, la baza Turnului cu ceas; o găsești foarte ușor. Este deschisă pentru vizitatori zilnic între 10-18 (L-S), respectiv 10-17 (D). Taxa de vizitare este de25 lei pentru adulți, 15 lei pentru copii, elevi și studenți. Există și un bilet comun care include vizitarea muzeului-frate Casa Hărților – 30 lei/20 lei). Ionela sau Rareș se ocupă de primirea vizitatorilor Casei Breslelor iar poveștile și detaliile despre exponate și viața comunităților pe care le poți afla de la ei sunt foarte interesante. 

O casă aparte, încărcată de istorie, cum alta nu-i în tot Râmnicul... asta vei avea șansa să vezi dacă alegi să vizitezi Casa Memorială "Anton Pann", un adevărat monument de arhitectură urbană construit la jumătatea secolului al XVIII-lea de o familie de negustori de la sud de Dunăre. Deși veche, această casă cu foișor și pivniță cu gârlici (un mic hol) este una extrem de solidă, dovadă fiind faptul că a fost strămutată pe o distanță de 37 m în anul 1982. Impresionant, nu? [Moment din operaţiunea de translare a casei.] Poți vedea scene surprinse în momentul translării în „expoziția” organizată în pivnița casei - de menționat că operațiunea a purtat semnătura inginerului Eugeniu Iordăchesu, sau „Inginerul Raiului”, cel care a avut la activ numeroase strămutări de biserici, mănăstiri și chiar și de blocuri cu tot cu oameni în ele. Tot aici mai poți vedea și tablouri, caricaturi și grafuri cu biserici și mănăstiri din județul Vâlcea, dar și un bust al lui Anton Pann, cel despre care trebuie să îți spunem că a fost unul dintre cei mai de seamă autori de cântări bisericești ai secolului XIX, dar și tipograf, scriitor, traducător, profesor, compozitor și folclorist (sperăm că nu am uitat ceva 😊). [Bustul lui Anton Pann.] Mai important de știut ar fi însă faptul că Anton Pann, sau „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” așa cum îl supranumește Eminescu în lucrarea sa Epigonii, este cel care a compus muzica imnului nostru național, imn ce a fost intonat pentru prima dată într-un cadru oficial în anul 1848 în Zăvoiul Râmnicului (actualul Parc Zăvoi aflat în apropiere). Etajul Casei Memoriale (compus din sufragerie, dormitor, bucătărie și birou de lucru) cuprinde o interesantă colecție de obiecte din epoca anilor 1800. Poți vedea aici piese de mobilier precum divanul sau biblioteca, obiecte decorative din cositor, alamă sau alpacă, dar și instrumente muzicale precum țitera, cobza, lăuta sau buzla. Noi am apreciat perdelele cusute manual din pânză de casă și fețele de masă cu fir metalic, precum și tabloul-portret din sufragerie înfățișând-o pe proprietara casei (de origine bulgară, la fel ca și Anton Pann). Mai poți remarca și covoarele cu specific oltenesc, transilvănean și basarabean, țesute la război,  acestea din urmă fiind aduse (pare-se) din peregrinările sale de însuși Anton Pann. [Tablou-portret înfățișând-o pe proprietara casei.] La data documentării noastre (decembrie 2020) biletul de intrare costa 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers. 🙏 contributor Unde Mergem®, Alex Mihăilă

În prezent, Castelul Bran este cel mai vizitat obiectiv turistic din România, nu numai pentru arhitectura lui complexă şi istoria de peste 640 de ani ci mai ales pentru că a avut şi norocul să fie menţionat în celebrul roman al lui Bram Stoker ca fiind reşedinţa Contelui Dracula. În fiecare an, mii de turişti din toată lumea vin aici special ca să celebreze Halloween şi participă la tot felul de activităţi, atât în Castel cât şi în restaurant şi în cortul instalat în Grădina Regală. Compania care îl administrează se ocupă permanent de restaurare şi dezvoltă programe şi activităţi care să îi crească atractivitatea. Au apărut astfel noi puncte de atracție, cum ar fi Tunelul Timpului și Expoziţia de instrumente medievale de tortură. [Ieșirea din Tunelul Timpului.] Biletul de intrare costă 70 lei/adult: vei vedea o expoziţie de arme medievale, vei trece prin camere în care au petrecut mulţi ani de viaţă membri ai familiei regale din România, vei afla povestea lui Dracula (atât cea reală cât şi cea fictivă), vei vedea curtea interioară şi vei urca pe scări şi culoare secrete până la platforma superioară de observaţie, de unde poţi face fotografii panoramice... pentru 20 lei în plus vei putea vedea Expoziția de tortură medievală iar pentru 30 lei vei putea să străbaţi şi Tunelul Timpului - unul dintre cele mai apreciate pe plan global proiecte multimedia produse de muzee... te vei putea plimba pe urmele paşilor Reginei Maria în Grădina Regală (nu este necesară achiziționarea biletului)... Castelul Bran este un loc unde poţi petrece o întreagă zi de neuitat! [În Grădina Regală 😍] De apreciat este că intrarea este liberă pentru persoanele cu dizabilităţi şi/sau instituţionalizate; copiii cu vârsta până la 7 ani împliniţi beneficiază de gratuitate, pentru cei cu 7-18 ani costă 20 lei; persoanele peste 65 ani, în baza actului de identitate, beneficiază de un tarif special 50 lei; dacă eşti student şi ai legitimaţia de studiu la tine vei plăti 40 lei. Lunga şi tumultoasa istorie a Castelului Bran începe în anul 1377, când regele Ungariei Ludovic I de Anjou acordă locuitorilor Brașovului (Kronstadt – Orașul Coroanei) privilegiul construirii unui castel. În 1388 construcţia acestuia se încheie şi el începe să-şi îndeplinească dublul rol: de vamă (încasează 3% din valoarea mărfurilor care intră şi ies din Transilvania) şi de fortăreaţă la graniţa estică a Transilvaniei destinată încercării de a opri extinderea Imperiului Otoman.  • În anul 1459, în timpul celei de-a doua sa domnii, Vlad Ţepeş şi armata sa trec prin Bran și atacă Braşovul pentru a rezolva un conflict cu saşii care cereau taxe vamale tot mai mari şi îl susţineau pe oponentul său la tron. Vlad Ţepeş arde suburbiile oraşului şi omoară sute de saşi, provocând comunitatea săsească să se răzbune şi să-l zugrăvească în cronici ulterioare drept un tiran extrem de sângeros.  • În 1651, după ce prelungiseră deja de căteva ori cu principii Transilvaniei contractele de folosință a castelului Bran, brașovenii reușesc să încheie cu principele Gheorghe Rackoczi al II-lea un act de vânzare-cumpărare a castelului. În anul 1888 dministrația Braşovului cedează castelul ocolului silvic regional iar până în 1918 el este locuit de brigadieri silvici, de pădurari și de inspectori silvici veniți din Brașov.  • La data de 1 decembrie 1920 cetățenii Brașovului oferă castelul, ca urmare a unei hotărâri unanime a consiliului orășenesc condus de primarul Karl Schnell, reginei Maria a României, descrisă în document ca o „mare regină, care ( …) răspândește binecuvântare pretutindeni unde pășește, cucerind astfel cu irezistibil avânt inimile populației țării întregi.” Castelul devine reședința favorită a Reginei Maria, ea îl va restaura și amenaja pentru a putea fi folosit ca reședință a familiei regale.  • Din 1920 și până în 1932 castelul trece prin ample lucrări restaurare şi amenajare coordonate de acelaşi arhitect care proiectase castelele regale Peleș și Pelișor din Sinaia. Terenul din jurul castelului este transformat într-un parc englezesc cu două iazuri și o Casă de Ceai. Pentru a ușura parcurgerea de către regina bolnavă de artrită a drumului dintre castel și parc, se instalează un lift. Se ridică și alte construcții precum o casă de musafiri, o biserică de lemn, locuințe pentru personal, grajduri și garaje. După moartea sa (1938), Regina Maria îi lasă castelul Bran moştenire fiicei favorite, Principesa Ileana. Aceasta părăseşte România în 1948, odată cu instaurarea Republicii Populare România.  • În anul 1956 autoritățile comuniste transformă Castelul Bran într-un muzeu cu trei departamente: castelul însuși împreună cu piese din patrimoniul familiei regale, vama medievală și secția de etnografie, cuprinzând casele tradiționale din parcul de lângă castel.  În 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor Principesei Ileana de România și ai Arhiducelui Anton de Austria. Cu toate acestea statul român, prin Ministerul Culturii, îl va administra până în 2009, când Arhiducele Dominic, Arhiducesa Maria Magdalena și Arhiducesa Elisabeta - moştenitorii proprietarilor - intră în posesie efectivă. 

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

Undeva în Covasna, într-un sat mic și care nu pare să aibă prea multe de spus, există un castel renascentist! Da! Ei ... nu chiar castel ... ci un conac; dar foarte frumos; și cu atitudine de castel 🙂 Și cu domeniu, cu parc, cu grădină a la Versailles, cu cai, cu iaz ... [Pe domeniul Kálnoky.] Vorbim de fapt despre un conac de vânătoare al unui nobil maghiar din secolul 17, care a fost restaurat de un moștenitor și redat circuitului turistic și cultural.  În 1987 Tibor Kálnoky avea doar 21 de ani și vizita împreună cu tatăl său domeniile străvechi pe care familia lui le deținuse de-a lungul timpurilor în România. În 1995 își făcea nunta în vechiul conac. Tânăra familie a părăsit cercurile aristocratice ale Europei occidentale și s-a mutat în România. În mica și necunoscuta comunitate din Micloșoara a început dificilul proces de reconstrucție. Fotografii îngălbenite de timp au devenit planuri de construcție iar castelul a redevenit clădirea plină de distincție care a readus mândria trecutului printre actualii membri ai societății rurale. Micloșoara nu mai este un sat mic prin care treci ignorându-l în drum spre o altă destinație ci a devenit ea însăși o destinație, faimoasă inclusiv (sau poate mai ales) printre străini.  Intrarea pe domeniu este demnă de locul pe care urmează să-l dezvăluie – o alee veche și frumoasă, umbrită de niște minunați castani bătrâni care îți insoțesc primii pași în povestea asta despre nobili și contese, partide de vânătoare și petreceri opulente. ["Postul de gardă".] Mica grădină este „desenată” după modelele franțuzești, cu garduri vii aranjate în forme geometrice, ierburi, copaci, băncuțe și flori, ca în 1698. Pavilionul din lemn și iazul punctat cu nuferi roz invită la poezie, printre ocazionalele concerte a capella susținute de coruri de orăcăieli pe variate tonalități. [Grădina şi iazul domeniului.] Conacul a fost construit și renovat cu păstrarea stilului original – renascentist. Intrarea principală, cu terasă în stil clasicist, etalează cu mândrie blazonul familiei. Mica terasă de pe latura de sud este partea cea mai romantică a castelului și a fost construită în cel mai pur stil renascentist iar terasa mare, în același stil, are motto-ul familiei sculptat deasupra intrării folosite de vizitatori- Non est mortale quod opto (Ce am ales este nemuritor). [Blazonul original de deasupra intrării.] Întreg parterul conacului a devenit Muzeul Vieții Transilvănene și încearcă să reînvie istoria mai veche de cinci secole a familiei nobile Kálnoky în special, dar și-a asumat și misiunea de a arăta ce însemna viața nobililor din zonă. Au fost recuperate sau cumpărate obiecte de colecție, piese de mobilier, s-au donat scrinuri și covoare, s-au reconstituit sobe spectaculoase și costume de epocă, s-a recondiționat un pian Streicher original și s-a adus chiar și un clavecin. [Detaliu sobă din terracotta restaurată spectaculos.] Muzeul este amenajat în mai multe încăperi, fiecare dintre ele încercând să prezinte diverse aspecte ale vieții în perioada de tranziție dintre secolele 17 și 18, renascentismul târziu și barocul timpuriu – Salonul de gală și salonul Altdeutsch cu mobila monumentală; Casa Doamnei – camera contesei cu obiecte delicate, sticlărie, bogate decorațiuni în stucatură și colț pentru broderie și citit; Casa Stăpânului – decorată cu arme autentice din luptele cu turcii și covoare orientale; Salonul și dormitorul Biedermeier; dormitorul Altdeutsch cu frumoasa lui boltă. [Dormitorul Altdeutsch.]Pivnița conacului redă atmosfera unei bucătării de castel de secol XVIII și include acum un spațiu pentru mese festive, concerte, expoziții și petreceri. [Pivniţa castelului.] Per total, clădirea conacului, împreună cu parcul, iazul, grajdul, reușesc să te transpună cu un pic de imaginație într-o atmosferă din cărțile de povești cu domnițe și cavaleri, intrigi amare și baluri fastuoase. În timpul programului vizitele se desfășoară din oră în oră (cu ultima intrare la ora 16:00) iar biletele (20 sau 30 lei pe diverse categorii de vizitatori) se achiziționează la Castel; în taxa de de intrare este inclus și ghidaj audio în mai multe limbi, inclusiv română. Nu tot timpul este cineva la muzeu (mai ales în extrasezon) așa că cel mai bine ar fi să programezi vizita cu un telefon înainte! [Coșul cu ghiduri... audio 😊] La o curbă distanță de conac, pe aceeași stradă, la nr. 85 vei găsi Stone Pub – un stabiliment multifuncțional (magazin de suveniruri, pub, parcare) construit în jurul unei case vechi din piatră de prin 1800 (frumos reconstruită și ea). Aici este şi o parcare amenajată unde poţi lăsa maşina ... chiar şi o rulotă, e destul spaţiu. Pubul era deschis doar în sezon și doar în weekenduri; dar dacă foamea îți dă ghes, poți încerca mâncarea gătită de gospodinele pensiunii-soră a Castelului 😋 pentru mai multe detalii caută în aplicație 🔍Casele de oaspeți ale contelui Kalnoky!  [Stone Pub.] Fundația Kálnoky, care a inițiat și implementat acest proiect de restaurare, și-a propus să prezinte cultura materială a burghezimii și a nobilimii din zona Transilvaniei secolelor trecute și în același timp să genereze o alternativă la oferta culturală și turistică a zonei (de fapt să creeze o ofertă, pentru că o alternativă ar presupune că ar mai exista și altceva în zonă, ceea ce nu se prea poate spune ...). Noi credem că a reușit, cu beneficii directe în zona îmbunătățirii contextului social și economic al comunității.  Atât conacul cât și domeniul în integralitatea lui (parc, peluză) pot adăposti și organiza evenimente publice sau private, acestea reprezentând, pe lângă taxa de vizitare și donații, surse de venit pentru susținerea pe termen lung a unui asemenea proiect, într-o zonă relativ izolată atât geografic cât și social-economic. [Candle Glow Dinner la Castel.] Dacă ai maşină eşti norocos, poţi ajunge uşor la Castel. Dacă nu, poţi merge cu trenul până în staţia cea mai apropiată -comuna Augustin - iar de aici cei aprox. 8 km îi poţi face cu o ocazie sau cu microbuzele care fac legătura între oraşul Baraolt şi comuna Belin.

Despre Castelul Peleș este foarte greu spre imposibil să spui ceva ce nu s-a spus deja... Cu un istoric impresionant și repere dintre cele mai importante în cronologia României, printre cele mai cunoscute castele din țară, atât la nivel național cât și internațional, Castelul Peleș este un loc unde orice român care dorește să cunoască și să înțeleagă trecutul țării, ar trebui să meargă măcar o dată în viață. Arhitectura deosebită, valoarea artistică, decorațiunile spectaculoase fac din Castelul Peleș un monument și un obiectiv de mare importanță, emblematic, printre altele, pentru fenomenul istorist european. O mică enciclopedie ar putea fi probabil scrisă pentru a putea include toate elementele unei prezentări exhaustive a Peleșului. Ce poate cuprinde ochiul într-un tur complet, de aproximativ două ore, este încărcat de atâta istorie, frumusețe, emoție încât experiența este una copleșitoare, hrană pentru spirit care să-ți ajungă multă vreme după ce te vei fi întors la „banala” viață de fiecare zi... A fost odată ca niciodată... că așa încep poveștile cu regi și castele... comuna Podul Neagului.  Primului Rege al României i-au plăcut locurile, pentru că semănau foarte mult cu locul său de naștere – Castelul Sigmaringen din munții Pădurea Neagră. Și era așa de frumos la Podul Neagului și prin împrejurimi, încât Carol I a ales locul pentru a deveni reședința de vară a familiei regale.  Dar asta nu a însemnat numai construirea unui castel. Comuna, care a primit numele Sinaia, a atras numeroase familii de boieri; a fost inclusă pe traseul noii căi ferate din regiune; cum lângă castel se afla râul Peleş, în 1885 firma Fontaix a făcut un pod peste el, în acelaşi timp fiind terminată şi şoseaua până la Mănăstirea Sinaia.  Lucrările au debutat în 1873, pe domeniul de 1000 de ha, cunoscut cu numele Piatra Arsă sau Moșia Sinaia, achiziționat de Rege în 1871. Între 1873 și 1875 au fost drenate peste 1000 de izvoare existente pe teren și s-a edificat fundația. [Plan original desenat de arhitectul Karel Liman.] În august 1875 s-a organizat ceremonia de punere a pietrei de temelie a reședinței regale iar de atunci și până în 1914 s-au desfășurat construirea, amenajarea, decorarea, modificarea, reamenajarea castelului... până la forma de care ne putem bucura și noi astăzi. Echipe de arhitecți, antreprenori, constructori, artiști, muncitori și-au pus la un loc priceperea, abilitățile, talentele și eforturile pentru a crea ceva unic.  În 1875, lucrau la construirea castelului 400 de muncitori, de diverse naționalități, veniți cu familiile. Carmen Sylva scria: „... italieni zidari, români pentru terasamente, ţigani salahori, albanezii şi grecii... în cariere, nemţii şi ungurii... dulgheri, turcii ardeau cărămidă. Au fost meşteri polonezi şi cioplitori în piatră cehi. Francezii desenau, englezii măsurau, astfel că pe şantier se întâlneau sute de costume naţionale şi se vorbeau patrusprezece limbi; se cânta, se înjura şi se certa în toate dialectele şi pe toate tonurile...” Castelul a fost inaugurat în 1883 iar Regele a locuit până atunci vara la Mănăstirea Sinaia. Încă de la primul pas pe care îl faci în parcul castelului devii conștient de frumusețea și măreția locului.  Modul în care sunt îmbinate utilul cu esteticul dovedește implicarea specialiștilor, calitățile proiectanților, viziunea Regelui. De la germanul Johannes Schultz la francezul Émile André Lecomte du Noüy și la cehul Karel Liman ne-au rămas bucurie privirii până astăzi stilul nemțesc al decorațiilor exterioare, Sala Maură, Galeria de marmură, Sala de concerte sau Sala mică de muzică. Întreg exteriorul este realizat în stilul Fachwerk – cu lemnărie aparentă și zidărie vopsită în culori deschise. [Castelul Peleș la începutul secolului XX.] Periplul vizitatorilor începe în curtea interioară. Neorenașterea germană și cea italiană se regăsesc în picturile și sculpturile care decorează bogat și frumos spațiul. Realizate de un profesor norvegian, picturile sunt originale și la fel și lemnăria, restaurate și completate pe alocuri în 1975 și 1990. Vitraliile, în număr de 800 în total, sunt majoritatea realizate în sec. 19, în atelierele Zettler din Munchen și alcătuiesc cea mai mare colecție din România. Doar aici ai putea petrece o mulțime de timp admirând detaliile, culorile, simbolurile. [Dă-ți răgaz să admiri vitraliile, picturile, statuile...] După ce în pandemia Covid tururile ghidate fuseseră suspendate, în prezent au devenit din nou disponibile în intervalul Miercuri - Duminică, cu intrare la fiecare jumătate de oră. Informații despre tot ce ni se așterne în fața privirilor sunt disponibile și pe plăcuțe afișate vizibil, prin intermediul  tehnologiei QR-code, accesibile în toate încăperile castelului. [În weekenduri și vacanțe fii pregătit pentru așteptare.] Actuala intrare a vizitatorilor era în vremea Regelui Carol I garderoba oaspeților. Deasupra ușii se poate observa o stemă stilizată a principatelor Unite Române (fără Transilvania, adusă țării abia la 1918, la Marea Unire înfăptuită sub domnia Regelui Ferdinand și a Reginei Maria). Vestibulul este decorat cu stuc (care  pe tavan imită lemnul iar la coloane marmura și granitul), realizat la 1883, și patru statui din marmură, reprezentând anotimpurile.  Nu trece cu vederea plăcuța care evocă momentul inaugurării castelului – e un crâmpei autentic de istorie și de cultură; pe ea sunt versurile lui Vasile Alecsandri (apropiat al familiei regale): „Eu, Carol, cu al meu popor,/Clădit-am într-un gând și dor,/În timp de lupte al seu regat,/În timp de pace al meu palat.” și cuvintele rostite de Rege: "...izbutit-am a pune la polele Bucegiului temelia acestei clădiri în anul mântuirei 1875, anul domniei noastre al nouălea.” Zidirea s-a oprit pe timpul războiului pentru neatârnarea României (1877-1878). „Intrat-am în această casă a nostră în anul mântuirei 1883, anul domniei noastre al 17-lea. Datu-i-am nume Castelul Peleșului.” [Placheta inaugurală de la anul 1883.] Aici începe scara de onoare, în capătul căreia Carol I aștepta de obicei oaspeții, în holul de onoare, care era principala sală de recepție și ni s-a părut și cea mai impresionantă cameră. Nu vei ști ce să fotografiezi mai întâi (din fericire fotografierea este permisă atât timp cât nu se folosesc blițul sau aparate profesionale). Sfatul nostru: concentrează-te pe privit; deși pozele îți asigură arhiva de amintiri, frumusețea extraordinară a tot ce te înconjoară îți va imprima pe „hardul intern” trăiri pe care numai ochiul le poate intermedia. [Scara de onoare, care duce în holul de onoare.] Amenajat între 1907-1911 (pe locul unei foste a doua curți interioare), holul de onoare are 16 metri înălțime, este cea mai înaltă încăpere din castel și este decorat în stilul Renaşterii germane, cu accente baroce; are un plafon din sticlă decorat cu vitralii germane și care se putea deschide, alunecând în laterale, pe șine – sistem montat în anul 1906 (!) - o altă dovadă a avangardismului care caracteriza întreaga construcție.  În holul de onoare astăzi mai întâmpină oaspeții "doar" un portret al Regelui, de la 1881, în mărime naturală (da, avea numai 1,67 m înălțime), realizat de George Peter Heale, un portretist american. Impresionanta încăpere este decorată cu peste 2000 de personaje diferite, sculptate în lambriurile din lemn de nuc intarsiat cu diverse alte esențe. [Detaliu sculptură și lemn de nuc intarsiat.] În colțul din dreapta sus nu rata spectaculoasa scară în spirală, realizată de un sculptor român din Oltenița, Gheorghe Stănescu, iar în colțul stâng o lojă de tip confesional catolic, simbol al confesiunii regelui. Sub nivelul etajului 1 se poate admira o suită de intarsii în lemn în care sunt amplasate tablouri reprezentând castele medievale din Germania și Elveția, aparținând dinastiei de Hohenzolern.  Fiecare centimetru este sculptat fie cu personaje din mitologia greacă, fie cu personaje biblice (Sf. Gheorghe ucigând balaurul), fie cu meserii, simboluri ale păcii (îngerul) și războiului; nivelul detaliilor este impresionant. De altfel decorațiunile în lemn sunt considerate principala bogăție a castelului. Mai pot fi admirate busturi reprezentând cuplul regal, o masă florentină originală, un covor original din Irak. [Castelul Sigmaringen, locul nașterii lui Carol I.] Dacă tot ceea ce „povestesc” codurile QR nu ți se pare suficient sau mai ai întrebări, te poți adresa personalului, prezent în toate sălile. Din holul de onoare se poate ajunge în aproape toate sălile de la parter, pe culoare decorate cu basoreliefuri din marmură, portrete, simboluri ale Războiului de Independență (un tun capturat de la turci, harta României incuzând Dobrogea alipită după Războiul de Independență) dar și ale realizărilor epocii - podul Anghel Saligny de la Cernavodă, realizat la comanda lui Carol I, cel mai lung din Europa la acel moment cu ai lui 2 km. Traseul oaspeților Regelui continua cu sălile de arme, care adăposteau o impresionantă colecție, alcătuită din 5000 de piese.  Sala mare de arme a fost construită între 1903-1906 și expune o parte a armelor și armurilor de tip european, datând din sec. 15-19 – arme albe și de foc, o parte din ele aduse din castelul de la Sigmaringen. Din fotografiile epocii reiese că peste 3600 de piese erau expuse. Astăzi în Sala mare de arme mai poate fi admirată și o armură completă de turnir – pentru cavaler și cal, constituită din plăci alipite din oțel, foarte scumpe în acea vreme; cântărește în jur de 100 kg. [Armură completă, cal-călăreț, de mare valoare.] Tavanul este pictat cu scuturi heraldice, steme și devize în latină ale diverselor ramuri ale familei de Hohenzolern, inclusiv deviza Casei Regale române și scutul ramurii Sigmaringen. Ușile Sălii mari a armelor erau intrarea preferată în castel a Regelui Carol I, folosită și de membrii actuali ai Familiei Regale. [Detaliu tavan pictat, cu deviza Casei regale și scutul Sigmaringen.] Sala mică de arme expune arme orientale (persane, japoneze, otomane), iar în vitrină arme de paradă. Unele dintre ele sunt primite cadou dar Regele avea și un expert, prin intermediul căruia și achiziționa exemplare de valoare. Piesa de rezistență o reprezintă un șamșir turcesc din sec. 18, cu teaca și mânerul decorate cu foiță de aur, turcoaze și piele de rechin vopsită. [Piesa de rezistență a colecției de arme orientale.] Un detaliu de remarcat: decorațiunile ușilor sunt duble, din metal, în stil gotic sau neoclasic, cu mânere diferite, în ton cu încăperile pe care le despart. [Aceeași ușă, decorată diferit pe fiecare parte.] Turul continuă cu anticamera și cabinetul de lucru al Regelui. Amenajat în prima etapă a construcției castelului, cabinetul poartă stilul Renașterii germane, cu ornamente bogate, în lemn, executate de un decorator din Hamburg. Cu excepția tapetului, s-a păstrat până astăzi decorul original. Se regăsește aici amprenta personalității regelui – mobilier sobru, din stejar și nuc - birou, pupitru, lojă și bibliotecă. Recunoscut pentru punctualitate, Regele lucra de la ora 10 dimineața și primea audiențe dar stătea în picioare, probabil pentru a impune respect sau a nu prelungi întâlnirile, care durau maxim 15 min. [Cabinetul de lucru al Regelui.] În Biblioteca Regelui, amenajată pe două niveluri, între anii 1875-1883 și decorată în stilul Renașterii germane, se găsesc peste 700 de cărți din fondul regal (care conține mai mult e de 30.000 exemplare), volume princeps, din domenii variate (literatură, artă, medicină, religie, istorie), în germană, română, engleză, franceză (limbi pe care Carol I le vorbea).  Cititoare pasionată și ea însăși autoare, sub pseudonimul Carmen Sylva, Regina Elisabeta petrecea multe ore în bibliotecă, alături de cărți de poezii, piese de teatru, nuvele etc. Aici se regăsește de altfel și o statuetă reprezentând-o pe Regină brodând, executată în 1913, din marmură italiană (model după care a fost realizată și cea din curtea castelului). [Tablou cu Regina Elisabeta și Principesa Maria. Pe șemineu se poate vedea stema cu simbolurile provinciilor României de la acea vreme: cap de bour – Moldova, acvila – Țara Românească, delfinii – Dobrogea, leul – Oltenia.] Biblioteca Regelui ascunde ușa secretă, mascată de 4 rafturi și cărți false (în prezent blocată, pentru conservare), care urcă la dormitorul regal și la dormitorul principelui moștenitor. [Undeva pe acolo este o ușă secretă 😉] Sala nouă de audiențe sau Sala de consiliu, destinată audiențelor regale, a fost amenajată între 1911-1914 (fiind ultima intervenție în arhitectura castelului în timpul vieții regelui Carol I) și decorată cu 14 esențe de lemn diferite, o sobă elvețiană din teracotă de culoare verde, vitralii, picturi. [Sala de consiliu, cu decorațiuni din lemn impresionante 😍] Construită în 1883 și modificată în 1906, Sala veche de muzică a Reginei a fost transformată în salon literar. Aici a debutat George Enescu, protejat al Reginei, dar printre cei care veneau frecvent aici se număra și Alecsandri; vitraliile care decorează sala reprezintă personaje din povești populare versificate de poet. Picturile pe pânză reprezintă personaje din poveștile scrise de Carmen Sylva. Regina a fost și pictoriță, iar în sala de muzică poate fi admirată o acuarelă pictată de ea (a pictat de asemenea o evanghelie, expusă în prezent la mănăstirea Curtea de Argeș).  Amintind de serile muzicale de la castel, în sala de muzică se află instrumente muzicale originale – un pian, o harpă, o vioară. Regina cânta și la orgă, iar celelalte instrumente erau utilizate de invitații muzicieni. Sala veche de muzică este locul unde Consiliul de Coroană convocat de regele Carol I a hotărât neutralitatea României în Primul Război Mondial. [Picturi, vitralii, decorațiuni... ia-ți răgaz pentru toate!] Urmează o serie de săli de recepții și festivități, decorate în stiluri diferite, așezate în anfiladă: Sala florentină, amenajată între 1906-1910, în stilul renașterii florentine târzii, cu plafon din lemn de tei, candelabre din sticlă de Murano, oglindă din cristal venețian (amplasată foarte sus, pentru a pune în evidență decorațiunile plafonului), picturi cu personaje mitologice, amorași care țin cifrul cuplului regal (CE), șemineu din marmură albă, reproduceri după Michelangelo, cabinete și mese de inspirație italiană decorate cu mozaic din marmură intarsiată, uși turnate în bronz făcute la Roma. [Sala florentină, cu oglinda venețiană și un plafon extraordinar de frumos decorat. 😍] Sala coloanelor, amenajată inițial în 1907-1910 ca o galerie cu coloane ionice, inspirată de una din sălile Palatului Dogilor din Veneția, a devenit Sala oglinzilor după ce între 1910-1911 i-au fost adăugate marile oglinzi venețiene, care conferă iluzia de spațiu mărit; fiecare oglindă reflectă o altă sală, dând impresia de culoar nesfârșit. [Sala coloanelor și a... oglinzilor 😊] Sufrageria, construită în 1886 și modificată în 1906, este amenajată astăzi exact ca pe vremea regilor, în stil renascentist german – masa cu 36 de locuri, față de masă originală din Damasc, tacâmuri din argint, veselă din porțelan, pahare din cristal de Bohemia, un superb surtout de table realizat din argint, în 1887, bufet nemțesc, căni de bere gigant, vitralii realizate la Munchen. Camera era dotată inclusiv cu lift pentru transportarea mâncării. [Detaliu surtout de table, elementul central al mesei din sufragerie 😍] Sala maură, inspirată din interioarele palatului Alhambra, a fost amenajată între 1890-1892, pe locul unei terase acoperite și a servit ca sală de recepție și salon de ceai pentru Regină și anturajul său. Expune astăzi arme persane din colecția Regelui. Plafonul și pereții sunt realizați din stuc aurit turnat în formă de arabescuri, iar candelabrele amintesc de minaretele unei moschei. Din castel nu lipsea o sală de biliard și jocuri. Pasajul francez conduce la Salonul otoman (turcesc) – amenajat între 1875-1883, este îmbrăcat în totalitate (pereți, tavan) cu mătase brodată cu fir de aur; broderiile au făcut parte din Expoziția Universală de la Viena din 1873. Utilizată ca salon de oaspeți și fumoar, sala expune astăzi narghileaua Regelui și un covor turcesc.  Castelul era dotat și cu lift, confortabil, cu ușă din fier forjat.  Aici se finalizează zona vizitabilă a parterului și se continuă către etajul 1. [Liftul castelului, și el o bijuterie... tehnică.] Până de curând, existau două tururi disponibile (parter + etaj 1 sau parter + etaj 1 + etaj 2) însă, pentru că etajul 2 a intrat în conservare, în prezent singura opțiune de vizitare include parterul și etajul 1 ale castelului. Prețul biletului este 100 lei/adult, 50 lei pentru pensionari respectiv 25 lei pentru elevi, studenți și tineri posesori ai cardului euro <26 ani; copiii în vârstă de până la 7 ani beneficiază de intrare gratuită, la fel și elevii pe perioada vacanțelor școlare - click aici pentru detalii. O altă noutate a anului 2025 este introducerea unei limite zilnice de vizitare. Astfel în fiecare zi sunt disponibile doar 2000 de bilete, care sunt disponibile pe intervale orare și se pot achiziționa online (se aplică o taxă de procesare de aprox. 4%)și de la stațiile Self Pay (doar cu card bancar) amplasate în proximitatea Castelului Peleș. Biletele de acces se achiziționează cu programare și sunt valabile doar în ziua vizitei, așadar nu se pot reporta de la o zi la alta si nu se supun politicii de retur. Această limită a fost introdusă pentru protejarea acestui monument istoric de clasă A, atât clădirea cât și patrimoniul valoros pe care aceasta îl adăpostește având nevoie să fie protejate prin evitarea vizitarii intensive, cu atât mai mult cu cât se află în procedură de clasare în patrimoniul UNESCO.  De altfel, se respectă o regulă de vizitare europeană, întâlnită la toate marile muzee amenjate în castele cu valoare de monument istoric și se asigură protejarea acestora printr-o exploatare turistică rațională. [Scara de onoare spre etajul 1.] Pe scara de onoare se urcă spre aripa de nord a etajului 1, unde primul obiectiv vizitat este Sala mare de concerte. Aproape în fiecare weekend de vară erau organizate concerte, susținute de cvartetul de coarde Carmen Sylva, format de Enescu special pentru a cânta pentru Familia Regală. La concerte se intra direct de pe terasa castelului. Decorată în stilul neorenașterii engleze, cu lambrisaj din lemn de nuc și tapet din piele flamandă din sec. 18, sala expune deasupra șemineului portretul Reginei „ascultând vocile pădurii”, include loja pentru cor sau orchestră și adăpostește orga Reginei, realizată în Austria, cu 1.796 de tuburi, pupitru dublu de comandă, împărțit în incăperi diferite. [Portretul Reginei Elisabeta, a.k.a. Carmen Sylva.] Pe sub mecanismul orgii se trece în a doua încăpere – Sala nouă de muzică. Având o acustică bine gândită, aici se organizau audiții mai restrânse. Într-o perioadă în această sala a fost adăpostit tezaurul coroanei. Astăzi este decorată cu mobilier din lemn de tec (primit de la un maharajah din India), vase chinezești de grădină, vase persane, un vas pentru ars mirodenii, un paravan japonez din mătase (daruri primite de membrii familei regale). O frumoasă scară interioară duce spre apartamentul garderobierei. [Sala nouă de muzică, plină cu obiecte de mare valoare.] De la balcoanele culoarului de la etajul 1 se poate admira, de sus, holul de onoare - priveliștea este superbă; și un pic mai de-aproape tavanul mobil din sticlă, pe măsură de spectaculos. [Tavanul din sticlă al holului de onoare.] Apartamentul regal este impresionant. Intrarea direct către dormitor este una discretă, mascată de un dulap, iar pe ea avea acces doar personalul de serviciu. Forma finală și actuală a dormitorului regal ne arată stilul Renașterii flamande, cu pereți îmbrăcați în lambriuri casetate, mobilier sobru, masiv, bogat sculptat. Dormitorul include pe o latură și o micuță capelă, cu picturi realizate de Regină. Neobișnuit pentru cuplurile regale, Regele Carol I și Regina Elisabeta foloseau același apartament și dormeau împreună. În patul din lemn de nuc, comandat în 1883, Regele Carol I și-a trăit ultimele clipe din viață în 1914, când s-a stins, la castel, la 75 de ani. Deasupra patului se află portretul Mărioarei, unicul copil al cuplului regal, trecută în veșnicie la numai patru ani, în 1874. Întrucât Regina se deplasa mai greu, într-o latură a dormitorului i-a fost amenajat cabinetul de lucru. [Dormitorul apartamentului regal.] Salonul pentru mic dejun din apartmentul regal era dedicat mesei de dimineață și semnării corespondenței, ritual care începea în fiecare zi la ora 8. A fost amenajat în stilul neo-renașterii germane și italiene, cu decorațiuni realizate la Viena, lemn de diverse esențe, sobă germană din faianță, piese de artă din metal prețios, sticlă de Boemia; iar aranjamentul din prezent expune o față de masă originală și porțelanuri nemțești.  Apartamentul regal mai cuprinde garderoba regală (walk-in); baia regală (originală), cu toate dotările – cadă din metal nichelat, lavoar, bideu; salon de odihnă după baie/cabinet de toaletă, separat de sala de baie printr-un grilaj. [Baia apartamentului regal.] Exista și o ieșire către o terasă iar culoarul din apartamentul regal este unul din locurile unde ajunge pasajul secret care pornește din bibliotecă. Intrarea principală în apartament este mai somptuoasă, normală pentru un castel și trece prin Camera de gardă, separând dormitorul regal de apartamentele destinate oaspeților. Aici Regele primea raportul de la aghiotant. [Biroul regelui din Camera de gardă.] Urmează un prim apartament de oaspeți (al Principilor), compus din dormitor, garderobă, baie. Denumit apartamentul rococo, inspirat din castelele Fountainbleau și Würzburg și modificat de multe ori de-a lungul timpului, a găzduit numeroși oaspeți de seamă și a fost folosit de Ferdinand și Maria o perioadă scurtă (Carol al II-lea s-a născut aici). Lemn alb, baghete aurii, damasc roșu, catifea, satin, broderii, porțelan, cristal; atmosfera de aici emană delicatețe. [Apartamentul rococo.] Cel mai mare și impresionant apartament de la etajul 1 este Apartamentul imperial; destinat înalților oaspeți, a fost construit și special amenajat pentru împăratul austro-ungar Franz Josef, în 1905-1906. Carol sărbătorea 40 de ani de domnie, ocazie cu care a avut invitați de seamă, pentru a căror primire s-au făcut eforturi semnificative. Din păcate Franz Josef nu a mai ajuns la Peleș ci a participat doar la festivitățile din București, neavând ocazia să se bucure de tot ce se pregătise pentru el.  Apartamentul a fost folosit în schimb de Gustav V al Suediei (vărul reginei Elisabeta). [Cameră în Apartamentul imperial.] Ansamblul cuprinde mai multe încăperi – salon de primire, cameră de lucru, dormitor, cameră de toaletă, baie, garderobă, camera valetului, delimitate prin denivelări și draperii.  Stilul amenajării este barocul austriac – lemn de nuc și din esențe exotice, coloane din lemn în torsadă, tapet din piele, candelabre ornate cu cristale de Boemia. Intrarea în apartament însăși este impresionantă, monumentală iar nota generală este una de prețiozitate. [Hol pe lângă Biblioteca oaspeților, către intrarea monumentală a Apartamentului imperial.] Mai pot fi văzute la etajul 1: Trei mici apartamente pentru doamnele de onoare care însoțeau oaspeții. Pentru a economisi spațiu, două dintre ele au fost construite pe două niveluri, cu garderoba sus; au toate o singură baie, comună, cu ușă mascată. Biblioteca oaspeților. Camera pisicilor reginei, care erau ele iubite dar nu aveau voie să umble libere prin tot castelul. Camera lui Ion Calinderu, administratorul domeniilor regale până în 1913, când s-a stins din viață și funcția sa a fost preluată de prințul Barbu Știrbey. Camera primului-ministru - camera unde a fost ținut I. G. Duca pentru o noapte după ce a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia. Scara în spirală din holul de onoare continuă și aici iar la acest nivel se poate vedea profilul lui Karel Liehmann. Scara avea rol decorativ în principal dar reprezenta și o cale mai scurtă către mansardă. [Scara spiralată și loja confesională.] Urmează Etajul 2 sau Mansarda 1 - care nu se mai vizitează dar pe care, pentru că am avut șansa de a le documenta înainte, le poți vedea în ghidul nostru 🤗 Sunt două mansarde, una vizitabilă și încă una care era doar pentru personalul de serviciu – de aici se acționa mecanismul plafonului și se avea acces către turnul cu ceas. La etajul 2 turul se desfășura în jurul holului de onoare și se vizitau toate încăperile. Culoarele sunt decorate cu portrete ale unor strămoși ai Regelui (familia Hohenzolern este mai veche de 1000 de ani). [Culoarul etajului 2 (mansardă).] Se puteau admira la mansardă: Apartamentul Olgăi Mavrogheni, principala doamnă de onoare a Reginei, sau Marea doamnă de onoare, compus din camera de zi, dormitor, baie. Tema decorativă predominantă este cea florală – mobilier îmbrăcat în catifea cu motive florale, lustră din cristal în forma florilor de salcâm; argint, porțelan, faianță. Era soția ministrului de finanțe Petru Mavrogheni și avea aici reședința pe timp de vară, când regina venea la Peleș și petreceau tot timpul împreună. [Apartamentul Olga Mavrogheni.] Apartamentul Zoe Bengescu – cealaltă doamnă de onoare a Reginei – constă din camera de zi, dormitor, un cabinet de toaletă și o cadă ingenios ascunsă (din păcate și de ochii vizitatorilor) într-un dulap, pentru a putea fi mascată pe timpul zilei, când primea oaspeți. Intim, cald, piese de artă fină. Apartamentul Maria Poenaru, o altă doamnă de onoare a Reginei (și soția gr. Constantin Poenaru, ministru de război), cuprinde antreu, camera de zi, baie, dormitor, birou de lucru, separate prin grilaje și denivelări și decorate cu artă ceramică, seturi Tiffany și Baccarat, catifea. [Apartamentul Mariei Poenaru.] Apartamentul Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare preferată a reginei (exilată la Paris de Carol I din cauza poveștii de dragoste cu Ferdinand, căsătoria nefiindu-le permisă deoarece nu era principesă), este unul din cele mai mari apartamente (și are intrare către apt. de alături, unde se întâlnea cu Ferdinand), cu dormitor cu mobilier furniruit cu lemn de piper. [Apartamentul Elenei Văcărescu.] Doamnele de onoare trebuia să aibă aproape aceeași educație cu a reginei, să vorbească aceleași limbi (să poată citi ce citea și regina, să poată înțelege și discuta), să aibă aceleași pasiuni, erau prietene, însoțitoare; pentru alte servicii regina avea cameriste. Apartamentul principelui moștenitor Ferdinand (care a locuit aici între 1889-1892) a fost transformat în 1924, la dorința reginei Maria, în apartamentul micului rege Mihai. Cu lambriuri vopsite integral în alb, apartamentul a fost folosit în timpul primei domnii (1927-1930) și este alcătuit din dormitor, garderobă, cameră de zi, budoar. Are două intrări – una „neoficială”, prin dulapul flamand, direct în dormitor și una oficială, pe latura sudică. Se poate observa că ușile au fost modificate, pentru a fi putea folosite de un copil, mânerele fiind amplasate foarte jos. De altfel toate piesele de artă plastică amintesc de universul copilăriei. Aici este și capătul scării secrete. [Apartamentul din copilărie al regelui Mihai.] Apartamentul George Enescu păstrează până astăzi mobilierul original și a fost reamenajat pe baza fotografiilor din epocă. Sobru și elegant, se coboară în el pe o scară cu cinci trepte. Aici, pe lângă diversele piese create în ateliere europene, se remarcă și câteva lucrări de artă plastică românești iar pe masa din salonul de zi se află bagheta de dirijor. Enescu a compus lieduri și o cantata pe versuri semnate de Regina care i-a fost protector și prieten. [Apartamentul lui George Enescu.] Apartamentul Vasile Alecsandri l-a găzduit pe marele scriitor între 1883-1890. Zonele apartamentului sunt separate prin planurile diferite ale pardoselii. La moartea Mărioarei, poetul i-a trimis Reginei un poem cu titlul „Glas de stele”. Regele Carol I l-a numit pe Alecsandri ministru plenipotențiar la Legația română din Paris, i-a oferit o pensie consistentă și l-a invitat să-și petreacă vacanțele la castelul Peleș. Poetul a susținut-o și a încurajat-o pe protectoarea lui, Regina Elisabeta, și i-a dedicat și câteva poeme, printre care „Dorul de brazi”, „Ana Doamna”, „După doi seculi”, „O Regină într-o mansardă”, „Balada Peleșului”. [Apartamentul lui Vasile Alecsandri.] Tot la mansardă se află și atelierul de pictură al Reginei. Ea picta încă de la 6 dimineața, apoi cobora pentru micul dejun, la ora 8. Construit în 1906, cu arhitectură Art Nouveau, atelierul are un plafon foarte înalt, care seamnănă cu o corabie răsturnată și este construit din lemn de esențe rășinoase, adus din Himalaya. Încăperea primește foarte multă lumină naturală prin ferestrele foarte înalte, cu vedere inspirațională către Bucegi. Printre decorațiunile sălii se află un bust al Principesei Mărioara. [Atelierul de pictură al Reginei.] Mai sunt la mansardă încăperi destinate socializării, servirii ceaiului de la ora 17 (socializarea se făcea preponderent cu Regina, oaspeții întâlnindu-se cu Regele doar la masă) - saloane decorate în stil empire, rococo și german. În salonul Biedermeier există o interesantă masă cu blat de ardezie, pe care au semnat membrii familiei regale – Ferdinand, Maria, Carol II, sora lui - Elisabeta, Minion (regina Yugoslaviei, cel de-al treilea copil al reginei Maria), Nicolae, Ileana, Mihai, Elena (și din păcate nu doar aceștia, pentru că... s-au mai simțit și alții, trecători, la fel de importanți...☹️) Mai era și „camera bețivilor” (trink stube), unde pentru a ajunge trebuia să urci pe o scară într-un mic turnuleț; acolo se afla locul pentru „bețivi” – un spațiu socializare, unde se putea bea mai mult și face mai multă, gălăgie, izolat, căci, din comanda regelui, la ora 23 se dădea stingerea. Aici se încheie povestea. Prea scurtă pentru tot ce cuprinde în fapt... Turul se finalizează cu magazinul de suveniruri, unde se găsesc produse pentru toate interesele și buzunarele – de la magneți, cărți poștale și tricouri la cărți, icoane, cataloage, sau cel mai cuprinzător studiu despre Carol II. [O diversitate mare de suveniruri.] Alte info, diverse și interesante: “Castelul a avut funcție și de reprezentare și de petrecere a timpului liber. Peleșul a fost retrocedat în 2007 și este administrat de Ministerul Culturii, împreună cu Pelișorul. După ce guvernul român a anunțat retrocedarea castelului către Regele Mihai I al României, acesta şi-a exprimat dorința sa ca palatul să continue să adăpostească Muzeul Național Peleș, fiind folosit ocazional pentru evenimentele importante, cu semnificație națională, pe care le organizează Familia Regală. ” Pentru construcția castelului s-au cheltuit cam 16 milioane lei-aur: pe-atunci 1 leu-aur valora 12 USD, iar un dolar de pe la 1875 este echivalat în prezent la 20 dolari. Ia și fă niște calcule dacă vrei... 😀  La 1901 a fost instalat de către o firmă vieneză un aspirator central de praf, cu pompele cu vacuum la subsol (unde se propagă și zgomotul) și prize de aspirare la fiecare colt al culoarelor; și care încă funcționează (!!!) [Priză a sistemului centralizat de aspirare.] Șemineele din castel sunt doar decorative; câteva ascund în ele calorifere (originale), căci încălzirea era centralizată, pe lemne, încă de la 1883 – abur supraîncălzit circula prin calorifere; existau și guri de aer cald. Încă de la inaugurare castelul a avut și electricitate, băi cu apă curentă și canalizare și chiar și instalație de hidranți anti-incendiu (originală), fiind cea mai modernă construcție din Europa la acea vreme. Colecția de artă plastică a castelului include numeroase lucrări ale celui care avea să fie marele Gustav Klimt. Cea mai mare oglindă venețiană din castel are o lățime de 5 metri. Castelul are 160 camere, din care 60 de dormitoare și 30 de băi. Pentru a se putea comunica în interiorul lui, castelul a fost dotat cu o instalaţie de sonerie electrică, realizată în decembrie 1884, în aproape toate camerele existând butoane. Comunicarea cu exteriorul se făcea prin intermediul a trei posturi telefonice, instalate în 1885 şi având legătură cu Gara Sinaia, Oficiul Sinaia şi cu Bucureştiul.  Pe întreg domeniul regal lucrau aproximativ 200 de oameni. Toate încăperile (apartamentele) din castel sunt diferite. Parcul castelului era deschis publicului larg în timpul lui Carol I.  Orologiul din turnul mare a fost instalat în 1906. [Turnul mare cu orologiul original.] Peleșul a fost deschis pentru prima oară ca muzeu în 1953 și se vizita doar parterul. În 1975 castelul a intrat în restaurare, la dorința lui Nicolae Ceaușescu influențat de președintele american Gerald Ford, care și-a exprimat admirația pentru Peleș după ce a semnat, în Holul de Onoare, Acordul națiunii celei mai favorizate. Muzeul Național Peleș are inclusiv cont Tiktok. Și pagină pe Unde Mergem® 😊 Și dacă tot ai venit la castel, merită să faci o plimbare și în splendidul parc din jur. Amenajate la vremea lor cu ajutorul mai multor arhitecți peisagiști, grădinile și pădurea de la Peleș sunt străbătute de drumuri, cărări, poteci pe sub brazi și fagi seculari, care duc până la fosta Stână Regală. Regele Carol a interzis exploatarea pădurii, pentru a-i păstra farmecul sălbatic. Bazaltul care mărginea drumurile se mai poate încă observa și în prezent. [Alee în parcul din spatele castelului.] Dacă vii cu mașina, o poți lăsa într-una dintre parcările cu plată aflate la intrările pe domeniul regal: Foișor, Complex Furnica, cea de lângă Mănăstirea Sinaia sau cea mai apropiată de Castel (dar și cea mai mică) – Economat. În sezon și în zilele aglomerate de weekend poți avea în vedere și parcarea Ferdinand (tot cu plată) aflată mai jos, lângă intrarea pe Aleea Peleșului. De aici până la Castel vei parcurge aprox. 1,5 km într-o plimbare agreabilă pe Valea Peleșului și vei avea ocazia să vezi alte puncte importante de pe domeniu, astăzi hoteluri: Stăvilar (fosta spălătorie regală) și Bastion (fostele grajduri regale) - care în perioada comunistă a găzduit Muzeul Ceramicii, unde erau expuse piese aparținând Casei regale iar în 1980 a fost transformat în spațiu de cazare, cu numele Vila Ceramicii. (sursa: Asociația pentru Patrimoniul Regal Peleș) Programul de vizitare a Muzeului Național Peleș este foarte „dinamic”, putând surveni modificări în funcție de sezon, de evenimentele și ceremoniile organizate de Casa Regală; click aici  pentru pagina oficială de vânzare a biletelor + program și tarife de vizitare actualizate în timp real.

Centrul de vizitare al Parcului Național Piatra Craiului din Zărnești este o importantă atracție a zonei, atât pentru cei mici - care au posibilitatea de a învăța despre flora, fauna și geologia zonei, cât și pentru cei mari - care pot acumula informații noi referitoare la unul dintre cele mai spectaculoase parcuri naționale din țară.  Centrul și-a deschis porțile în anul 2016 fiind un proiect al administrației Parcului Național, finanțat din fonduri europene, ce a avut ca obiectiv creșterea conștientizării, a informării și a monitorizării biodiversității din perimetrul ariei protejate. Centrul de vizitare a fost proiectat sub forma unui muzeu interactiv și se găsește în clădirea administrației Parcului, la aproximativ 1 km de Zărnești, pe drumul ce duce către Plaiul Foii. Este o construcție impozantă, din lemn, de culoare neagră, pe care nu o poți rata. Drumul de acces este asfaltat și poate fi parcurs atât cu mașina, cât și cu bicicleta sau pe jos. Există posibilitatea de a parca în zonă și vei găsi un suport pentru biciclete chiar în fața clădirii. Atenție mare însă în cazul în care alegi să mergi pe jos până acolo pentru că o porțiune de drum, cea de la ieșirea din oraș până la centru, nu are trotuar astfel că vei fi nevoit să mergi pe pista de biciclete sau pe marginea drumului.  În afara sezonului de vară Centrul este închis sâmbătă, duminica și lunea, de marți până joi programul este de la ora 10 la ora 16, iar vinerea de la 10 la 14. Astfel, dacă ești în zonă în weekendurile din extrasezon, vinerea este singura zi în care ai putea vizita muzeul interactiv. 😐 Nu îți face griji pentru aglomerație căci spațiul este mare și nu sunt niciodată multe persoane simultan în muzeu.  [Recepția Centrului de Vizitare.] La intrarea în muzeu unul din reprezentanţii parcului, personal calificat în domeniu, te va întâmpina și, dacă timpul îi permite, îți va oferi un tur al muzeului. În caz contrar vei putea explora pe cont propriu muzeul construit sub forma de circuit pe care îl poți parcurge foarte uşor, urmând săgețile de pe podea. Dacă plănuiești să mergi cu un grup mai mare ar fi bine să suni și să anunți înainte pentru a fi sigur că există un ghid disponibil pentru voi la ora la care veți ajunge. Muzeul este gândit sub forma unui traseu de drumeție tip circuit. Vei începe cu urcarea unei pante pe care vei întâlni unele din cele mai cunoscute specii de animale din perimetrul Pietrei Craiului și vei auzi sunetele specifice acestora.  [Începutul circuitului de vizitare.] La etajul următor este disponibilă o machetă 3D din gips a Parcului Național pe care se proiectează diferite hărți precum harta traseelor montane, a proprietarilor de terenuri sau a dispunerii pe tipurile de roci. Tot acolo este disponibilă și o cutie de nisip ce dispune de un proiector sensibil la altitudine în care copiii se pot juca și în același timp observa dispunerea tipului de relief în funcție de înălțime.  [Cutia de nisip cu proiecție a altitudinii.] În camerele următoare te vei întâlni cu mai multe monitoare controlate prin mișcări ale mâinii (tehnologia Kinect) care au scopul de te învăța despre tipurile de roci, despre flora, fauna și activitățile întâlnite în perimetrul Parcului Național Piatra Craiului. Această unealtă interactivă îți pune la dispoziție o serie de fotografii, texte în limbile română și engleză, filmulețe și puzzle-uri. Nu toate aceste ecrane interactive funcționează perfect de la prima încercare, s-ar putea să fie nevoie de multă răbdare dacă îți dorești să treci prin toate materialele disponibile. 🙂 Ultima porțiune din traseu te va duce în lumea peșterilor unde ai posibilitatea de a învăța despre stalactite și stalagmite și de a simula sunetul ecoului într-o peșteră dar și într-o vale stâncoasă asemenea celor pe care le vei întâlni pe munte.  [Panouri interactive de informare.] O parte din traseu este accesibilă și persoanelor cu afecțiuni motorii, fiind disponibile rampe, dar și persoanelor cu deficiențe de văz întrucât pe podea se găsește pavajul specific – benzi reliefate, sunt disponibile descrieri în limbaj Braille, iar experiența poate fi una autentică datorită stimulilor auditivi integrați.  De la recepție poți sa achiziționezi hărți ale traseelor din Parcul Național dar şi tricouri, stickere și afișe ca suvenir. Accesul în centrul de vizitare costă 5 lei/adult. Cei sub 18 ani şi locuitorii în comunitățile de pe teritoriul Parcului Național Piatra Craiului au gratuitate. De asemenea, cei care au bilet de vizitare valabil al  Parcului Național Piatra Craiului pot intra fără să mai plătească cei 5 lei.  Pentru accesul în Parcul Național, din luna mai până în luna octombrie, este necesară achiziționarea unui bilet de intrare în valoare de 10 lei. Acesta este disponibil chiar la tonomatul de la centrul de vizitare sau online (pentru bilete vezi https://www.pcrai.ro/bilete). [Panorama muntelui de la intrarea în Centru 😍] Noi credem că dacă ajungi în zonă merită să vizitezi acest obiectiv mai ales dacă ai copii. Este o oportunitate de învățare aparte pentru ei iar accesul pentru ei este gratuit așa că timpul poate fi investit cu folos în acest loc! 🙏 contribuitor Unde Mergem®, Teodora Mathe

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Muzeul Cinegetic al Ţinutului Secuiesc este numele sub care funcţionează o foarte interesantă colecţie cinegetică expusă în Casa Bene - o frumoasă clădire monument istoric din inima oraşului Sfântu Gheorghe construită în stil secession în anul 1914 şi renovată în 2013 - an în care, ca recunoaştere a valorii şi importanţei ei, colecţia a intrat sub protecţia C.I.C. (Consiliul International al Vânătorii și Conservării Vânatului). [Casa Bene, clădire monument istoric sec, 20.] Cu o bogată zestre cinegetică, fostul Ţinut Secuiesc (din care făcea parte şi actualul judeţ Covasna) are o îndelungată tradiţie în domeniu şi de-a lungul timpului a dat mulţi vânători celebri care au recoltat trofee record mondial, atât pe aceste meleaguri cât şi în ţări exotice. Mare parte dintre acestea au fost donate sau achiziţionate de la proprietari şi de la moştenitorii lor iar baza colecţiei o constituie trofeele şi obiectele donate de Sárkány Árpád - unul dintre cei mai activi şi cunoscuţi vânători din zonă, fiu al unui alt mare vânător şi organizator de fonduri cinegetice în Covasna şi Harghita.  Expoziţia este organizată pe trei secţiuni: o sală numită „Curbura Carpaţilor”, sala „Africa” iar la subsol o zonă dedicată preponderent copiilor despre care vom povesti mai târziu.  Încă de la intrare îţi va atrage atenţia un cap de elefant, o replică a unui trofeu recoltat în anul 1972 în Botswana, în Delta Okavango (se pare, unul dintre ultimele exemplare vânate înainte de interzicerea vânătorii acestei specii); elefantul era uriaş (peste 9 tone, mult peste media de 6 tone), iar trofeul este atât de mare încât singurul loc unde putea fi expus este holul clădirii, „coleg” cu un trofeu de bizon american şi două trofee de urs de Kamceatka, la fel de impresionante şi ele! [Uriaşii expoziţiei.] În prima sală vei afla foarte multe informaţii despre fauna bogată ce populează Munţii Carpaţi - expusă într-o dioramă cuprinzătoare; dacă eşti curios îţi poţi testa şi cunoştinţele în „graiul animalelor” cu ajutorul unei bogate colecţii audio de înregistrări. Ghizii îţi vor explica care sunt tipurile de trofee recoltate în funcţie de specie şi vei începe să înţelegi rolul important pe care îl au vânătorii, de selecţie şi eliminare a exemplarelor bolnave sau "defecte" din punct de vedere genetic - este expusă şi o colecţie de trofee de selecţie de căprior. Interesant. [Craniu de urs brun, record mondial de mărime.] Dar de-a dreptul impresionante sunt cele trei trofee expuse aici: o blană imensă, un trofeu de urs brun loc 5 mondial, vânat în 1981, în Cormoş, de nimeni altul decât ... Nicolae Ceauşescu; un craniu de urs brun, record mondial, recoltat la Vărşag (zona Zetea-Harghita) în anul 2015 (de fapt este o replică, craniul original fiind expus la Asociaţia Vânătorilor Zetea - cu ocazia asta am aflat şi că atunci când este vânat un trofeu de asemenea importanţă el intră în tezaurul ţării unde a fost recoltat iar vânătorul primeşte o replică); şi, nu în ultimul rând, un magnific trofeu de cerb comun, original (împrumutat de la proprietarul Romsilva), recoltat tot în zona Covasna-Harghita, aşa cum sunt de altfel toate trofeele expuse în această secţiune. [Trofeu cerb comun campion mondial. 🤩] Tot aici mai poţi vedea o colecţie interesantă de obiecte de uz vânătoresc (unele vechi de peste o sută de ani) iar în ultima sală (a Vânătorului) sunt prezentate obiecte care au aparţinut lui Sárkány Árpád Senior (1932-2004) - unul din exponenţii de seamă ai vânătorilor din România, care şi-a dedicat mare parte din viaţă protejării şi dezvoltării fondului de vânătoare din acest ţinut. El a şi organizat în zonă partide de vânătoare, nu numai pentru fostul dictator Nicolae Ceauşescu (client „fidel”😀) şi protipendada comunistă ci şi pentru celebrităţi din toată lumea: îi vei recunoaşte în fotografiile expuse pe pereţi!  [Obiecte din colecţia Sárkány Árpád Senior.] Coborând la subsol pe lângă un alt trofeu impresionant de urs punctaj („oferit” tot lui Ceauşescu în zona Borsec-Harghita), vei ajunge într-o zonă dedicată preponderent copiilor: o reconstituire în mărime naturală a unui bârlog de urs; un mic colţ unde sunt expuse câteva animale care pot fi mângâiate (nu pe perioada măsurilor anti-covid); o sală unde poţi face „cunoştinţă” cu celebrităţi care au în comun pasiunea pentru vânătoare. [Bârlog de urs în mărime naturală.] ...dar atracţia principală a copiilor mici şi mari este o sală de vânătoare virtuală, unde poţi împuşca în voie tot ce mişcă pe un ecran; sunt disponibile vreo 9 terenuri de vânătoare diferite, un joc de 2-3 minute costă 3 lei (sau 10 lei pentru 5 jocuri) - am încercat şi noi, şi ne-am distrat tare bine aici! 😍 [Mergi la o vânătoare? 😀] Urcând înapoi la etaj, te aşteaptă o colecţie foarte mare de trofee recoltate pe continentul negru dar şi câteva sculpturi originare, pe noi ne-a impresionat cea realizată într-o singură bucată de abanos! Diorama cu animale din Africa este şi ea bine realizată, având în prim-plan două leoaice în timpul unui atac - trebuie să spunem că în puţine locuri am mai văzut opere de taxidermie (împăiere de animale) atât de bine realizate ca aici! Majoritatea trofeelor expuse în sala Africa sunt medaliate, multe dintre ele fiind prezentate la Expoziţia Mondială de Vânătoare de la Budapesta din 1971. Ne-am bucurat să aflăm că la mai bine de 50 de ani de atunci, Expoziţia Cinegetică din Sfântu Gheorghe a reprezentat din nou România la Expoziţia Mondială din 2021, organizată  tot la Budapesta şi unde au participat peste 150 ţări; dl. Demeter Janos, directorul de aici, s-a ocupat de organizarea pavilionului Curbura Carpaţilor în cadrul Expoziţiei Mondiale; astfel, la standul României (de peste 600 mp), vedete au fost valoroasele trofee de urs brun din colecţia pe care o poți vedea și aici! [Leoaice în atac!] Tot în sala Africa vei afla povestea crocodilului de Nil mâncător de oameni, vânat în Mozambic de un vânător din Ucraina; domnul Sárkány Árpád a participat şi el la acea vânătoare şi a cumpărat pielea crocodilului care, după o preparare laborioasă la Madrid ce a durat vreo 4 ani, a fost expusă aici în 2015. [Corcodil de Nil mâncător de oameni. 😮] Dacă eşti pasionat de vânătoare, trofee, taxidermie şi de viaţa sălbăticiunilor, o vizită la Expoziţia Cinegetică a Ţinutului Secuiesc te va impresiona. Şi chiar dacă eşti protecţionist convins al faunei, vei înţelege că vânătoarea este una dintre cele mai vechi ocupaţii umane, că este făcută după reguli şi principii stricte (spre deosebire de braconaj) şi că în lipsa ei, animalele sălbatice ajung să aibă de suferit... Foarte instructivă, educativă chiar activitatea oamenilor de aici, care se implică şi în organizarea de şcoli de vară în natură, echitaţie, expoziţii şi concursuri foto tematice. 👍 Biletul de intrare costă 15 lei, respectiv 10 lei pentru copii, pensionari şi studenţi.  Pont: persoanele cu dizabilităţi pot folosi pentru debarcarea din maşină parcarea improvizată din lateralul clădirii expoziţiei. 

Satul Enisala mai are și alte elemente demne de atenție în afară de renumita deja cetate; unul dintre acestea este Gospodăria Țărănească, perfect conservată in situ. Un adevărat mic muzeu al satului, Gospodăria este o sinteză a vieții oamenilor din regiunea nordului Dobrogei, ilustrând traiul unei familii medii (nici prea bogată nici prea săracă). [O casă din lut, veche de peste 100 ani.] Casa are peste 100 de ani vechime. Este construită din pământ și învelită cu stuf, materialul tradițional, specific pentru acoperiș, ceea ce o face un loc răcoros vara și călduros iarna. Podelele sunt din pământ, colorat (odinioară) cu o soluție obținută prin macerarea cojilor verzi de nuci, a cărei utilizare avea și rolul de a igieniza spațiul de locuit, datorită conținutului de iod. Casa este organizată în „camerele bune”, dintre care una dedicată desfășurării diverselor evenimente (vesele sau triste) ale familiei și camerele de locuit, de zi cu zi.  Două camere despărțite de o tindă, cu prispă și balcon. Paturi din lemn, cu saltele din paie sau din lână, după posibilități. Rogojini din papură. Țesături din in, borangic, lână, bogat ornamentate, cu motive locale. Lăzi de zestre. Preșuri țesute la război (activitate căzută în uitare și aici, la fel ca mai prin toate zonele țării). Ștergare. Ceramică. Exponatele sunt vechi, adunate de la oameni din sat și din zonă. [Ladă de zestre dobrogeană.] Construite pe principii de eficiență dictate de nevoile și greutățile vieții, camerele, puține și mici, erau încălzite câte două, de o sobă comună. Bucătăria „de iarnă” - locul unde se mânca dar nu se și gătea, cu măsuța joasă din lemn, cu trei picioare și cu scăunele ca pentru pitici. Era aceeași cameră, încălzită și ea în tandem cu o alta, unde era instalat și războiul de țesut alături de toate accesoriile necesare îndeletnicirii (roata de tors). [Bucătăria de iarnă.] Chilerul (dependința din spatele casei, pe toată lungimea) – un fel de magazie, unde se țineau ustensilele mari din gospodărie (plugul). Unelte aproape primitive, folosite la munca grea a câmpului. Cuptorul de pâine. Covata, sita, lopata pentru pâine. Fântâna. Pietre de moară. Anexe gospodărești (majoritatea anulate, excluse din circuitul de vizitare dar ce urmează a fi reabilitate și deschise pentru turiști). Căruța (aici sunt expuse mai multe, după scopul utilizării, unele decorate – folosite pentru plimbarea de duminică). Mașina de bătut porumb. Obiecte de fierărie. Ciubere. Accesorii pentru apicultură. Banița. Daracul. Teascul. Țestul. Copăi. Plase pentru pescuit. Opinci. Tot atâtea momente, vieți, trăiri. [Ţest pentru copt pâine.] Culorile utilizate pentru vopsirea tâmplăriei exterioare sunt roșu și albastru, specifice localităților dobrogene (se spune că albastrul ar avea și ceva proprietăți repelente când vine vorba de țânțari, atât de prezenți în zonele înconjurate de ape). Lemnul este ornat cu motive florale, alături de care apare, pe fronton, acela al cailor, prezenți mereu aproape de om și protectori ai gospodăriei în unele credințe.  O incursiune interesantă (mai ales pentru cei mai tineri sau care nu au/au avut bunici la țară) în universul rural dobrogean al începutului de secol 20. Un popas de făcut într-o excursie în zonă. Este aproape de cetatea Enisala (în mijlocul satului, pe drumul ce leagă Babadag de Jurilovca). Tariful de vizitare este de 6 lei/adult, 3 lei/copil, student, pensionar iar dacă ești vigilent 😉, poți beneficia și de un preț special la biletele ce includ ambele obiective: 12 lei, respectiv 6 lei!

Foarte puțin cunoscut chiar şi sibienilor dar atât de reprezentativ pentru comunitatea săsească, care a pus bazele acestui burg, Muzeul Bisericii Evanghelice C.A. din România suprapune șapte secole de istorie a sașilor transilvăneni cu istoria bisericii lor. Deschis în 2007, muzeul oferă, pe o suprafață de aproximativ 500 de metri pătrați, un parcurs cronologic al istoriei saşilor precum și al istoriei de peste 800 de ani a bisericii, devenită mai târziu Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România.  Muzeul se află la primul etaj al centrului de Dialog și Cultură „Friedrich Teutsch” din Sibiu. Tot în acest centru funcționează Arhiva centrală a Bisericii Evanghelice, Biblioteca Transilvanica precum și Librăria-cafenea Erasmus, din curtea căreia poți admira zidurile Bisericii Evanghelice Sf. Ioan, acesta fiind de asemenea și un spațiu cultural dinamic, în care au loc frecvent întâlniri, conferințe, evenimente caritabile, piese de teatru ale copiilor cu dizabilități, reunind astfel oameni din toate categoriile sociale. Te vei bucura aici de un tur cronologic susținut de exponate valoroase precum altare recuperate din biserici vechi, obiecte de cult pentru împărtășanie, machete ale unor biserici evanghelice transilvănene, sculpturi, piese textile, tipărituri, foi matricole și poze cu viața sașilor.  Expoziția permanentă trece în revistă istoria plină de evenimente a sașilor, începând cu stabilirea în Transilvania, în secolul al XII-lea, a coloniștilor originari din regiunea Moselle-Franconia, și a bisericii lor "populare" evanghelice de mai târziu, folosind o varietate de exponate originale, reproduceri, texte și prezentări video. Cele opt săli prezintă (1) Istoria colonizării şi Prepozitura Sibiului, (2) Cetăţi bisericeşti și biserici fortificate, (3) Reforma în Biserica saşilor, (4) Viața bisericească şi viața comunitară, (5) Şcoala confesională - preoţi şi dascăli, (6) Artă sacră - mobilier bisericesc (7) Artă sacră II – vase de împărtăşanie şi textile liturgice, (8) Contrareforma, istorie modernă și recentă.  Sașii au ajuns în Transilvania încă din secolul al XII-lea, la invitația regelui Géza lll (1141-1162). Cu gândul că vor avea un trai mai bun și adăugând cauze demografice, economice și sociale, mulți germani și-au părăsit atunci locurile de baștină și au migrat aici. Așezarea „oaspeților” a avut loc în paralel cu mutarea graniței regatului maghiar de la linia râului Mureș la cea a Oltului. Coloniștii au venit din aproape toate regiunile Imperiului German și apar sub diverse denumiri în documentele vremii printre care și sub cea de „saxoni”. În această expoziție, pe lângă exponate și poze sugestive, vei fi întâmpinat și de descrieri parcă menite să îți răspundă la fiecare întrebare. Muzeul în sine pare o lume în care spațiul și timpul se comprimă, de la porturile săsești expuse pe o colecție specială de păpuși până la organizarea învățământului în limba germană, muzeul reprezintă o oglindă asupra vieții comunitare și religioase a sașilor transilvăneni. Şi pentru că cel mai bine se învaţă din greşeli iar istoria este cel mai bun profesor, am observat că este expus şi un certificat de origine genealogică sau altfel spus un certificat de rasă umană 😔. Conform obișnuinței de generații, de cele mai multe ori se prelua fără ezitare tot ce venea din „patria mamă-germană”. Astfel, susținute şi prin emisiuni germane de radio, ideile național-socialiste și-au făcut loc în societate iar grupul etnic a fost nevoit să introducă un oficiu de rasă și clan după modelul „Reich-ului German”, conform strategiei numite  "Gleichschaltung" (Aliniere, conformizare), unde toate persoanele trebuiau să aibă un certificat genealogic, de origine. Cu toate acestea însă, în decursul celui de al II-lea Război Mondial, saşii au tras ponoasele involvării României de partea Germaniei, în contul României fiind implicaţi activ în război alături de Germania, în număr critic pentru o minoritate. După război, saşii au fost culpabilizaţi ca etnie, expropriaţi, văduviţi de drepturile cetăţeneşti şi deportaţi în număr mare, ca mână de lucru în contul despăgubirilor de război pe care URSS le solicita României. Prizonierii de război şi mare parte din deportaţi nu au mai fost primiţi în ţară, pe motiv de purificare etnică a regimului din România postbelică.   Program vizitare:  Mai – Octombrie: Luni-Sâmbătă orele 10-17 Noiembrie – Aprilie: Luni-Vineri, orele 10-17 Preț bilete: Adulți - 16 lei; Grupuri peste 5 persoane – 10 lei/persoană; Studenți, elevi, pensionari – 10 lei.  Intrare gratuită pentru persoane cu dizabilităţi. Ghidaj (opțional), cu programare anticipată: 100 lei. Ghidaj gratuit pentru grupuri de elevi şi studenţi. Până la 20.11.2025 este deschisă o expoziţia temporară care poate fi vizitată gratuit:  Expoziţie fotografică PANORAMA TRANSILVANIA  o fereastră temporală de reflecție artistică și de creație a fotografului Stefan Jammer, în cadrul peisajului extins al provinciei sale de reşedinţă opţionale, Transilvania. Este, în același timp, continuarea expozițiilor sale fotografice, dintre care cea din 2020 a fost dedicată orașului Sibiu ca mediu de viață și s-a prezentat sub forma unei topografii urbane în format panoramic. De data aceasta, artistul extinde orizontul, vizând întreaga provincie a Transilvaniei, cu regiunile și localitățile sale: platoul transilvan cu oamenii, orașele și satele sale și cu anotimpurile naturii, cu fondul arhitectural eterogen al societăților odinioară paralele, notând schimbările radicale, excrescenţele agresive și procesele de transformare îndelungate, urmărind interferențele sociale actuale și energiile sale vitale regenerabile. Perioada de timp finită transformă seriile panoramice într-o cronică vizuală. Fotografierea perseverentă practicată de artist în toate aceste locuri operei sale caracterul unei ctitorii. (H.K.)

Pe denumirea sa oficială Muzeul Tradițiilor Codlene, muzeul Codlei se află în clădirea în care înainte a funcționat primăria orașului, ridicată în secolul XVIII. Renovată major în secolul XIX, între 1828-1830, construcția a adăpostit Primăria (Rathaus pentru sași) până la venirea comuniștilor, când a fost naționalizată, rămânând până astăzi în proprietatea statului român. Din momentul naționalizării destinația a devenit aceea de policlinică (medici de familie, stomatologi). În 2016, în urma unui nou proces de renovare finanțat din fonduri comunitare, clădirea a devenit muzeu, dotat în cea mai mare proporție cu exponate provenite din donații (inclusiv de la sași stabiliți de zeci de ani în Germania), acoperind o suprafață de peste 800 mp, împărțită pe trei niveluri. [Plăcuţă indicatoare tactilă, Braille.] Muzeul adăpostește în una din camerele de la etaj vestigii de ceramică descoperite de un profesor de istorie pe teritoriul localității Codlea, care datează de peste 3.000 de ani, din perioada primei vârste a fierului. Tot aici este expusă o machetă a Bisericii Evanghelice fortificate (construită inițial fără zidurile înconjurătoare). Actuala clădire a muzeului este pe locul fostului turn al fierarilor, parte din cetate. O acuarelă foarte frumoasă reproduce o operă a unui pictor și etnograf brașovean, care evocă câteva dintre cetățile şi bisericile fortificate din Țara Bârsei – Prejmer, Hărman, Codlea, Ghimbav, Râșnov, Cristian, Hălchiu, Feldioara. [Întoarcere în timp cu realitate augmentată.] Un element foarte interesant și care se regăsește în toate sălile muzeului este reprezentat de niște fotografii vechi care, prin intermediul unei aplicații de realitate augmentată se transformă în ferestre virtuale, ce te poartă prin diferite momente din istoria orașului – Strada Lungă la 1900, Codlea de odinioară, tradiții din Codlea, Codlea comunistă, Cetatea Neagră, monoplanul lui Albert Ziegler (inventator codlean), un ghid virtual care îl aduce în atenție pe pictorul codlean de mare valoare dar prea puțin cunoscut Aurel Bordenache (căruia îi este în întregime dedicată una din sălile muzeului, sub formă de expoziție permanentă). [Codlea în 1954, pictor Aurel Bordenache.] De asemenea, este expus și un plan de sistematizare, făcut după dorințele lui Nicolae Ceaușescu, în intenția căruia era şi distrugerea zonei istorice a oraşului și transformarea ei în cartier muncitoresc; Codlea a „scăpat” datorită evenimentelor din 1989, care au dus la schimbarea regimului conducător. [Planul de sistematizare eşuat al lui Ceauşescu.] Mare parte din exponatele de valoare din muzeu au fost donate de un prieten generos al muzeului, stabilit în Germania. Există o sală dedicată expozițiilor temporare dar care în același timp expune permanent piese de numismatică, arheologie, cărţi vechi de istorie locală şi religioase. [O mică istorie a bancnotelor româneşti.] La parterul muzeului predomină etnografia, în expoziţia denumită „De prin Codlea adunate...” Și sunt adunate aici o mulțime de piese interesante: o conductă de apă, din lemn, folosită pe strada Măgurii până după 2010 (în Codlea prima rețea de canalizare s-a introdus în 1520); artefacte de la fosta mină de cărbuni Concordia (atestată documentar la 1900, funcțională până în 1964), care strângea lucrători din tot Imperiul Austro-Ungar; certificate de acțiuni de la prima uzină electrică din Țara Bârsei; îmbrăcăminte, accesorii și distincții militare - insignele ultimului veteran de război codlean, Mișu Bărbulescu, decedat în martie 2020; o frumoasă călimară ce a aparținut plutonierului care a avut misiunea de a menține ordinea în secuime după Unirea de la 1918; o mașină de spălat de la 1900; elemente din perioada comunistă. ["Maşină" de spălat de la 1900.] Camera săsească adăpostește mobilier specific, pictat în culori obținute din resurse naturale (un dulap original din sec. XIX), un păretar (obiect decorativ întâlnit frecvent în aceste gospodării, pe care se brodau diverse mesaje), tăblița vecinătății (mijloc de comunicare prin intermediul căruia, circulând din casă în casă, erau transmise evenimente importante), textile tradiționale. [Păretar săsesc.] Camera românească expune perdele tradiționale, fotografii vechi, piese de mobiler. [Război de ţesut românesc.] Subsolul clădirii este o sinteză a tot ceea ce cuprinde muzeul, despre Codlea (a fost camera de unde a pornit muzeul în 2016): macheta fostei Cetăți Negre, care separa Țara Bârsei de Țara Făgărașului (distrusă de tătari în secolul 14); fotografii de la început de secol 20; o sticlă cu un document sigilat, descoperită în 2015 într-un zid al unei clădiri, al cărui mister încă nu a fost dezvăluit; scule și unelte; scaune de la prima fabrică de lemn curbat din Transilvania; elemente de port tradițional românesc, săsesc și secuiesc; piese de mobilier. În sălile de la subsol se află și busturile unor personalități importante ale orașului. [Capsulă a timpului de la 1852.] Aflat la intrarea în curtea Bisericii Evanghelice, într-o clădire monument istoric, Muzeul Tradițiilor Codlene este rezultatul inițiativei, dăruirii, implicării și muncii unor oameni dedicați, cu respect pentru istorie și tradiții 👍. Este deschis de marți până duminică iar intrarea este liberă.

Pentru iubitorii de artă dar nu numai, Muzeul „Casa Simian” este un punct de referință al municipiului Râmnicu Vâlcea. Acest muzeu de artă clasică și contemporană, adăpostit într-o clădire monument cu o arhitectură aparte, în stilul vilelor italiene cu grădină interioară, adună laolaltă opere ale artiștilor locali și naționali, fiind expuse totodată și câteva lucrări ale unor artiști de peste hotare. Colecția muzeului este una diversificată, fiind îmbogățită de-a lungul timpului prin organizarea unor tabere de creație, expoziții de artă sau prin donații, cea mai importantă fiind donația Paul și Sanda Dumitrescu care cuprinde 55 tablouri din perioada interbelică și 4 piese de mobilier. Astfel, vei putea vedea aici atât obiecte de cult bisericesc precum icoane brâncovenești sau cruci de masă cât și opere ale unor reprezentanți de seamă ai picturii românești precum Grigorescu, Tonitza, Pallady sau Luchian! Muzeul se mândreşte şi cu o pictură din Şcoala veneţiană a primei jumătăţi de secol XVIII. Sculptura este și ea bine reprezentată fiind expuse lucrări realizate în piatră, bronz sau lemn, de către artiști români de primă mărime precum Oscar Han sau Gheorghe Apostu. Se remarcă machetele celor 2 domnitori Constantin Brâncoveanu și Vasile Lupu dar și superbele uși sculptate în lemn. Nu lipsesc nici exponatele din ceramică și nici vechi obiecte de mobilier. Tot aici poți vedea și șeminee din marmură cu motive decorative în stil rococo sau ornamentate clasic dar și celebra ușă împărătească adusă de la Mănăstirea Govora.  [Ușă împărătească de biserică.] În timpul verii muzeul organizează în curtea interioară diverse expoziții de sculptură și pictură cu lucrări ale artiştilor plastici locali. Iar dacă ai noroc ghid îți poate fi chiar Kitty, motanul vedetă al muzeului 😊.  [Artă şi natură vie. 😀] Sperăm să nu le dăm idei 🙂 dar la ce poţi vedea în acest muzeu tarifele biletelor sunt modice: 6 lei/adult, respectiv 4 lei/pensionar iar pentru grupuri de copii/elevi/studenţi 5 lei/pers.! E un loc unde, mai ales dacă eşti iubitor de artă, merită să faci un popas de neuitat în trecerea ta pe Valea Oltului...❤️

Tu la ce te gândești când auzi „muzeul de pânze și povești”? Preumblându-ne prin satul Mândra în căutarea unui alt obiectiv pe care ne doream să-l documentăm (ca să nu recunoaștem că eram ușor rătăciți 😀), am văzut scris pe o bucată de lemn atârnată la colțul unei case ce părea cam dărăpănată  „Muzeul de pânze și povești”; în geam – un anunț: suntem alături... și un număr de telefon. Ne gândeam că probabil e vorba de cineva din sat, care a strâns la un loc câteva obiecte vechi și a numit asta muzeu, așa cum am mai văzut și prin alte părți și deși e de apreciat orice inițiativă de păstrare a elementelor culturii naționale, credem că nu e în regulă ca 10-15 obiecte vechi într-o cameră ar trebui să se numească muzeu... [O casă plină cu poveşti.] Sunăm? Sunăm! Am sunat; și a venit Alina; care ne-a dărâmat toate prejudecățile! Și ne-a spus o poveste (de fapt mai multe povești împletite) fermecătoare. Vechea proprietară a casei, bunica Alinei, era o foarte bună țesătoare, în urmă cu 70-80 de ani; era singura pe o rază de cinşpe sate la care puteai veni să-ți „scoată un model” (aici urmează mulți ochi mari și întrebători; da, azi nu știm nici măcar ce presupune această acțiune, darămite să mai știm a o face...). Războiul de țesut era centrul în jurul căruia se desfășura mare parte din universul vieții. Iar cine a fost norocos să aibă bunici ce se îndeletniceau cu țesutul, sigur are amintiri frumoase. [Război de ţesut vechi de aproape 100 de ani. 😍] După ce bunica s-a dus, nepoatele făcând curățenie în casa răposatei, undeva prin 2009, au găsit într-o ladă de zestre o suveică (pentru cei născuți în era digitală, suveica este un device cu ajutorul căruia se țese pânza în război; în războiul de țesut!), pe care s-au gândit să o transforme într-un fel de globe-trotter; asta s-a transformat într-un proiect internațional de călătorie de succes – Suveica mamei Ruţa în jurul lumii; care a strâns mai bine de un milion de kilometri! Mai exact diverse persoane, prieteni, vedete etc. care au făcut diverse călătorii, au luat și suveica și au plimbat-o în jurul Europei, în Turcia, Africa, Brazilia sau SUA. „Călăuzele” suveicii au plimbat bucăți din țesăturile din zestrea bunicii hai-hui prin lume, promovând Mândr(i)a, România și parte din cultura ei, cultura locală.  [O suveică în jurul lumii!] Casa cea „dărăpănată” este moștenită de la un unchi care a plecat în America în „marea migrație” (la începutul anilor 1900 în America au intrat peste 16 milioane de oameni din toată lumea). Am aflat că este prima casă din Mândra făcută cu bani din America, cu temelie din ciment. Momentul a intrat în istoria locală cu denumirea „mia și drumul” - șase luni de drum, un an de muncă, 1000 de dolari strânși, înca şase luni de drum și înapoi în sat! Practic după doi ani în America, îți făceai o casă (cam ca și migrația din zilele noastre...). Cam 30% din cei plecați reveneau (nu s-a schimbat prea mult într-un secol și mai bine); nu pentru că ceilalți 70% rămâneau în America ci pentru că unii nu reușeau nici să ajungă sau să mai facă drumul înapoi 🙁. O parte au revenit în perioada interbelică, având mult mai mulți bani decât doar pentru o casă şi pe care i-au investit în afaceri din zonă! [Porţiune din tencuiala originală.] Casa este un fel de struțo-cămilă între construcția originală, ce s-a mai adăugat în anii ‘80 și încercarea de restaurare făcută de actualii proprietari. Adevărata comoară este însă adăpostită în interior – camerele vechi, cu tâmplăria reconstituită pe modelul celei vechi, părți din tencuiala și zugrăveala originale. În cele două camere ale casei vechi a fost recreată atmosfera de la începutul anilor 1900, muzeografic, inclusiv cu ajutor de peste Atlantic. Îmbrăcăminte, scrisori, fișe de intrare în America prin Ellis Island (expusă cea a lui Gheorghe Zară din Mândra). Evident, Maria a devenit Mary, Ion a devenit Jon, iar satul Mândra s-a transformat în Mundra (din Hungary). Perioada respectivă este evocată în una din cele două camere, cu elemente ale migrației dar și ale celor rămași acasă – portul, activitățile, materiale de țesut, influențe – toate păstrate în foarte bună stare. [Dantele de mână. 😍] Dar... să nu-ți dezvăluim chiar tot. E lungă pânza istoriei și e muuult mai interesant să o descoperi la fața locului. Iar Alina povestește foarte frumos – despre rochia de mireasă a bunicii, despre manufactură, despre etnografie, moștenire, sustenabilitate, simboluri. O experiență interesantă, educativă, o inițiativă și o implicare admirabile. Și o să afli și ce însemna să „scoți modelul” și cum se „programa” războiul de țesut 😊 Intrarea este liberă. Pentru vizite este necesară programare la telefonul din pagină.

„Muzeul Etnografic Ceangăiesc” probabil că nu spune mai nimic celor mai mulți dintre noi. Dar pentru că fiecare zi este un moment bun pentru a învăța ceva nou și pentru că turismul nu înseamnă doar hotel, restaurant și piscină, haideți să vă povestim despre ceangăi. Auziserăți de ei până acum? Consiliul Europei informa în 2001 că ceangăii din Moldova reprezintă un grup neomogen de oameni de origine maghiară, care ocupă acest spațiu încă din Evul Mediu, sosind din mai multe zone – Valea Someșului, Câmpia Transilvaniei sau din împrejurimile Bratislavei; sunt maghiari, sași și secui. Nu se regăsesc însă doar în Moldova; sunt și în Țara Bârsei, dar au ajuns chiar și până în județele Constanța și Tulcea. Indiferent unde s-ar afla, elementul identitar comun pare să fie limba vorbită – un dialect maghiar, care la rândul lui includea patru graiuri: de nord, de sud, secuiesc și de tranziție. Practic, se vorbesc până astăzi (atât cât se mai vorbesc), variante arhaice ale limbii maghiare medievale. [Port tradiţional ceangăiesc din Covasna.] La fel de arhaică precum este limba, este și cultura populară ceangăiască. Evident, influențele locurilor unde au ajuns să trăiască se regăsesc în toate elementele. Portul a ajuns să fie o combinație de elemente moldovenești și ungurești; muzica păstrează detalii arhaice maghiare pe care le îmbină cu dansuri cu influențe românești. Nivelul de asimilare a fost unul foarte ridicat. Însă la nivelul autorităților europene s-a recomandat iar la nivelul autorităților naționale se încearcă să se protejeze cultura, limba și tradițiile ceangăilor. Între aceste asemenea demersuri se numără și inițiativa ce se conturează (proiectul este vizitabil dar încă nu e finalizat în toate detaliile) la Zăbala, în județul Covasna - Muzeul Etnografic Ceangăiesc. Amenajat într-o fostă gospodărie țărănească de la începutul secolului 20, muzeul este o scurtă incursiune în istoria zonei, cu mai multe mici expoziții care dezvăluie detalii și povești poate prea puțin știute. Integrat atât de bine în planul arhitectural al comunei încat ai șanse mari să treci de el dacă nu știi exact unde și ce cauți, muzeul e de găsit pe drumul comunal DC10, în direcția opusă Bisericii Reformate din intersecția cu DJ121 (stânga în direcția de deplasare dinspre orașul Covasna). [Casă tradiţională din Zăbala.] Prima casă din curte, pe dreapta, a fost de fapt locuința unuia dintre oamenii importanți din viața satului – familie de gospodari instăriți (Pozsony), cu școală, lideri ai comunității. Odăile deschise spre vizitare sunt ca o poartă în timp spre viața de odinioară a unei familii burgheze din Zăbala. Pe lângă plita și obiectele casnice, sunt expuse fotografii ale membrilor familiei, piese de mobilier (chiar o cameră de oaspeți din perioada interbelică) și de îmbrăcăminte, documente civile. ["Sufrageria" familei Pozsony, anii 1900.] Clădirea dedicată culturii ceangăilor este una distinctă și expune, pe două niveluri, elemente de artă populară tradițională din colecții private, aduse împreună pentru a prezenta interioare din diverse zone locuite de reprezentați ai acestei etnii – textile, covoare, ceramică, icoane - dar și momentele esențiale ale vieții, cu manifestările sacro-religioase – nașterea, nunta, înmormântarea. Nu lipsesc costumele populare, obiectele de cult religios și cele ce evocă activitățile și meșteșugurile practicate de membrii comunităților. [Ladă de zestre de la 1803.] O expoziție care ni s-a părut foarte atractivă este cea de cufere și lăzi de zestre, amenajată într-o a treia clădire, unde curatorul ne-a spus că se dorește organizarea de expoziții temporare pe diverse teme cu specific popular și tradițional. Cea pe care am găsit-o noi ni s-a părut foarte interesantă. Piesele expuse sunt adevărate opere de artă, pe care mulți au ajuns să le vâneze și să le tranzacționeze la prețuri deloc mici în târguri de antichități – cufere și lăzi de zestre din lemn, cutii de bijuterii și dulapuri de perete pictate cu motive florale secuiești, unele cu o vechime apreciabilă, datând încă din 1909 sau chiar din 1803(!!!), dacă ar fi să ne luăm după detaliile grafice. Unele dintre lăzile de zestre au chiar și documentele însoțitoare în care sunt enumerate și descrise detaliat, unul câte unul fiecare dintre obiectele cu care tinerele fete veneau în casele soților.  [Foi de dotă cu inventarul lăzilor de zestre.] O inițiativă lăudabilă dusă la îndeplinire în urma colaborării mai multor entități publice și private și care merită cu prisosință măcar o oră din timpul tău dacă ajungi în zonă. Biletul costă 5 lei/persoană iar pentru grupurile mai mari de 10 persoane se plăteşte o taxă de vizitare de 50 lei/grup. În limita posibilităților, este posibilă vizitarea muzeului și în afara programului, cu programare prealabilă la telefoanele din această pagină.

Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu Secuiesc este o bună ocazie de a face o plimbare în trecut, umblând printre obiecte din alte vremuri, care povestesc viața și lumea timpurilor străvechi. Povestirile trecutului încep cu clădirea, care poartă numele de Vila Haberstumpf, în care în anul 2016 și-a găsit loc muzeul. Clădirea a așteptat mai mulți ani să fie renovată, ca în sfârșit să fie restaurată atât de bine! Parcă ne întoarcem în timp când umblăm prin odăile care adăpostesc expozițiile; ori în curtea muzeului, care a fost amenajată cu bănci, loc bun de recreere😍 dar şi cu parcare pentru biciclete şi maşini. [Vila Haberstumpf în lumina lunii pline. 🤩] Vila a fost construită de un arhitect renumit - Károly Haberstumpf, ca rezidență a sa, în anii 1899-1900 (după o inscripție descoperită la renovările din 2015, construirea acesteia s-a terminat la Revelionul anului 1899). În timpul comunismului vila a fost naționalizată. Din anul 1948 a adăpostit Sanatoriul Județean de Pneumo-fiziologie, iar între 1966 și 1982 secția de maternitate a orașului. După aceasta a fost transformată în școală, funcționând până la sfârșitul anilor 1990. Nepoții arhitectului Haberstumpf au revendicat clădirea, iar apoi au vândut-o orașului Odorheiu Secuiesc; au considerat important ca vila să fie utilizată și în continuare în scopuri publice, comunitare, iar oraşul a hotărât că cel mai bine ar putea folosi la adăpostirea relicvelor trecutului. Muzeul Haáz Rezső încearcă să prezinte expoziții temporare inedite, prin care putem înțelege mai bine trecutul și poate învățăm câte ceva, pentru a nu repeta greșelile acelor timpuri. La data documentării noastre puteau fi vizitate trei expoziții: Prin spini / sunt prezentate Capitole din istoria de 350 de ani a Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc – în subsol [Expoziţia "Prin spini".] Expoziția cea mai de seamă la data vizitei noastre, am regăsit-o în subsolul clădirii, şi chiar ne-a făcut să simțim că am făcut o călătorie în timp! O expoziție super tare, interactivă și distractivă în același timp. Când cobori scările, parcă ajungi într-un labirint al trecutului. Efectele audio-vizuale readuc la viață directorii și profesorii Colegiului Reformat, care prin „spini au ajuns să crească trandafiri”. Trecutul revine la viață și parcă devii unul dintre elevii Colegiului Reformat. Poți să te așezi în băncile amenajate ca o sală al colegiului, lângă care sunt expuse și elemente educaționale ale diferitelor cabinete. [Sala de clasă interactivă.] Dacă am fi profesori cu siguranță ne-am aduce elevii la o vizită al acestei expoziții, în care poți cunoaște o parte a istoriei orașului prin prezentarea trecutului colegiului... astfel ora de istorie ar deveni o experiență inedită! ❤️  A doua expoziţie este Cornul abundenței/ Luxul în lumea nobiliară transilvăneană – la parter. Când te plimbi printre piesele de vestimentație și podoabele prețioase expuse, îţi poți imagina bogăția nobilimii din Transilvania în secolele al 17-19-lea. În prima încăpere găsești bijuterii și accesorii ale femeilor nobile, din care reiese faptul că erau la fel de pretențioase ca nobilimea europeană. Elaborarea amănunțită a pieselor merită o atenție detaliată. Încăperea imediat următoare găzduiește accesoriile bărbaților nobili, care erau la fel de dispuși să cheltuiască mici averi pentru a-și satisface vanitatea. [Expoziţia "Cornul abundenței".] Te sfătuim să planifici un timp mai îndelungat de vizită, pentru că numai această expoziție conține aproape 200 de obiecte. Iar a treia este Vestigiile Revoluției 1848-49 din colecția de relicve pașoptiste din Arad – la parter, alcătuită din relicve foarte interesante. Sunt obiectele personale ale celor treisprezece generali, care au fost executaţi la 6 octombrie 1849 în Arad, în urma Revoluției și luptei pentru independență de la 1848-1849. Obiectele personale povestesc despre viața și obiceiurile acestor figuri iconice ale Revoluției. Expoziția conține și diferite arme din aceste vremuri întunecate, deci dacă ești pasionat de astfel de obiecte, aici este locul tău! [Obiecte din colecţia de relicve paşoptiste.] Alături de aceste expoziții mai găsești expuse lucrările lui Haáz Rezső, renumitul pictor și fondatorul muzeului. Haáz Rezső a fost mai întâi profesor al Colegiului Reformat din Odorheiu Secuiesc, apoi a devenit inspectorul internatului, iar la un moment dat și președintele acestuia. A început colectarea operelor de artă populară, cu ajutorul elevilor interniști, care aveau obligația ca după ce reveneau din vacanțe, să prezinte câte un obiect adus de acasă. Muzeul cu colecția colegiului și-a deschis porțile publicului vizitator după 1913, iar în anul 1950 a devenit muzeu de stat, avându-l ca prim director pe Haáz Rezső. [Puzzle cu magneţi. 🥰] Expozițiile vizitate de noi sunt temporare, deci grăbește-te, dacă vrei să fii parte a istoriilor prezentate; iar dacă nu ajungi acum, să nu te superi, pentru că suntem siguri că următoarele expoziții vor fi la fel de bogate și interesante, fiindcă de fiecare dată Muzeul Haáz Rezső organizează expoziții de calitate, care merită vizitate! 😉 În zilele de luni, cu ocazia sărbătorilor religioase și a sărbătorilor de stat muzeul este închis.

Secţia de istorie a singurului Muzeu Naţional din judeţul Braşov se află în Bran, într-o curte vis-a-vis de Castelul Bran... şi ar merita o soartă mult mai bună! Este trist că o instituţie cu un patrimoniu atât de important pentru istoria noastră se chinuie să funcţioneze în câteva camere ale unei foste pensiuni... sperăm ca viitorul să-i rezerve ceva mai bun! “Un pic de istorie: inițial, muzeul a fost deschis publicului spre vizitare în data de 28 aprilie 1957, când s-a înființat în Castelul Bran un muzeu de artă și istorie medievală. Dacă în perioada comunistă istoria regalității a fost sistematic înlăturată, colecțiile de artă decorativă provenite din fondul regal fiind grupate în Castelul Bran doar pe epoci și stiluri, în anii 1997-1998 au fost reconstituite câteva interioare de epocă, decorate în stilul original al reginei Maria a României: „Dormitorul Reginei Maria”, „Dormitorul Regelui Ferdinand” și „Salonul de Muzică”. Deoarece în anul 2006 Castelul Bran a fost retrocedat moștenitorilor principesei Ileana, respectiv nepoților reginei Maria a României, trei ani mai târziu Muzeul Național Bran a fost relocat în clădirile Vămii Medievale Bran restaurate din fondurile Ministerului Culturii și administrate de către muzeu până în data de 25 mai 2018. Pentru că și acest complex arhitectural a fost apoi restituit actualilor proprietari ai Castelului Bran, începând cu data de 1 iunie 2018, noul sediu al Muzeului Național Bran este găzduit într-un imobil situat în zona centrală a Branului, unde sunt depozitate şi expuse bunurile culturale mobile care provin din fondul regal, achizițiile muzeale și donațiile care fac parte din patrimoniul Secției de istorie „Regina Maria”. ” După ce ai vizitat vestitul Castel Bran, fă o vizită şi aici: vei descoperi colecţii şi expoziţii permanente și temporare de obiecte de artă decorativă, piese de artă plastică, obiecte memoriale, cărți cu valoare bibliofilă, obiecte cu semnificație etnografică, fotografii de epocă... nouă ne-au plăcut cel mai mult reconstituirile de interioare din perioada în care Regina Maria şi familia regală a României foloseau Castelul ca reşedinţă privată. [Mobilier sculptat 😍] Sunt expuse foarte multe piese de mobilier de mare valoare, între care „vedetă” este patul cu baldachin din dormitorul regelui Ferdinand, o operă italiană de la sfârșitul secolului al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea, realizat din lemn de tei, arin, nuc, stejar şi molid cu elemente decorative mai vechi, de origine germană, din prima jumătate a secolului al XVI-lea. În vizita noastră am aflat că marele rege nu a dormit niciodată în acest pat, el nefiind prea atras de Castelul Bran, pentru care însă soţia sa făcuse o adevărată pasiune! [Detaliu mobilier încrustat.] În camera alăturată este reconstituit şi dormitorul Reginei Maria, amenajat într-un stil eclectic, în concordanţă cu preferinţele ei estetice. Spirit religios, suverana s-a înconjurat de multe obiecte sacre. Cu toate că a fost crescută în religia anglicană, atmosfera plină de mister a bisericilor ortodoxe a impresionat-o încă din copilărie. În paraclisele ortodoxe în care se ruga alături de mama sa, Maria Alexandrovna, marea ducesă a Rusiei, mica principesă Maria de Edinburgh, viitoarea regină a României, se simţea cel mai aproape de Maica Domnului. Tocmai de aceea, în dormitorul său sunt expuse icoane vechi, precum și un iconostas mic, denumit și tetrapod, cu decor brâncovenesc. Mai sunt expuse aici divanul acoperit cu perne decorative, un scaun Savonarola de inspirație renascentistă, etajera grecească decorată cu încrustații de os, două portrete ale suveranei și o fotografie a principesei Maria a României - fiica reginei Maria și a regelui Ferdinand. [Camerele regilor "Întregitori" ai României.] În timp ce vei parcurge sălile vei afla de la ghizii muzeului foarte multe poveşti interesante despre Regina Maria şi despre cât a iubit ea Branul („Brana mea cea iubită”), unde urbea Braşovului în semn de recunoştinţă pentru eforturile depuse în timpul primului război mondial şi la conferinţele de pace care au dus la realizarea Marii Uniri, i-a oferit în dar Castelul. După umila noastră părere, cel prezentat drept Castel al lui Dracula ar fi meritat să fie promovat şi recunoscut mai degrabă drept Castelul Reginei Maria! Biletul de intrare costă 10 lei pentru adulţi, 5 lei - pensionari şi 2,5 lei - copii, elevi, studenţi; persoanele cu dizabilităţi şi preşcolarii beneficiază de gratuitate. În curtea muzeului există aprox. 10 locuri de parcare, oferite gratuit pentru vizitatori. 

O vizită la Muzeul Regiunii Porților de Fier este ocazia perfectă de a descoperi misterele județului Mehedinți şi de a păşi într-unul dintre cele mai vizitate muzee ale României. Redeschis „după lupte seculare ce au durat mai mult de 15 ani ” - atât s-a întins proiectul de reabilitare - muzeul oferă acum o altă perspectivă: una mai atractivă, mai vie, mai deschisă către public. Aflată la capătul bulevardului Carol, pe malul Dunării, nu departe de centrul orașului, clădirea este una foarte frumoasă și a fost construită pentru a deservi liceul Traian drept internat. Dacă te îndrepţi către ea din centrul orașului, chiar pe bulevard, o să treci şi pe lângă celebrul colegiu. Ținând cont de ceea ce adăpostește acum și ceea ce a găzduit în trecut, noi ne-am simțit ca într-un episod din Harry Potter. Te învăluie așa un amestec de mister și magie, istorie și modernism, curiozitate și cunoaștere... Cei care au vizitat muzeul în trecut vor vedea, simți și aprecia schimbările. Poate fi văzut pe bucăți, adică doar Parcul Arhelogic (ruinele castrului roman), doar interiorul, poți să vezi doar acvariul, iar dacă vrei sau ai timp te poți programa pentru și pentru o plimbare printre stele, pentru că acum are și un Planetariu (o să îţi povestim într-o recomandare separată despre asta). Dar să pășim un pic în lumea pe care o vei găsi în interior. Programul de vizitare este la fel ca pentru orice muzeu, cu excepția zilei de luni, este dechis în fiecare zi de la ora 8.00 până la ora 16.00, ultima intrare facându-se la ora 15.00. Pensionarii beneficiază de o reducere de 50% din prețul biletelor, iar copiii, elevii și studenții se bucură deasemenea de tarife mai mici. [Secţii şi tarife de vizitare.] Se intră cu papucei de plastic (înainte erau de pânză) care au un dispozitiv modern ce te ajută să ți-i pui fără să te apleci sau să îți folosești mâinile 🙂. Toate regulile impuse de pandemie sunt respectate cu sfințenie, iar muzeograful care te întâmpină nu te lasă să intri până nu îți dezinfectezi bine mâinile și îți așezi corect masca. Te îndrumă și îți explică circuitul care acum este bine marcat și de săgețile impuse de aceeași pandemie. La data documentării nu erau disponibile nici audioghidurile, astfel că turul muzeului îl faci singur. Muzeograful care ne-a întâmpinat pe noi, ne povestea că restricţiile au impus suplimentarea informațiilor prezentate. Așa au apărut acele suporturi tip cărți pe care le veți întâlni lângă exponate. De la un moment dat au început să apară din ce în ce mai multe voci care se întrebau de ce nu avem muzee ca afară, printre ele erau și ale muzeografilor, care își doreau, sperau și erau conștienți că ceva trebuie să schimbe. Așa că, atunci când au apărut oportunitățile, fiecare dintre ei a ținut ca modificările să transforme aceste locuri, iar ele să arate ca suratele lor din Palermo sau Florența, iar la Drobeta le-a ieșit! Cetăți-machetă, manechine, corăbii refăcute, poduri-reconstruite, peșteri-reconstituite... s-a dorit ca totul să fie prezentat cât mai aproape de realitate și să fie cât mai veridic. Costume de epocă, lupte istorice desprinse din alte vremuri, străzi pe care le știam din fotografii... toate au fost amenajate şi prezentate astfel încât vizitatorii să plece cu bucuria unor noi descoperiri, cu mai multe informații, cu o dorință mai mare de cunoaștere. 😍 [Vei păşi la propriu peste un sit arheologic!] Vizita începe pe Scara Timpului și dacă te aștepți cumva să te întâlnești cu soldații romani, cu dacii lui Decebal, să „traversezi” de la un capăt la altul Dunărea pe macheta celebrului pod al lui Apolodor din Damasc, să „calci ”pe rămășițele vaselor de ceramică din cultura Gârla Mare sau să admiri podoabele din tezaurul de Hinova... cu siguranță nu te aștepți să vezi o mostră din ceea ce a însemnat în perioada comunistă Piața Sârbilor pentru severineni. Într-un colț al secției de istoriei pe câteva tarabe sunt înșirate produsele pentru care la vremea respectivă severinenii erau invidiați. Pachete de gumă, bomboane PEZ, țigări cu filtru, Vegeta, blugi, casete audio cu muzică , toate făceau parte , la vremea respectivă dintr-un schimb comercial, numit micul trafic, pe care și noi și iugoslavii îl practicau. 😀 [Tarabă din "piaţa sârbilor".] Interesantă este de asemenea reconstituirea deportărilor silite din Bărăgan, dar și a celei mai vechi străzi din Drobeta Turnu Severin, Strada Mare, denumită acum strada Traian. [Reconstituire Strada Mare.] Ca și secția de istorie, secția de științele naturii și Acvariul vă fac mai cunoscut județul Mehedinți. O machetă imensă te “plimbă” pe Dunăre de la intrarea în țară, prin Cazane și până la ieșirea din această zonă. De-o parte și de alta, din câteva casete luminoase te privesc vipere cu corn, broaștele țestoase Hermann sau diverse păsărele, ale căror triluri le și auzi pentru că sunt transmise prin boxe. Sunt sunetele originale, ne lămurește muzeograful, iar înregistrările au fost primite printr-o colaborare cu Muzeul Antipa. De la sud, de lângă Dunăre, ajungi în nordul județului, dar nu oricum ci traversând peșterea Ponicova, o bucată a ei, reconstituită cu tot ceea ce înseamnă: stalactite, stalagmite, lilieci, umezeală. Iar după ce ai vizitat peștera, în afară de miros, poți să te bucuri de frumusețea Pădurii de Liliac de la Ponoarele și să dai nas în nas cu mistreții și căprioarele care trăiesc în zona Podului lui Dumnezeu. Mai mult, într-o prezentare inedită, faci cunoștință cu mamutul de Mehedinți; o machetă interesantă îți prezintă fragmentele descoperite, în zonă, la Batoți. Și dacă tot ai păşit în lumea necuvântătoarelor, ultimul pe listă, dar la fel de interesant, este Acvariul. În întunericul și liniștea subsolului este ca și cum ai fi coborât în adâncurile Dunării. Carași, moruni, nisteri, cegi, crapi, somni, știuci te privesc prin geamul care te desparte, stând câteodată la fotografiat, dar văzându-și rapid de plimbările sau de leneveala lor. În casetele luminate și pline de bule admiri paradisul care încă se mai găsește în apele bătrânului fluviu. Acolo se termină și turul, o ușă se deschide și te trezești direct cu Dunărea în față, e ca și cum ai fi revenit la suprafață dintr-o lume trecută, pierdută, dar regăsită.

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

Braşov este singurul* oraş din România care are în mijlocul său un munte: Tâmpa, arie naturală protejată. Nu pleca din Braşov până nu îl vezi de sus, de pe platforma de Belvedere Tâmpa. Priveliştea pe care o ai asupra oraşului şi împrejurimilor face să merite banii (dacă foloseşti Telecabina Tâmpa) sau efortul, dacă urci pe jos. - Program Telecabina Tâmpa (urcare): L 12:00-23:00, Ma-D 10:00-23:00. 0. O călătorie costă 30 lei/sens, 45 lei dus-întors (adulți), respectiv 20/30 lei pentru copii. După modernizarea finalizată în octombrie 2025, programul telecabinei a fost prelungit până târziu în noapte, devenind singura telecabină din România autorizată să funcționeze și pe timp de noapte; datorită accesibilității complete pentru persoanele cu dizabilități, acestea pot avea acum ocazia să admire de sus unul dintre cele mai frumoase orașe din România! 😍 Dacă ai un pic de condiţie fizică recomandarea noastră este să urci pe Treptele lui Gabony - (marcaj triunghi galben, aprox. 1,5h) şi să cobori pe Drumul Serpentinelor (marcaj triunghi roşu); dar dacă vrei să fie mai uşor, poţi urca şi coborî pe Serpentine. Ambele trasee (pe care le găseşti şi în aplicaţia noastră) au punctele de plecare pe Aleea de Sub Tâmpa, în zona Telecabinei; chiar dacă sunt relativ ușoare, necesită echipament de drumeţie, ca pe orice alt traseu de munte. [Intrarea spre semnul uriaş BRAŞOV.] Puţin mai sus de Belvedere Tâmpa (semnul uriaș BRAȘOV), după câteva zeci de metri de urcuş vei găsi alte câteva puncte de belvedere, asupra Ţării Bârsei, apoi către Şcheii Braşovului, de la care dacă mai mergi câteva zeci de metri spre Sud vei avea la picioare zona dinspre Predeal, cu cartierul Răcădău. [Punctul de belvedere de deasupra semnului BRAŞOV.] O poveste interesantă: între anii 1950-1960 Braşov a fost unul din oraşele din fostul bloc comunist care au purtat numele dictatorului sovietic I.V. Stalin. Conducătorii de atunci ai oraşului chiar au "scris" numele acestui pe muntele Tâmpa, din brazi plantaţi pe un versant golaş; deşi între timp aceştia s-au amestecat cu foioase, se spune că la o privire atentă dintr-un anumit unghi, dinspre oraş, vei întrezări numele STALIN spre vârful muntelui, în stânga cablului telecabinei! Noi nu am reuşit să îl vedem... [Belvederi de pe Vf. Tâmpa.] În prezent, pe muntele Tâmpa este scris numele oraşului - BRAŞOV - din nişte litere uriaşe care sunt iluminate pe timp de noapte, fiind vizibile de la câteva zeci de kilometri când vii dinspre Târgu Secuiesc, Târgu Mureş sau Sibiu. Muntele găzduiește o microrezervație floristică de aprox. 2 ha ce are scopul de a conserva stâncăriile calcaroase de pe vârf, care adăpostesc numeroase specii de plante protejate (toporași, clopoței, cimbrișor, mătăciune, barba ungurului...). *Unii ar spune că mai e și Piatra Neamț cu a ei Pietricica - dar încă se dezbate intens dacă aceasta este un deal sau un munte. 🙂

Piramidele de la Şona (sau Movilele de la Şona) sunt o atracţie interesantă pe care o poţi găsi uşor în apropiere de Făgăraş (la aprox. 7 km). Sătenii le spun „guruieţe” iar despre originea lor există multe teorii, care pleacă de la a fi nişte tumuli (morminte ale conducătorilor unor populaţii ce au traversat aceste pământuri cu vreo două mii de ani în urmă) până la a fi rezultatul unor alunecări de teren.  “Majoritatea celor care trăiesc în Ţara Făgăraşului pe care îi vei întreba despre ele îţi vor spune o poveste foarte frumoasă despre Movile, cum că ar fi de fapt noroiul curăţat de pe încălţăminte de nişte uriaşi după ce au traversat râul Olt, care în vremurile vechi era mult mai lat şi mai mlăştinos decât acum!” Indiferent care le e originea, dacă eşti cazat în zonă sau eşti în trecere pe DN1 prin municipiul Făgăraş, un popas aici îţi va oferi o frumoasă perspectivă asupra Ţării Făgăraşului, mai ales vara când totul este verde în jurul tău şi clar în faţa ochilor. Poţi să te şi caţeri pe oricare dintre cele 8 movile, dar cu grijă. Unii le asociază tot felul de fenomene ciudate, paranormale chiar: cică vulpi care ar fi săpat culcuşuri în interiorul lor nu au mai ieşit de acolo; sau: cei care au încercat să le sape în căutare de comori au început să audă tot felul de zgomote nepământeşti iar din movile au început să iasă mirosuri de nesuportat... Noi doar ne-am plimbat pe acolo şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de faptul că bateria telefonului cu care am făcut poze s-a descărcat foarte rapid... în câteva minute a ajuns de la peste 80% la sub 10%, s-a închis şi nu l-am putut reporni decât după ce am plecat de acolo. 😮 [Image] Dacă vremea e bună şi nu e noroi, poţi ajunge cu maşina până la movile; dacă nu, o poţi lăsa la marginea satului Şona şi vei mai avea de parcurs pe jos câteva sute de metri. Recomandarea noastră e să mergi totuşi doar dacă e vreme frumoasă, ca să te poţi bucura de natură şi de privelişte.

Sub protecţia Bisericii Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului s-a infiinţat în sec. XIV prima şcoală de pe teritoriul României, menţionată în 1399 de către Papa Bonifaciu care vorbea „despre ciracii (elevii) din Şcheii Braşovului“. Şcoala de piatră a fost construită în 1597 şi reclădită în 1760, adăugându-i-se un etaj. Începând cu anul 1559, limba de predare în această şcoală era româna. Aici s-a scris prima gramatică românească iar Diaconul Coresi a tipărit primele cărţi în limba română (pe hârtie fabricată într-o manufactură braşoveană).  Muzeul Primei Şcoli Româneşti cuprinde mai multe săli şi expoziţii tematice foarte interesante şi puteţi vedea aici cărţi şi documente vechi, de o valoare inestimabilă pentru poporul român:  • Sala „Cartea și Cărturarii brașoveni” aduce un omagiu celor care au contribuit la formarea culturii române așa cum o știm astăzi prin muzică, artă, literatură, dar și prin începuturile lor de traducere și copierere ale operelor valoroase.  • În sala „Cartea, factor de unitate naţională" vei vedea scrieri precum: „Biblia de la Bucureşti" (1688), „Cazania lui Varlaam" (1643), „Îndreptarea legii" de la Târgovişte (1652), dar și peste 80 de hrisoave domnești (unele dintre ele cu foiță de aur).  • "Sala cu vatră" te va purta în vremea medievală pe care o reprezintă prin icoanele și decorul sătesc, autentic. Pentru că nu există personal permanent îţi recomandăm să suni înainte de ajunge la Muzeu şi să te asiguri că poate fi vizitat. 

O plimbare până la Turnul Belvedere îţi propunem! ...asta dacă te afli în Sovata, staţiunea cu cel mai mare lac helioterm din lume şi n-ai chiar gustul de plajă/ ori de baie, iar ideea unui traseu de 7 ceasuri îţi dă pace complet.  Nu îţi ia mai mult de 30 de minute, o oră maxim – doar dacă eşti cu o gaşcă de pitici, ori cu un batalion de bunici (nu glumim, chiar este un loc potrivit pentru ambele categorii). Iar dacă ești cam istovit și vrei doar să vezi priveliștea din cel mai înalt punct din Sovata, poți veni direct cu mașina, dinspre centrul orasului ... un traseu mai rapid ce-i drept, dar mult mai puțin spectaculos. [Cum, am ajuns deja? 😀] Pe jos, e simplu tare: traseul porneşte de pe malul Lacului Ursu spre Lacul Aluniș și de acolo, o aruncătură de băț până la faimosul Turn Belvedere. La ce să te aştepţi: traseu marcat, cu dificultate foarte mică, fără taxă de intrare, alei frumos pavate cu piatră cubică, acces non-stop. Ce găseşti pe „traseu”: zone cu aparate fitness (în aer liber), zone de joacă pentru copii, piste de alergat. 😍  Și nici nu am avut timp să ne bucurăm pe îndelete de priveliştea dealurilor, că deja am ajuns la capătul traseului, marcat de construcţia punct Belvedere. Ce ar trebui să știi odată ajuns: fumatul în construcție este interzis, aprinderea focului în împrejurimi exclusă, accesul pe timp de furtună, viscol și vânt puternic este interzis (așa că dacă vei veni în perioada 15 Noiembrie – 15 Martie vei găsi turnul inchis). Într-una din vizitele noastre de documentare, pe vreme bună, am avut ocazia să urcăm în el iarna pe vreme bună şi am profitat ca să facem câteva poze - le găseşti în galerie şi îţi poţi face o idee despre cum se văd împrejurimile iarna 😍 [Vedere de iarnă, cu semne de "bună creştere" (nu faceţi ca ei!).] Accesul copiilor sub 14 ani este permis doar sub supravegherea unui adult. Intrarea este gratuită, dar atenţie! pentru siguranță, se limitează la 50 de persoane, așa că înainte de a urca, aruncă-ți o privire estimativă către vârf (nu va fi nimeni care să contorizeze, așa că paza bună trece primejdia rea)! Suprafețele de circulație pot fi alunecoase în perioade cu precipitații, așa că fii cu băgare de seamă cât urci treptele ce deși-s spiroidale, nu-s deloc greoaie. [Detalii binevenite referitoare la împrejurimi.] Odată ajuns sus, în turnul înalt de 28 m, ai să ai o panoramare 360 grade minunată a dealurilor învecinate cu localitatea, iar cât privește orașul ai să-i poți admira partea centrală, estică și nordică.  Poate te aștepți să vezi lacurile, dar să știi că-s adâncite în desișul pădurii; niște ilustrații explicative ce se suprapun cu priveliștea vin în ajutor, cât să-ți faci o idee unde se află fiecare si ce alte puncte de interes scrutezi.  Ce am mai găsit noi aici şi sperăm să găseşti şi tu: multă linişte, aer tare şi multă – (da' multă!) curăţenie. 💚 Un aspect care ni s-a părut interesant: iniţial, turnul trebuia să fie construit în staţiune, dincolo de Lacul Ursu, undeva în zona străzii Vulturului dar pentru că terenul nu era foarte stabil iar fundaţia nu ar fi fost destul de rezistentă, cei de la Primărie au decis să fie construit pe amplasamentul actual.

Bătrânul Turn cu Ceas – Turnul Orelor – Turnul Porții – oricum i-ai spune vorbești despre simbolul ce străjuiește de secole intrarea principală în cetatea medievală Sighișoara. Se numește așa datorită ceasului cu statuete, unic în România, aflat la etajul al patrulea și constituie imaginea emblemă a Sighișoarei. Spre deosebire de celelalte turnuri ridicate și apărate de breslele cetăţii, Turnul cu Ceas aparținea întregii comunități.  Principalul punct de intrare în cetate - opus celui străjuit de Turnul Croitorilor- găzduiește Muzeul de Istorie (singurul muzeu din România organizat pe verticală) - și te va copleși prin maiestuozitatea sa, încă înainte de a-i trece porțile. [Turnul orelor văzut de pe platforma panoramică.] Ai să remarci pe fațada dinspre Orașul de Jos, în dreapta ceasornicului, instalația rotativă cu cele șapte figurine ce reprezintă zilele săptămânii. În partea stângă este pictată stema municipiului și a celor șapte scaune săsești; iar în dreapta fațadei o inscripție în limba latină - ce s-ar traduce cam așa: ... s-a transmis memoriei posterității că acest turn a fost distrus de acel oribil și jalnic incendiu în anul 1676; că a fost restaurat, mai întâi, în anul 1678 prin strădania strămoșilor; după aceea în 1774, când a fost reparat și pus în funcțiune și orologiul; din nou turnul a fost reparat în anul 1894. În nișa dinspre cetate a Turnului cu Ceas sunt amplasate câteva sculpturi: Justiția și Dreptatea, Ziua și Noaptea în lateral și Zeița Pacii și Toboșarul în partea de jos. [Detaliu nişa dinspre cetate.] Având o înălțime de 64 m, turnul are la bază forma unui dreptunghi pe care se ridică patru etaje - al cincilea etaj (retras în interior cu 1,40 m) este înconjurat de un balcon deschis. Ai să mai observi lipsa ornamentelor și linia dreaptă, a primelor doua etaje despicate pe alocuri de înguste ferestre. Linia e întreruptă de 8 elemente de construcție între care existau înainte guri de tragere. La etajul al treilea elementele ies din perete cu cca 3m. [Cocoşul "meteo" 🙂] Acoperișul e piramidal, înalt de 34 m; deasupra lui se ridică două cupole în formă de bulb, iar partea de deasupra se încheie cu un mic glob. Ce ai să vezi în partea de sus înălțându-se este un stâlp meteorologic, în vârful căruia se află un cocoș ce se rotește în bătaia vântului - când cocoșul stă cu fața spre apus să știi că va ploua. Deasupra galeriei de lemn, pe cele patru laturi ale bazei acoperișului, se ridică patru turnulețe înalte de 12,5 m - ce deși acum poate îți par simple elemente decorative, pe vremuri inspirau groază, căci erau însemnele jus gladii adică dreptul sabiei (dreptul cetății de judecată și de condamnare la pedeapsa capitală). Forma actuală a Turnului cu Ceas datează din anul 1677 și de datorează unor constructori din țări străine - care l-au reconstruit în stilul baroc. Nu se știe cum arăta acoperișul înainte de incendiul din 1676. Știm în schimb că în 1874 a avut loc o renovare generală a turnului iar atunci țiglele simple au fost înlocuite cu cele smălțuite pe care le vedem şi astăzi. [Ţiglele colorate în alb, galben, roşu şi verde.] Până în anul 1556, turnul a adăpostit Sfatul cetății, iar din 1899, așa cum menționam mai devreme, Muzeul de Istorie (parte din el – căci tot de el aparține și Muzeul de Arme şi Camera de tortură). Înainte să te grăbești să urci cele 110 trepte spre locul instagramabil preferat 😀, etajul al V-lea, în galeria unde pe vremuri (în 1619) la zile de sărbătoare, cânta fanfara, fă-ți timp și pentru restul etajelor. Nu ai să beneficiezi de un ghid, așa că îți recomandăm să citești panourile descriptive din încăperi... sperăm să îţi fie de ajutor şi cele prezentate de noi în continuare! [Intrarea în Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas.] Parterul are aceeași formă ca și a Turnului Croitorilor, pereții au o grosime de 2,35 metri și sunt construiți din piatră de râu. La etajul I sunt expuse plăcuţele originale care denumeau sălile muzeului în prima amenajare a acestuia (anii 1900) iar în prima sală, exact cum intri, ai să vezi o veche machetă a cetății realizată în 1952 de un istoric local, Julius Misselbacher, la comanda Muzeului de istorie. Aflăm din plăcuţa de lângă machetă că "s-a realizat pe baza planului oraşului aflat la arhiva de război din Viena, completat cu desene, planuri, vederi care documentează situaţia arhitectonică la anul 1735. Numai 3-5% a fost reconstituită fără documente, dar în analogie cu case similare vecine." [Sighişoara în anul 1735.] Tot aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europi (aprox. 2000 î.C.),  despre care am aflat ulterior că e doar o replică (perfect normal având în vedere valoarea arheologică uriaşă), originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. [Artefact cultura Sighişoara-Wietenberg din Epoca Bronzului.] La etajul al II -lea vei găsi Farmacia Medivală, unde sunt expuse vechi instrumente medicale, flacoane inscripționate (unele păstrate de pe la 1670) şi cărţi vechi de specialitate care dau o idee asupra evoluției farmaceuticii și tehnicii medicale a vremii. Aflăm aici că primii "doftori" au fost de fapt bărbierii (primul bărbier atestat documentar la Sighişoara a fost Valentius Barbitonsor, în 1522), a căror breaslă era atât de importantă încât a avut şi un Turn, amplasat până prin 1631, între Turnul cu Ceas şi Turnul Fierarilor (în zona scărilor de azi). [Sifon pentru anestezie şi trusă pentru amputaţii, sec. VXIII-XIX] De aici, după ce treci pe lângă o uşă din lemn ce datează din 1536 😮 urci la etajul 3 unde într-o cameră cu un plafon superb boltit se află expoziţi anumită Breselele Sighişorene. Printre tot felul de obiecte realizate de cele câteva zeci de bresele care au funcţionat în Sighişoara până în 1872, n-ai cum să nu remarci niște încălțări pentru evenimente, șic, ce-ți vor creiona și mai bine tabloul epocilor trecute. Tot aici îți va atrage atenția mobilierul realizat într-o suită de stiluri: de la cel medival, la cel renascentist ori biedermaier; inclusiv o masă din lemn foarte valoroasă datorită vechimii (sec. XVI). [Dulapuri medievale.] La etajul al IV-lea se află mecanismul celebrului orologiu. Ceasornicul are două cadrane cu diametrul de 2,4 metri așezate pe fațadele turnului. Alături de cadrane, sunt tăiate în zid nișe înalte de 2,4 metri și late de 1,8 m unde se află figurinele ce simbolizează zilele săptămânii. [Mașinăria ceasului poate fi admirată printr-un perete de sticlă.] Nu se cunosc date despre prima instalare a ceasului din turn și a figurinelor sale. Prima mențiune atestă faptul că, în anul 1648 cadranul ceasului este înnoit și s-au adăugat sferturile de oră. Se presupune că și înainte au existat statuete, dar au fost distruse, cel mai probabil împreună cu ceasul, în timpul marelui incendiu, asta deoarece nișele unde se află figurinele par a fi făcute odată cu ridicarea zidului. Cert este faptul că figurinele au fost refăcute, în forma păstrată până astăzi, în 1677 de un meșter necunoscut. Reparat în mai multe rânduri, ceasului i se adaptează, în 1906 un mecanism electric, la care micile statui nu au putut fi conectate. Ele au reînceput să funcționeze abia în 1964 când meșterii Konradt (tată și fiu) au reușit să-l repare, realizând în același timp și un dispozitiv ce permite continuarea mișcării figurinelor, timp de câteva ceasuri chiar în cazul opririi curentului electric. Statuetele au înălțimea de 0,80 m și sunt sculptate în lemn de tei. Dacă priveşti dinspre Oraşul de Jos, cum urci, vei vedea figurinele care reprezintă zilele săptămânii. La miezul nopţii ele se mişcă de la stânga spre dreapta iar în dreptul  ferestrei vei vedea figurina ce reprezintă ziua în care te afli. În nişa de sub ea se pot vedea două figurine: în stânga Toboşarul iar în dreapta Călăul, ca avertisment pentru răufăcători. [Figurinele dinspre Oraşul de Jos.] Figurinele ce reprezintă zilele săptămânii au pe cap câte un simbol care-o reprezintă, conform credințelor medievale. Cum probabil, în tranzit fiind, n-ai să vezi decât una, îți vom povesti mai multe despre toate: Duminica, ziua soarelui, este întruchipată de o femeie în veșmânt albastru și fustă roșie, care are în jurul capului raze aurii. Poartă simbolul aurului. Lunea – simbolizată de zeița Selene (identificată și cu Artemis sau Diana) are în mâini arcul și săgeata, iar pe cap luna - simbol al argintului. [Duminică şi Luni.] Marți – zeul Marte – simbolul războiului și al morții - pe cap are semnul zodiei berbecului și simbolul medieval al fierului. Miercuri – Mercur - zeul comerțului (și al hoților). În concepția astrologiei medievale, planeta Mercur făcea legătura dintre Soare și Lună. Apare sub forma unui tânăr cu cămașă roșie, pieptar verde și cizme. Are pe cap simbolul mercurului. [Marţi şi Miercuri.] Ziua de joi – este reprezentată de Jupiter (Zeus la greci) ce îsi sprijină piciorul drept pe globul pamântesc și ține în mâini însemnele fulgerului și tunetului. Poartă pe cap simbolul cositorului. Vineri – este întruchipată de Venus (Afrodita la greci) căreia un amoraș îi ține o oglindă, și pe care ea îl mângăie cu mâna dreaptă. Pe cap are Luceafărul, simbolul astrologic al planetei Venus ce era și simbolul cuprului. Sâmbătă – este simbolizată de zeul Saturn - asociat și cu zeul timpului - Chronos dar și cu zeul agriculturii, al păcii și al abundenței. Se presupune că pe vremuri avea în mână un copil (aluzie la celebra legendă). În antichitate picioarele statuii erau acoperite și erau dezvelite doar în ziua când era sărbătorit. Așa s-ar explica faptul ca piciorul drept are formă de proteza vopsită în negru. Pe cap poartă simbolul plumbului, al nopții, opus luminii și soarelui. În antichitate sâmbata era considerată „seara” /sfârșitul săptămânii. Dinspre cetate – ai să vezi la baza firidei de lângă ceas două statuete: în stânga una înveșmântată în albastru cu o ramură de măslin în mână – ce simbolizează Zeița Păcii; în dreapta, un toboșar cu cămașa albastră bate sferturile de oră. Deasupra lor, în dreapta e poziționată Zeița Dreptății cu balanța în mână, iar lângă ea Zeița Justiției, legată la ochi și cu sabia ridicată în mâna dreaptă. [Figurinele dinspre Cetate.] Cele două zeiţe sunt flancate de doi îngeraşi care reprezintă Ziua (ce are o lumină pe cap și o inimă în mâini) și Noaptea (ce poartă în ambele mâini câte o torță); mişcându-se alternativ, la 6 dimineaţa şi 6 seara, marcau începutul şi sfârşitul zilei de muncă (de 12 ore) a meşteşugarilor din Cetate. [Noaptea, pregătindu-se să intre în Cetate 😍] La ultimul nivel o expoziţie dedicată lui Hermann Julius Oberth (1894-1989) - unul dintre cei trei părinţi-fondatori ai rachetei și astronauticii, care a făcut liceul aici, în Sighişoara - îți va face trecerea către punctul de belvedere preferat al turiștilor, de unde se poate admira o panoramă desăvârșită a Sighișoarei. Cu puncte de trimitere și kilometri calculați către majoritatea orașelor importante din Europa. [Vedere de pe terasa de belvedere.] Programul de vizitare este de la 9 – 15:30, de marți până duminică (luni este închis), plata se face doar cash, biletul pentru elevi/studenți este 5 lei, iar pentru adulți 20 lei. Dacă ai buletin de Sighişoara beneficiezi de 75% reducere 😊 - mulţumiri pentru ajutor 🙏 Raluca Brankundi, contributor Unde Mergem®