Pe drumul spre/dinspre Poiana Braşov vei găsi un loc care îţi oferă cea mai frumoasă perspectivă a Braşovului. Indiferent de anotimp, fie zi sau fie noapte, merită să faci un popas într-una din cele trei parcări care constituie acest punct de belvedere!  ...Păcat de "rănile" din ce în ce mai adânci care apar în dealul Warthe, vizibile foarte bine de aici!😔

Între Coronini și Sfânta Elena, deasupra Coroniniului, se află un platou carstic, punctat de terenuri agricole, pășuni și fânețe, păduri tinere, parte a Parcului Natural Porțile de Fier, loc de admirat flora și fauna bogate în specii de arbori, flori, păsări de mici dimensiuni, reptile etc. dar și peisaje uimitoare, zări îndepărtate, contururi nemărginite. [Platoul Sfânta Elena.] Pentru că în zonă bate un vânt numai bun de transformat în energie, pe câteva zeci de hectare s-a construit un parc eolian cu mai bine de 20 de turbine. Datorită rețelei de drumuri amenajate odată cu amplasarea parcului eolian, accesul la peisaje de poveste și panorame de vis este mult mai ușor. Vorbim de aproximativ 40 km de drumuri, ideale pentru mountain-biking, off-road-ing sau chiar trekking, oferind acces pe văile pline de atracții naturale. Intrarea în parcul eolian este permisă dar e posibilă necesitatea anunțării ei și pe traseu se mai poate întâmpla câte o verificare din partea personalului de pază. [Ia ca reper cele 3 relee care se văd undeva pe culme.] Din DN57 Moldova-Nouă – Orșova ia direcția Sfânta Elena, prin zona numită Vărad. Drumul este asfaltat. Prima intersecție este în zona numită Priod. De aici asfaltul continuă către Sfânta Elena și mai multe variante pietruite sau de pământ se desprind în direcții diferite, ducând spre puncte de belvedere și atracții naturale. Noi am ales să mergem „la relee”. De la Priod, după ce se iese de pe asfalt, drumul e practicabil dar e recomandabilă o mașină de teren. La început vei merge pe un drum pietruit amenajat de cei de la Enel (vei şti că eşti pe drumul bun dacă vei vedea pe marginea drumului  o placă pe care scrie "Enel, staţie Sfânta Elena"). [Punctul de ieşire de pe drumul asfaltat.] Apoi, până la relee, pe culmea Văradului, e drum de țară; iar de la un punct chiar recomandăm renunțarea la mașină și deplasarea pe jos până în zona de belle-vue. Noi aşa am făcut atunci când am ajuns la prima pădurice; pentru că după ea drumul se îngusta destul de mult iar ramurile arboretului puteau lăsa urma pe vopseaua maşinii, am preferat să o lăsăm aici, la umbră şi am purces pe un urcuş destul de uşor şi foarte agreabil, în triluri de păsărele şi miros de liliac sălbatic de mai 🙂 Astea sunt coordonatele locului unde am lăsat maşina: de aici se văd releele şi vei face vreo 10 minute pe jos; sau poţi merge cu maşina dacă nu îţi pasă de vopsea 😉 [Pădurea de dinaintea culmii Văradului.] Am fost avertizați în legătură cu eventuala prezență a viperelor, așa că ne-am echipat corespunzător (ghete pe gleznă, pantaloni lungi), dar nu ne-am „bucurat” de întâlnirea cu vreuna (ori alt șarpe); nu ne-am supărat deloc. 🙂 [Pe culme, pe lângă relee.] Urmând poteca, după ce treci de relee, se deschide în fața ta geografia copleșitoare a malurilor celui mai mare defileu european, priveliștea superbă asupra locului unde se îngustează Dunărea, asupra cetăților Golubac (malul sârbesc) și Ladislau, asupra insulei Ostrov, iar în zilele senine și cu aer curat poți vedea până departe spre Baziaș, ghicind, cu puțină imaginație, locul pe unde intră Dunărea în România. Grozav ar fi să vii la apus, când pe scena orizontului soarele dă un spectacol de gală, inundând cerul și apele în nuanțe fierbinți, năucitoare. [Unul dintre cele mai spectaculoase puncte de observaţie din România! 😍] Ar prinde tare bine niște indicatoare din loc în loc pentru o orientare cât de cât în spațiu. Sunt multe variante de trasee și e dificil să ajungi la ele dacă nu ești localnic sau nu plătești pe cineva pentru servicii de ghidaj. Iar asta deși se poate traduce în beneficii financiare pentru cei ce prestează astfel de servicii, credem că pe termen lung aduce mai mult dezavantaje, demotivând mai degrabă turiștii. Pe de altă parte totuși, în lipsa unui management turistic integrat al zonei, poate e mai bine să nu fie prea mulți turiști, păstrându-se astfel mai în siguranță patrimoniul natural sălbatic. Dacă mergi, fii responsabil, te rugăm! [Apus de soare peste "marea de la Dunăre" 🤩] Deci dacă vă doriți o vacanță pe Clisura Dunării, nu vă limitați la Cazanele Mici și Cazanele Mari, nu vă opriți la Mraconia. Clisura înseamnă mult mai mult și frumos. ┄ - am localizat pe hartă ultimul punct vizibil pe hărţile Google. De aici va trebui să te bazezi pe orientarea ta pe teren având ca reper releele radio vizibile (aproape) de pe orice porţiune a drumului; click pentru coordonatele punctului de belvedere.

Pe dealul Golberich se află unul dintre cele mai frumoase puncte de belvedere ale Sighișoarei, care oferă o panoramă superbă asupra unei bune părți a orașului și în special, către Cetate. Pentru identificarea corectă a celor mai importante clădiri care pot fi văzute de aici, cu sprijinul mai multor asociații din zonă a fost amplasat un panou informativ. [Panou informativ și vedere către Cetate.] Pentru a ajunge aici ia ca reper strada Izvorului, din care urcă spre deal mai multe cărări de pământ. Pentru că nu sunt foarte multe locuri pe unde să îți lași mașina pe marginea străzii, îți recomandăm să vii pe jos, din zona Cetății vei face o plimbare agreabilă de cam jumătate de oră, sau cu bicicleta – caz în care să fii pregătit pentru o porțiune de urcuș susținut. Un pic mai sus de panoul informativ sunt instalate și câteva bănci din lemn, deci poți lua cu tine și ceva pentru picnic.  Dealul Golberich era cunoscut în perioada medievală de sași sub numele Galtberg, care se pare că ar proveni de la Galtvieh (junincă), ceea ce presupune faptul că în Evul Mediu aici era un loc de păşunat pentru animale, care nu produceau lapte şi care de obicei înnoptau aici. Ulterior, aici se va ridica apoi un cartier distinct al oraşului, aflat lângă una dintre cele mai liniştite zone din oraş preferată mult timp de protipendada oraşului - Lunca Poştii sau Postland. Numele acestui loc este legat în mare parte de activitatea poştei, aici aflându-se una dintre stațiile de poștă (deservite de poștalioane) din Transilvania sec. XVIII unde se făcea transferul pasagerilor, a bagajelor și coletelor poștale transportate. Zona era foarte bogată în iarbă și fân, folosite pentru hrana cailor care trăgeau poștalioanele (trăsuri mari cu spații pentru pasageri, bagaje și colete poștale) iar zona era folosită pentru obținerea de iarbă și fân cu care aceștia erau hrăniți, mai apoi funcţionarii poştei amenajându-şi mici grădini pentru uzul propriu.

Biserica reformată fortificată este cel mai important monument arhitectural al municipiului Sfântu Gheorghe, fiind și singura construcție din oraș care s-a păstrat din perioada medievală.  Construită undeva prin sec. XIII, menționată pentru prima dată într-un document din 1332, a căpătat forma și aspectul din prezent pe la jumătatea secolului XVI și după câteva reconstrucții și reconsolidări majore, în 1658 (când a fost aproape distrusă de turci și tătari), apoi după cutremurul din 1802. Cea mai recentă și complexă renovare s-a realizat în perioada 2018-2021, după finalizarea căreia a fost și resfințită.  Din fortificațiile complexe care o apărau în perioada medievală s-a mai păstrat în zilele noastre doar zidul interior, care impresionează și el prin masivitate, tehnică de construcție și elementele defensive care încă se mai pot observa: unul dintre cele două turnuri originale, creneluri, bastioane, drumuri de strajă și guri de smoală. Zidul exterior a fost demolat în anul 1786 iar din pietrele acestuia a fost construită clădirea „școlii germane“, care în prezent funcționează ca sală de rugăciune și ca locuință pentru clopotar. Turnul-clopotniță de deasupra intrării este relativ nou, fiind construit în 1829. [Vedere dinspre strada Cetății.] Biserica este de confesiune reformată și servește unei comunități destul de mari, foarte active social și spiritual, cu multe activități dedicate în special familiilor tinere și copiilor. Se țin slujbe duminica și în toate zilele de sărbătoare și destul de des sunt organizate tot felul de evenimente, atât religioase cât și sociale, de binefacere, educative. De aceea, vizitarea se poate face doar cu programare prealabilă, la telefon (te rugăm să suni doar în orele de program prezentate) sau mesaj pe pagina de Facebook a parohiei; iar dacă vrei să mergi cu un grup mai mare, poți organiza vizita scriindu-le în prealabil un e-mail – ai toate datele de contact în această pagină.  Nu se percepe o taxă de vizitare dar bineînțeles, la fel ca în cazul oricărui locaș de cult, o donație simbolică va fi bine primită, utilă pentru lucrări de întreținere, curățenie. [Intrarea în cetate.] Odată intrat în biserică, observă elemente originale păstrate din perioada medievală: bolta, coastele de susținere, piatra consolă și cheile de boltă dinspre răsărit, de deasupra și din spatele orgii; ferestrele ogivale care au păstrat forma lor originală; ușa principală a bisericii, sculptată cu ornamente renascentiste având un ancadrament sculptat din piatră (1512); masa Domnului (care în bisericile reformate are rol de altar), făcută în 1856; piatra de mormânt a ctitorului Daczó Ferenc, zidită în peretele de sub galeria orgii, datată 1602. Pe ziduri, din loc în loc, se pot observa diverse inscripții. Lemnăria este vopsită în culorile specifice culturii secuiești – albastru turcoaz și corai. Ca element de fapt divers: ușa originală a fost construită astfel încât să se deschidă spre interior și fiind deosebit de valoroasă datorită vechimii și realizării artistice, nu se poate modifica astfel încât să fie conformă normelor actuale de securitate la incendii. Așa că biserica nu a primit autorizație de la pompieri. 😮   [Ușa bisericii, originală, din anul 1512.] Orga, făcută de către maestrul de orgă Angster József din Pécs (Ungaria) în 1894, a fost modernizată la renovarea bisericii din 2021; dacă te nimerești în timpul slujbelor religioase o poți asculta, sună impresionant. Apropo, ca în orice alte biserici, ești binevenit(ă) la slujbele de duminică (de la 10:00 și de la 12:00), cu rugămintea să vii înainte să înceapă și să pleci după ce se termină (slujba durează cam o oră), astfel încât să nu-i deranjezi pe ceilalți participanți.  În curtea bisericii pot fi observate câteva morminte ale unor conducători ai orașului, oameni de cultură, preoți ai bisericii. [Vedere strategică asupra orașului.] În partea de nord-vest a bisericii, în afara fortificației și înspre cimitir, am profitat de ziua frumoasă și ne-am bucurat de o plimbare agreabilă pe aleea străjuită de o mulțime de stâlpi tradiționali secuiești, în timp ce doamna pastor, ghidul nostru, ne povestea despre semnificația lor. Am aflat și îți împărtășim că fiecare stâlp reprezintă câte o promoție de elevi ai școlilor din oraș iar pe ei pot fi observate niște plăcuțe cu numele fiecăruia dintre care au absolvit în anii respectivi; pe fața stâlpilor sunt plăcuțe cu numele celor care sunt în viață iar pe lateral sau în spate, cu numele celor care nu mai trăiesc. În fiecare an, în aceeași zi și la aceeași oră, stabilite în ziua absolvirii, cei care trăiesc din fiecare promoție vin aici, de oriunde s-ar afla prin lume, ca să actualizeze numele de pe plăcuțe, să îi comemoreze pe cei care nu mai sunt iar apoi merg la câte un restaurant din oraș unde beau un pahar de vin în amintirea vremurilor trecute. Frumos obicei! Tradiția nu e chiar foarte veche, ci datează doar din primii ani de după Revoluție; chiar dacă vei vedea și câțiva stâlpi care sunt „datați” mult înainte de 1989, cei mai mulți dintre ei au fost instalați după anii 1990. Fiecare stâlp este unicat, sculptat cu elemente și simboluri diferite și fiecare are un număr, pe lângă anul promoției. Iar în spatele lor, pe un panou, sunt prezentați toți cu o legendă, astfel încât urmașii să găsească ușor stâlpul promoției părinților sau bunicilor lor. [Stâlpi secuiești și panoul cu legenda.] Am mai aflat că tradiția instalării stâlpilor secuiești comemorativi la mormânt este mult mai veche, fiind adusă din Asia de către primii unguri, mongoli și tătari ajunși pe meleagurile noastre. Și în cimitirul de lângă cetate pot fi văzute o sumedenie de morminte care au acești stâlpi funerari puși în loc de cruce sau pe lângă ea, o tradiție încă păstrată și de popoarele din jurul munților Ural. La fel ca și în cazul porților tradiționale secuiești (poți vedea una în partea stângă a bisericii, pe unde se află intrarea în cimitir), și stâlpii funerari au sculptate tot felul de elemente și simboluri iar cine știe să le „citească” poate afla profilul celui înmormântat: vârsta, sexul, clasa socială, starea materială la momentul decesului. [Poartă și stâlpi tradiționali secuiești.] În concluzie, poți avea parte de o incursiune în istoria orașului și te poți bucura de o priveliște panoramică frumoasă. 

Ansamblul fortificat din Codlea este tipic localităţilor cu populaţie predominant săsească din Transilvania, găzduind în centrul lui biserica evanghelică (aici luterană de confesiune augustană). Casele de locuit, chiar şi în oraşe şi târguri, au fost construite preponderent din lemn şi acoperite cu şindrilă până târziu, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Abia în perioada habsburgică oamenii au început să îşi permită să construiască folosind cărămidă arsă şi să îşi acopere casele cu ţiglă de ceramică.  Prin secolele XIII-XIV, când năvălirile din ce în ce mai dese ale mongolilor şi tătarilor au făcut necesară adăpostirea populaţiei, cei din Zeiden (numele sub care a fost atestată Codlea în 1377), la fel ca mai toţi din teritoriile locuite de saşi, s-au concentrat pe cea mai importantă clădire din localitate şi singura care era construită din piatră - biserica. Au fortificat-o cu o construcţie defensivă cu turnuri şi chiar şi cu un şanţ cu apă, la fel ca la majoritatea bisericilor fortificate din Ţara Bârsei, unde relieful relativ plat a permis (şi chiar a impus) această opţiune. [Cămări de depozitare în cetatea de la Codlea.] Cei care locuiau în Zeiden şi în satele din jur au avut astfel un loc de adăpost pentru agoniseala şi vieţile lor; după fiecare treierat îşi aduceau grânele în incintă, fiecare în cămăruţa lui; pe la 1460 erau în jur de 200 de gospodării în localitate, tot cam atâtea camere de depozitare fiind şi în cetate.  Este remarcabilă masivitatea zidurilor, la construcţia cărora ghidul nostru - simpaticul Horst - ne spunea că s-ar fi folosit cel puţin 7000 de metri cubi de piatră (fără să punem la socoteală piatra folosită la biserică)! Cu siguranţă a fost de ajutor faptul că piatra nu a trebuit să fie cărată de la mare distanţă (în imediata apropiere a Codlei au fost atestate încă din vechime mai multe cariere care au funcţionat până în perioada comunistă) dar e de apreciat efortul de a căra atâtea mii de tone de piatră, chiar şi câţiva kilometri, cu ceea ce aveau la îndemână oamenii din sec. XV - care din lemn trase de boi. [Ziduri ridicate de ţărani prin sec. XV! 😮] Pe lângă motivele practice legate de siguranţă, ridicarea cetăţii este şi o dovadă a aspiraţiilor vechilor locuitori ai Zeidenului, târg care prin anii 1430 concura serios cu Kronstadt (Braşovul de azi)  pentru supremaţie în Ţara Bârsei. Mai mult, a fost realizată nu de nişte constructori de cetăţi ci de ţărani (în mare parte), meşteşugari, ţesători, dogari ... care, după ce s-au „specializat” prin alte părţi (unii ar spune „au furat meserie”) participând la construirea de fortificaţii, s-au întors aici şi au aplicat principiile şi cunoştinţele dobândite! [Cetatea Codlea, machetă scara 1:200.] Ca în multe alte aşezări din perioada medievală, şi aici au avut loc incendii iar cel mai mare dintre ele (prin 1685) a distrus mare parte din cetate. Locuitorii au reconstruit-o, folosind aceleaşi materiale (mai ales piatra din vechea fortificaţie) şi respectând planurile vechi. Au terminat pe la 1700 şi au făcut-o atât de bine încât mare parte din ceea ce vedem acum s-a păstrat de atunci, cu foarte mici retuşuri de întreţinere; şi dovada cea mai bună se află în faţa rândului de cămări din stânga intrării, unde printre grinzile din lemn ce susţin acoperişul vei găsi (dacă te uiţi cu atenţie) una inscripţionată: 1781! [Grinzi vechi de peste 200 ani!] După ce Transilvania a intrat sub stăpânire austriacă, dar mai ales după anii 1700, sistemele de apărare contra eventualelor năvăliri au fost îmbunătăţite prin înfiinţarea unor garnizoane de graniţă (unul dintre ele fiind chiar în apropiere, la Hălchiu) iar importanţa defensivă a bisericilor fortificate a scăzut semnificativ. La fel ca în majoritatea așezărilor din zonă, şi la Codlea biserica a devenit mai mult un loc de adunare, exclusiv pentru saşi și în care celelalte comunităţi (inclusiv, românii, care începuseră să fie din în ce mai numeroși) nu aveau deloc acces.  Pentru că erau mai sigure decât şurile din sat, camerele de depozitare din cetate au fost folosite până prin anii 1900 iar asta a făcut să fie bine întreţinute, fiind în mare parte păstrate până azi, şi ele şi fortificaţia! Ne povestea Horst că erau la aşa mare căutare încât se vindeau la licitaţie iar oamenii cu stare le foloseau ca să depoziteze în ele bunuri mai de preţ decât grânele, fiind un fel de seifuri ale acelor vremuri! 😉 [Portalul romanic, cea mai veche parte din biserică!] Dar bijuteria acestei fortificaţii este exact ceea ce ea înconjoară și protejează: biserica! La origini, a fost o biserică romanică de sec. XIII, în partea vestică fiind încă păstrat un zid şi un portal (datat de specialişti la 1260) cu elemente specifice: capiteluri, decoraţiuni cu motive antropomorfe, vegetale.  În anii 1400, când saşii au început să ridice zidurile cetăţii, cu turnuri şi şanţ de apărare, au dărâmat mare parte din vechea biserică romanică şi au construit una în stil gotic, mult mai mare, mai potrivită pentru comunitatea aflată în creştere. Şi a rămas biserică gotică până în sec. XVII, când, după marele incendiu care a lovit Codlea (1685), a fost refăcută aşa cum o vedem şi astăzi. Interesant este că atunci s-au construit pe exteriorul navelor laterale ale bisericii cămăruţe de depozitare la care se ajungea pe nişte scări, cum se pot vedea încă la biserica din cetatea Hărman; însă prin anii 1900 aici s-a considerat că nu se cade ca biserica să aibă asemenea „accesorii” iar codlenii le-au dărâmat. [Turnul Codlei, desen din 1872.] Acoperişul marelui turn este vizibil de la mare depărtare, acesta fiind încă cea mai înaltă construcţie din Codlea. Iniţial cu scop de apărare, prin sec. XVIII a fost înălţat şi transformat în clopotniţă iar în sec. XIX i-a fost instalat un ceas şi a primit înfăţişarea pe care o vedem şi azi. În Muzeul Codlei este expus proiectul original şi pot fi văzute şi reproduceri ale felului cum arăta înainte de „face-lift” 😀 cu turla barocă în formă de bulb care te duce cu gândul mai mult la bisericile catolice decât la cele reformate.  Intrarea în turn, foarte elaborată, pretenţioasă chiar, i-a făcut pe unii cercetători să afirme că Turnul de la Codlea, spre deosebire de majoritatea turnurilor de cetăţi din Ţara Bârsei, a avut un rol mai complex decât doar de apărare, poate chiar ceremonial.  [Planurile de "face-lift" ale turnului, sec. XIX.] Dacă ai văzut deja multe dintre cetăţile ţărăneşti din Ţara Bârsei, poate o să te întrebi de ce ar trebui să o mai vezi şi pe cea din Codlea... şi în mare pe bună dreptate, căci toate sunt cam la fel făcute. 😀 Ei bine, motivul pentru care trebuie să vii şi aici este biserica; e una dintre cele mai frumoase biserici evanghelice văzute de noi, cu decoraţiuni originale care încă mai sunt vizibile, de o amploare şi calitate rar întâlnite.  [Detalii decoraţiuni în interiorul bisericii. 😍] Foarte frumos decorată este şi orga, de care se leagă o veritabilă poveste de capă şi spadă despre un conte al saşilor ce îşi avea reşedinţa la Sibiu, decapitat pe la 1703; văduva lui a vândut orga codlenilor care au instalat-o în biserică iar 80 de ani mai târziu au angajat un meşter de orgi renumit din Slovacia care a mărit-o, i-a adăugat mai multe tuburi şi i-a dat aspectul baroc de astăzi. Interesant este că până pe la 1800 orga era amplasată în altar; apoi, din motive practice şi estetice, a tot fost mutată, în stânga, în dreapta, până a ajuns în locul actual. Iar asta a venit cu un cost: acustica a avut de suferit, mai ales din cauza tavanului din lemn casetat şi a podelei din scândură (spre deosebire de piatră, lemnul absoarbe mare parte din sunet în loc să-l amplifice). În 2013 orga a trecut printr-un amplu proces de restaurare care i-a redat tot farmecul iniţial ce se asortează minunat cu interiorul navei, cu stranele laterale, băncile, tavanul, nuanţele de roşu şi gri... totul se îmbină foarte armonios! 😍 [O bijuterie de orgă!] Iar tavanul casetat este cireaşa de pe tort: unic în bisericile evanghelice săseşti din Transilvania, s-a dorit a fi o dovadă a bogăţiei şi puterii comunităţii din Codlea. S-a început lucrul la el tot după marele incendiu din 1685 şi a fost finalizat în 1702 de un sas care se pare că s-a specializat la o şcoală de pictură maghiară, de aceea şi seamănă cu ceea ce se poate vedea în multe biserici reformate din secuime. Deşi la prima vedere par identice, dacă priveşti cu atenţie cele 252 de casete vei observa că sunt pictate diferit, cu mici detalii şi culori schimbate; iar dacă priveşti şi mai atent, vei vedea că nu sunt toate pictate cu elemente florale şi vei descoperi într-o casetă din margine o figură cu nas roşu 😀 (se pare, autoportret al autorului) iar în spatele orgii una pe care este reprezentată stema cu soare şi lună a secuilor. Toate casetele au fost restaurate prin anii 1960 cu excepţia uneia dintr-un colţ - aşa poţi să îţi dai seama cum arătau ele la origini şi cât de bine s-au păstrat stilul şi culorile. Frumos! 😍 Pe balcoane erau expuse steaguri ale breslelor din oraş care din păcate nu s-au păstrat. Acum pot fi văzute în schimb câteva steaguri, destul de vechi, ale unor asociaţii din diferite domenii: corul bărbătesc, asociaţia femeilor, a pompierilor civil etc. Pentru că am fost cuminţi, Horst ne-a arătat şi unul dintre “secretele” bisericii - o piatră mortuară încastrată în peretele navei nordice care sigilează mormântul unui preot ce păstorea comunitatea de aici prin sec. XVIII; felul în care este reprezentat ne face să credem că era bine apreciat şi că la rândul, lui aprecia micile bucurii ale vieţii! 😊 [Un preot care pare să-şi fi trăit bine viaţa.] Biserica este încă funcţională, se oficiază încă slujbe - comunitatea evanghelică de aici fiind destul de mare (371 de membri la 1 ianuarie 2023) - la care poţi participa dacă vii duminica de la ora 10, când începe liturghia presărată cu pasaje cântate de cor și orgă şi 5-7 piese interpretate la orgă. [Concert de orgă.] Programul afişat în această pagină este orientativ pentru că Horst, omul care te va ghida şi îţi va povesti cu multă pasiune istoria bisericii, este implicat în multe activităţi ale comunităţii şi câteodată nu poate fi prezent. Cel mai bine este să suni înainte dacă vrei să vizitezi biserica şi să fii ghidat de el, o să merite! Dar dacă nu o să-l găseşti, atunci când vei vizita Muzeul Codlei roagă-i pe cei de acolo să îţi permită accesul în curtea bisericii şi vei putea vedea fortificaţiile şi biserica pe dinafară.  Taxa de vizitare a bisericii este 15 lei/adulți, 10 lei/elevi, studenți, pensionari, respectiv 5 lei/copii +6 ani. Deși a fost destul de bine renovat pe exterior, turnul tot nu poate fi vizitat în interior și va trebui să te mulțumești doar cu câteva poze de jos. 

Biserica - cetate de rit evanghelic luteran din Cristian este închinată Sfântului Nicolae și impresionează prin dimensiuni și monumentalitate. Parte dintre elementele de construcție și arhitectură au supraviețuit timpului – turnurile bisericii și sala de la intrare, care ar fi fost construite în jurul anilor 1250-1270. [Turnurile şi vitraliul-rozetă de la intrare.] Un eveniment important a avut loc între zidurile acestei biserici, în 1690 – încoronarea principelui Ardealului (Emeric Tököly), ceremonie la care a participat și voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu.  Lucrurile nu au fost întotdeauna ca azi. Biserica a trecut prin mai multe etape de refacere și reconstrucție. Un cutremur în 1838 a dus la refacerea integrală. S-a construit clopotnița, căreia ulterior i-au fost adăugate etaj și turnulețe, s-au instalat ceasuri şi clopote turnate din oţel, în anii 1904, respectiv 1926. Sala de la intrare are un frumos vitraliu rozetă iar în interior se pot admira câteva exponate care vorbesc despre istoria și obiceiurile comunității – cufere, Roainea (un obiect „de cult” alocat unui ritual popular de la sfârșitul primăverii), un pian donat de un enoriaș dar și două panouri ce enumeră localnici ce au murit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi care au fost deportaţi după terminarea acestuia; pe lângă nume şi anul naşterii, la fiecare este trecut numărul casei în care locuia. [Panou cu cei căzuţi în război.] Biserica în forma ei actuală este una impunătoare, cu coloane maiestuoase, bolți decorate, arcade cu citate din biblie (în limba germană). Nu este bogat împodobită dar cuprinde reprezentări ale simbolurilor evangheliste – mielul, potirul cu spice, cei patru apostoli. Altarul datează din 1890 și a fost creat din lemn de către un meșter din Râșnov și pictat după o operă mai celebră a unui artist danez (Thorwaldsen). Este impresionant prin statuia dominantă, supradimensionată a lui Cristos binecuvântând, încadrată de două perechi de coloane în stil corintic și vitralii înalte, care filtrează frumos lumina și în care sunt reprezentați Petru și Pavel (1904) dar și reformatorii Martin Luther și Johannes Honterus (toate vitraliile reprezintă donații ale unor enoriași cu stare). [Altarul bisericii.] Pe bolta de deasupra altarului se regăsesc simbolurile lui Cristos – elementele comuniunii și ochiul lui Dumnezeu încadrat în triunghi iar în colţurile acesteia poţi observa simboluri ce îi reprezintă pe cei patru apostoli. [Bolta de deasupra altarului.] Orga a fost achiziționată în 1710 și fusese inițial instalată în partea dreaptă iar în 1757 a fost încorporată în altar. Una nouă a fost construită în 1841/1842 de un meșter din Berlin și ulterior a fost mărită și modificată pe sistem pneumatic în 1909/1910 de un constructor din Brașov. Pentru că avea câteva „note” care nu sunau corect, aspect insesizabil pentru profani dar deranjant pentru maeştrii ce susţineau concerte aici, orga a fost reparată în anul 2018 cu un sprijin de câteva zeci de mii de euro primit de la Primăria din Cristian. Un element foarte original și special în această biserică este candelabrul eroilor, care îi onorează pe localnicii căzuți în Primul Război Mondial. Pentru fiecare erou este o lumânare sub care există o mică plachetă cu numele acestuia. În duminica ce urmează zilei nașterii eroului căzut, lumânarea ce-i corespunde se aprinde. 🙏🏻 [Candelabrul eroilor.] Se observă o diferență între rândurile de bănci de pe drepta și cele de pe stânga – pe dreapta cu pupitru și spătar, pe stânga simple scânduri. Previzibil, unele erau alocate bărbaților și celelalte femeilor. Mai puțin previzibil motivul acestor separații și diferențe – costumele de sărbătoare ale doamnelor erau unele foarte elaborate și bogat împodobite și includeau o fundă mare și frumoasă la spate; care, evident, era incompatibilă cu un spătar. În partea din față stăteau femeile mai în vârstă și spre spatele sălii vârsta scădea; fiecare dintre doamne îi aranja funda celei din față iar cele mai tinere, de pe ultimul rând, se descurcau singure, fără ajutor 😀.  [Băncile din biserică.] Interesant la această confesiune este că există și preotese iar această practică datează din timpuri străvechi, cel puțin din jurul anilor 1600. De altfel, în spatele altarului este zidită o piatră funerară a preotesei Anna May, decedată în 1631, reprezentată în portul obişnuit acelor vremuri. Fortificația a fost construită în secolele 15 și 16. Zidurile cetății formează două cercuri concentrice și au fost la început înălțate pe palisadă întărită cu pământ iar din secolul 15 pe curtine de piatră. La început au fost nouă turnuri, fiecare păzit și îngrijit de una din cele nouă vecinătăți în care erau organizați sașii. Astăzi se păstrează însă doar opt dintre ele, turnul porții fiind demolat și înlocuit în 1907 cu o altă construcție ce cuprindea casa îngrijitorului, trezoreria și camere pentru localnici la parter. [Turn din zidul fortificat.] O parte a vechii fortificații a fost sacrificată pentru a se amenaja în 1792 un cimitir. Până în 1899 au existat în interiorul primei incinte și cămările de provizii, ce serveau și ca locuințe provizorii pentru vremurile de restriște când familiile se adăposteau în cetate pentru a scăpa de invadatori. Am înţeles că la apropiata restaurare a bisericii şi a fortificaţiilor, vor fi reconstruite şi aceste adăposturi. Abia aşteptăm! Punct principal de atracție al Cristianului, cetatea a trecut printr-o restaurare în 1960-1961, care a reușit să pună în valoare ansamblul. În 1983 s-a mai realizat o renovare majoră, în mare parte realizată prin voluntariat. Dar trecerea timpului lasă urme iar nevoia unei noi intervenții este destul de vizibilă. Ni s-a spus că e „pe listă”. Actualmente comunitatea evanghelică este destul de restrânsă, motiv pentru care slujbele se organizează în comun cu alte sate. În prezent vizitele în cetate se pot realiza în urma unei discuții cu actualul îngrijitor, al cărui numar de telefon este afișat la intrare (dar şi aici). Dacă te oprești în Cristian, cetatea e un loc ce musai trebuie văzut. Intrarea este liberă dar o mică donaţie va fi apreciată şi va fi folosită la întreţinerea acestei minunate atracţii. În afara complexului cetății dar aflată în apropiere și conectată prin destinație și de interes pentru eventualii admiratori de arhitectură este Casa Parohială, construită (după un concurs de proiecte organizat în 1890!!!) în stil neoclasic, cu portic monumental și coloane cu capitel.

Construită de coloniştii saşi în anii 1280 şi închinată Sfintei Maria, Biserica evanghelică din Feldioara este menţionată documentar în 1447 într-un document în care se spune că voievodul Transilvaniei Iancu de Hundeoara donase acesteia veniturile unei mori de pe râul Homorod. Prima construcție datează de pe vremea Cavalerilor Teutoni, din anii 1200, care au ridicat o capelă și spații de locuit. În 1225 au plecat, în urma neînțelegerilor apărute cu nobilimea maghiară. Tot ce le-a aparținut la Feldioara a fost preluat de călugării cistercieni de la Cârța iar în 1247 a început transformarea în lăcaș de cult, inițial catolic, apoi protestant. [Sculptură încastrată în zidul bisericii, din perioada cisterciană.] De-a lungul vremurilor Biserica Fortificată a suferit numeroase distrugeri şi a fost reconstruită de multe ori. Deasupra ușii este inscripționată stema Feldioarei, alături de anul 1713, an al uneia dintre renovări.  Cutremurul de la 1838 a distrus mare parte din biserică iar reparațiile au adus o serie de modificări constructive – intrarea, localizarea orgii. În 1970-1971 a avut loc ultima mare renovare, cu ajutor din Germania. [Încuietoare din fier forjat, mostră de tehnologie săsească veche de sute de ani.] În interiorul tipic pentru o biserică evanghelică, mai pot fi văzute câteva basoreliefuri decorative în stil cistercian. Altarul datează din 1904 iar pictura din 1908. Altarul original, din anii 1400, cu motive catolice, a fost dus la Biserica Neagră din Brașov. [Altarul triptic păstrat la Biserica Neagră.] Orga e din 1799 și funcționează și în prezent. Există și două panouri comemorative cu eroii căzuți în cele două războaie mondiale. [Sf. Gheorghe răpunând balaurul, unul dintre basoreliefurile cisterciene care se mai păstrează deasupra altarului.] Slujbe nu se mai țin din cauza numărului foarte mic de enoriași. Rar mai au loc concerte de orgă. Nu există un program de vizitare a bisericii dar dacă vrei totuși să o vezi poți suna la 0722506613 iar dl. Frederic Taus, cel care se ocupă de îngrijirea clădirii, o poate deschide și povesti despre ea. Nu se plăteşte taxă de intrare dar donațiile sunt binevenite.

Biserica fortificată de la Hărman este de fapt ditamai cetatea 😉 Sătui de raidurile şi jafurile mongolilor, tătarilor, turcilor, care deveniseră deja obişnuinţă, prin secolul 15 hărmănenii s-au hotărât să îşi construiască o fortăreaţă de refugiu în jurul bisericii din sat. Şi au făcut-o atât de bine încât se pare că nu a fost cucerită niciodată, cel puţin nu există niciun izvor scris care să spună contrariul. Istoria cetăţii este bogată, există tot felul de legende care fac referire la ea, iar Isabelle şi Dan, cei doi oameni pasionaţi de ceea ce fac pe care îi vei întâlni aici, abia aşteaptă să ţi le spună. Ai grijă mai ales cu Dan, dacă-l „stârneşti”, cu greu îl mai opreşti din a-ţi povesti despre biserică, turnuri, asedii şi poveşti 😀 [Coridorul străjerilor.] Cetatea de la Hărman e foarte faină (altfel nici nu am fi recomandat-o aici 😉), şi cel mai mult ne-a plăcut că se poate vizita drumul de strajă din interiorul zidurilor... nu sunt multe biserici fortificate în Transilvania unde să se fi păstrat (şi renovat) atât de bine. Este impresionant să observi cât de groase sunt zidurile, masivitatea turnurilor, capcanele şi gurile de tragere şi vei înţelege de ce a fost atât de greu de cucerit. Dar nu uita că ceea ce există acum este doar o mică parte a fortificaţiilor existente în vremea de glorie a cetăţii, care mai cuprindeau un zid exterior circular, un şanţ cu apă adânc de 4 m şi cu o lăţime 15-20 metri, deasupra căruia era un pod mobil... Pe la 1814, şanţul a fost drenat, porţiunea de sub pod a fost umplută cu pământ şi s-a construit pasajul acoperit prin care se face şi în prezent accesul în cetate. Dar mai exista o centură de ziduri care încadra exteriorul şanţului cu apă, cam pe zona în care acum sunt tei, castani şi un gard din lemn... ca să îţi faci o idee despre dimensiunile cetăţii! [Gardul din lemn, pe limita de odinioară a cetăţii.] Întorcându-ne la cetate, după ce vei coborî din coridorul străjerilor, o să găseşti Turnul capelei, numit aşa pentru că în el este încastrată o capelă existentă înainte de construirea zidurilor, încă de prin sec. 14. Urcă cele câteva trepte şi bucură-te că încă se mai pot vedea picturile murale din interior, probabil este cea mai mare bogăţie a cetăţii în prezent! 😍 Realizate în stil gotic târziu, frescele sunt printre puţinele păstrate în Transilvania şi prezintă trei teme iconografice principale: Glorificarea Sfintei Fecioarei Maria, Răstignirea, Judecata de Apoi. [Pictură murală de sec. 14.] Lângă turn s-au mai păstrat câteva camere de refugiu şi de depozitare, înşiruite pe lângă zidul cetăţii, în care au fost amenajate câteva expoziţii - cu unelte agricole, cu obiecte de inventar gospodăresc din epoca medievală şi până pe la perioada interbelică, adunate de prin sat, o colecţie de hărţi care prezintă Europa în diferite perioade (se pot şi cumpăra reproduceri ale acestora). În alte camere, la parter şi la etaj, mai sunt amenajate o veche sală de clasă, camere de locuit cu mobiler şi obiecte de uz personal, o mică expoziţie de port popular săsesc, o cămăruţă cu mobilă pictată şi încă una unde sunt expuse câteva instrumente muzicale de fanfară şi chiar o orgă, în Hărman fiind de altfel în funcţiune un atelier de reparaţii orgi, singurul din România! [Certificat de căsătorie de la 1906.] Aceste camere în care sunt amenajate acum expoziţiile erau de fapt camere de refugiu pentru oamenii din sat, fiecare familie având „rezervată” o cameră în cetate, inscripţionată cu acelaşi număr ca şi casa unde aceasta locuia. Hărmănenii nu au vrut să construiască casele din cetate pe trei niveluri (aşa cum s-a întâmplat în alte cetăţi ţărăneşti, la Prejmer, de exemplu) ci doar pe parter şi un etaj, iar aşa a rezultat un acoperiş mult mai înclinat care nu mai reţinea făclii sau alte materiale aprinse ale asediatorilor. Smart, nu? 😀 [Acoperiş anti-incendiu.] Singurul inconvenient al acestei decizii a fost că numărul de camere rezultat nu a fost de ajuns pentru toate familiile din sat şi au fost nevoiţi să mai construiască şi pe lângă zidurile bisericii, pe navele laterale. De aceea, biserica din cetatea Hărman se pare că este singura din Transilvania care are asemenea apendice. [Camere de refugiu lipite de biserică.] Şi dacă tot am ajuns la biserică, trebuie să ştii că pe la începuturile ei (a doua jumătate a sec. 13) era o bazilică romanică, construită de ordinul călugărilor cistercieni, cărora li se dăduse „în administrare” întreg satul Honigberg (denumirea în limba germană, de unde se trage numele de astăzi Hărman).  Pe la 1572, după ce în Conciliul de la Mediaş s-a hotărât trecerea la biserica reformată luterană a majorităţii comunităţilor săseşti din Transilvania, şi cea din Hărman a făcut acest pas, atrasă de avantajele aduse de Reformă. Şi ce i-a atras cel mai mult, în afară de reîntoarcerea la cumpătare şi simplitatea, a fost introducerea obligativităţii şcolii şi accesul gratuit la educaţie, indiferent de statut social sau sex. Iar asta a făcut ca la sfârşitul sec. XVI în satele săseşti să nu mai existe analfabeţi! Faptul că ştiau carte i-a ajutat pe saşi să transmită mai bine cunoştinţele şi abilităţile meşteşugăreşti, au apărut din ce în ce mai mulţi negustori, oameni învăţaţi...ceea ce adus la dezvoltarea extraordinară a comunităţilor şi la apariţia marilor burguri transilvănene Braşov, Sibiu, Mediaş, Sighişoara... probabil atunci a apărut zicala "ai carte, ai parte"! 🤩  După ce au trecut la religia evanghelică şi, „stimulaţi” şi de un incendiu care a devastat-o în 1593, hărmănenii au reconstruit biserica în 1595 înglobând în ea şi turnul (care era construit încă din anul 1290), au acoperit picturile romanice cu tencuială (se mai pot observa în interior câteva porţiuni redescoperite) şi i-au dat proporţiile pe care le păstrează şi azi. Încă se ţin şi slujbe, la care participă cei aproximativ 120 de credincioşi luterani care mai trăiesc în Hărman. Orga a fost instalată în anul 1889, are 950 de tuburi şi după recondiţionarea din 2006, este funcţională şi astăzi, fiind folosită în timpul slujbelor şi a concertelor, care sperăm să fie din nou organizate aici. [Pictură din perioada romanică a bisericii.] Turnul bisericii, de 6 etaje, avea dublu rol - cloptniţă şi de apărare/observaţie, cu cei 56m fiind cel mai înalt turn de biserică din Ţara Bârsei. Cele patru turnuleţe amplasate pe colţurile acoperişului semnalizau de la depărtare celor care veneau la Hărman că localitatea avea drept de a aplica pedeapsa capitală! 🙂 [În interiorul turnului.] Profită de faptul că accesul în turn este permis şi urcă în el (dacă nu ai încălţăminte cu tocuri): de la etajul al cincilea, cel cu clopote, te poţi bucura de o frumoasă panoramă asupra satului Hărman. Ar fi bine să nu te prindă sus orele fixe, când se bate ora! 😀 [View din turnul bisericii.] În prezent s-au păstrat doar câteva case din ansamblul construit iniţial pe întreaga circumferinţă interioară a zidurilor, iar asta pentru că prin anii 1820 hărmănenii le-au demolat aproape pe toate şi au folosit piatra rezultată la construirea unor obiective mult mai paşnice şi mai potrivite vremurilor: o şcoală, clădirea primăriei, casa parohială, chiar şi câteva gospodării în sat. [Casa parohiei evanghelice.] Cei care administrează şi întreţin cetatea Hărman şi biserica evanghelică din interior s-au străduit să ofere vizitatorilor cât mai multe motive să petreacă timp aici: dacă nu te atrag fortificaţiile poate o să îţi placă expoziţiile, dacă nu, poate priveliştea din turn, sau pur şi simplu, să te plimbi prin curtea interioară, mai ales în sezonul cald. Sfatul nostru este să aloci măcar o oră pentru vizită, noi am stat vreo două, în care am avut ce face. 😉 [Curtea interioară cu casele de refugiu.] Pont: pentru că din când în când se mai organizează evenimente private şi slujbe în biserică (în timpul cărora accesul vizitatorilor în cetate este restricţionat), ar fi bine să suni la telefonul din această pagină înainte de a te porni la drum.  Biletul de intrare costă 15 lei/adult, 10 lei/elevi / studenți/ seniori 65+, 5 lei/copii 6-10 ani, gratuit pentru copii mai mici de 6 ani.  Program: 1 noiembrie-31 martie 10-16; 1 aprilie-31 octombrie L-S 09-18, D 10-18.

Construită undeva în secolul 13, biserica fortificată din satul Viscri este BISERICA fortificată din satul Viscri. Este ceea ce ar trebui să fie fiecare biserică – păstrătoarea și apărătoarea spiritului poporului. Asta ne-a transmis nouă această cetate încă de la prima privire; prin pietrele șlefuite de trecerea timpului, prin albul pereților, prin simplitatea liniilor. [Zidurile curţii exterioare.] “Dotată” cu ziduri de apărare, turnuri și bastioane, pe specificul bisericilor fortificate și parte a patrimoniului mondial UNESCO din 1999, mica biserică-sală vorbește însă despre smerenie, despre modestie, despre comuniune prin lemnul scorojit al amvonului, pe care abia se mai distinge nuanța vopselei ce l-a colorat odată, prin scârțâitul la fiecare pas al scândurilor din podea, prin crăpăturile pereților strâmbi și vechi.  Construcția a fost atestată documentar pentru prima dată ca Alba Eclesia (Biserica Albă) în 1400; poartă hramul Sf. Andrei și este gotică. [Biserica Albă din cetate.] Istoricul construcției bisericii nu este foarte clar. Coloniștii germani care s-au așezat în Viscri au găsit pe vârful unui deal o capelă mică, ce ar fi aparținut coloniștilor secui, ridicată din calcar alb-verzui, fără podoabe și cu tavanul plat. Odată cu evoluția socială a coloniștilor și în funcție de condițiile istorice, capela a fost adaptată, pe etape, la nevoile comunității. I s-a construit o tribună iar mai târziu familia conducătorului obștii a ridicat un turn de locuință, pentru utilizare personală. După ce turnul a trecut în posesia obștii, în secolul 15, edificiul a mai dobândit și un cor. [Urcarea spre cetate.] Biserica a fost fortificată în secolul 16, într-o a treia etapă de construcție. A fost conectată cu turnul principal printr-o intrare creată la parterul acestuia iar meterezul estic a fost transformat în intrare spre podul bisericii. S-au adăugat guri de tragere și s-a facilitat accesul în același scop la unele ferestre. [Acces spre scara turnului.] În sectorul sud-estic al cetății au fost adăugate două turnuri și două bastioane; vremea asediilor frecvente trecând, și timpurile devenind mai pașnice, parte din ele au căpătat în secolul 19 destinații mai casnice, fiind folosite pentru locuit sau pentru păstrat slănina. Corul și sala bisericii au fost boltite iar corul a fost înălțat pentru a întări partea de est a bisericii și înconjurat cu un al doilea rând de contraforturi. Mai târziu tavanul boltit a fost înlocuit cu unul casetat. [Tavan casetat, inscripţie în latină şi decoraţiune pe bolta altarului.] La lucrările arheologice din anii ’70 au fost descoperite multe dintre aceste detalii arhitecturale, la fel ca și unele fragmente de fresce, picturi și inscripții. Strane cu picturi au fost așezate de-a lungul peretelui de est la sfârșitul secolului 17 iar de la începutul secolului 18 datează tribunele din lemn cu balustrade pictate, derulate în jurul navei cu bănci foarte paropiate unele de altele. Pe peretele de est se află orga în stil baroc-clasic (construită pe la 1817), pe care este incorporată imaginea de altar - Hristos cu copiii. [Altarul bisericii, vechi de secole.] Dintre obiectele de cult păstrate aici este de menționat cupa de aur pentru împărtășanie, din secolul 15. Tot felul de adăugiri și îmbunătățiri au fost aduse cetății până în secolul 18, ultima dintre ele fiind un al doilea cordon de zid, păstrat până astăzi doar parțial. [Culoarul de acces în turn.] Nu rata o urcare în turnul bisericii, vei găsi şi câteva bănci unde poţi să îţi iei răgaz de contemplare a satului şi a împrejurimilor. [Vedere din balconul turnului. 😍] În zidul de fortificaţie aruncă o privire în camera slăninii 😀 şi fă neapărat o vizită în muzeul obştii: parcurcând cele trei niveluri vei afla multe lucruri interesante despre viaţa şi obiceiurile saşilor din vechime! [Colecţia de stupi de la ultimul nivel al muzeului.] La data documentării noastre, am avut ocazia să admirăm şi o colecţie foarte interesantă de cahle transilvănene produse la Teracota Mediaş, singura fabrică din România unde se mai fac plăci de teracotă presate şi pictate manual! 😍 Expoziţia era temporară dar am înţeles că se intenţionează permanentizarea ei. [Expoziţia de cahle transilvănene.] Cei mai mulți dintre noi însă, care vor merge la Viscri și vor vizita și biserica fortificată, vor pleca de-acolo cu mai puține detalii tehnice dar cu mai multe trăiri frumoase. Enumerată de The Telegraph printre cele mai frumoase 23 de biserici din lume, biserica fortificată din Viscri trebuie pusă pe lista de locuri de vizitat în România. [Parcare pentru biciclete.] În aprilie-octombrie cetatea programul de vizitare este între orele 10-18 iar în lunile de vârf (iunie-septembrie) chiar până la 19. În restul timpului programul este mult redus şi ar fi bine să suni înainte de a ajunge pentru a verifica dacă este deschis. Biletele se pot cumpăra de la magazinul de suveniruri din cetate: 15 lei/adult, 8 lei/student, elev, pensionar sau adult în grup >20 persoane. Copiii sub 10 ani, ghizii grupurilor şi persoanele cu dizabilităţi beneficiază de acces gratuit. Biletul permite accesul în biserică, turn, muzeu şi expoziţie: "oriunde vedeţi o uşă deschisă"! 😍 Este interzis accesul cu drona pe teritoriul cetăţii. Nici în sat nu este foarte ok, mai ales pe deasupra curţilor şi caselor.

Cetatea din Ilieni ar reprezenta elementul estic al unui întreg sistem defensiv ce s-ar fi construit în Evul Mediu de-a lungul graniței sudice a Transilvaniei. La începutul secolului 12 (sau 14 după alte surse), pe dealul ce străjuiește satul s-ar fi aflat o mică biserică în stil românesc. Locul ei ar fi fost luat în 1443 de o biserică mai mare, catolică, construită în cinstea Sfântului Ilie (de unde și numele localității, se pare), patron al așezării, în stil gotic și care avea să fie fortificată cu un zid. Acestuia i s-a mai adăugat încă unul, plus cinci bastioane, după asediile saxone din 1612. Astfel s-a creat un ansamblu fortificat, de formă pentagonală, cu turnuri de veghe. La numai cățiva ani, în 1658 cetatea a fost devastată iar toate documentele despre localitate au ars. În 1782 biserica a fost din nou demolată, păstrându-se doar zidul inițial, și o nouă biserică a fost construită, până prin 1785. Din vechea cetate însă se pare că au rămas doar câteva vestigii, ea fiind aproape în totalitate distrusă de cutremurul din 1977. Biserica a fost reconstruită între anii 1991-1992, iar lângă clopotniță se mai pot vedea încă urme ale celei vechi.  Aflasem de existența ei de pe internet; dar am spus să mergem să ne documentăm la fața locului, (conform promisiunii 😉). O vedeam de la distanță, sus pe deal după ce am intrat în sat și părea promițător. Când ne-am apropiat însă lucrurile s-au schimbat, pentru că a devenit dificil să o găsim; nu există niciun indicator (probabil că nu e considerată obiectiv turistic sau istoric, deși se pare că este înregistrată ca atare) iar explicații cu greu am reușit să obținem de la un trecător, care a încercat să ne explice cum să ajungem cu puținele cuvinte românești pe care la știa. Chiar și-așa, ne-a fost de ajutor. Dar ... foarte tristă și deloc constructivă această atitudine, în special a autorităților care nu fac mai nimic (cel mult pretind că fac) pentru promovarea valorilor locale și incluziunea comunităților mai ... marginale ... Am înțeles că există ceva inițiative din partea unor organizații culturale care încearcă să sprijine clădirile de patrimoniu, dar ...  Am întrebat "se poate ajunge cu maşina până sus?" - "Da" - a venit răspunsul şi ne-am încumetat... dar am avut parte de o adevărată aventură! Mai bine lasă maşina jos, la drumul ce înconjoară dealul pe care se află cetatea, vei găsi şi câteva mici parcări.  Într-un final am reușit să ajungem la biserică, pe un drum de altfel foarte pitoresc, umbros, care urcă în spirală spre partea de sus a dealului. Știm că de obicei cimitirul se construiește în jurul bisericii; același aspect l-am regăsit și aici. Însă în mod surprinzător și inedit, nemaiîntâlnit până acum (cimitirele nefiind tocmai locuri predilecte pentru preumblări), aici cimitirul ne-a părut de-a dreptul frumos; parcă făcea ideea morții mai puțin respingătoare – într-un așa loc parcă ți-ar veni să „te duci” mai cu plăcere ... 😉 Din loc în loc, de-a lungul drumului, se deschidea câte un „separeu” 😉 în desișul tufișurilor și acolo, în loc înconjurat de foarte multă verdeață și flori, la umbră, în capătul unui mic șir de trepte, se regăsea câte un mic monument funerar. Bine, nu toate mormintele erau așa ... la separeu ... Nu știm dacă acele poziții s-au alocat pe anumite criterii; cert e ca arăta totul frumos ... ceea ce nu prea îți vine să spui despre un cimitir ... [Cimitir cu view.] Clopotnița bisericii ni s-a dezvăluit după o cotitură, în capătul unei bolte de arbuști, Albă, simplă, curată. Flancată de două porțiuni din zidul din care probabil până la un moment dat a făcut parte. Din spate se ivea biserica, la fel de albă, simplă și curată; cu o curte frumos îngrijită și cu câteva morminte monumentale de-a stânga și de-a dreapta intrării. Bănuim că aparțin familiilor ctitorilor sau poate unor vechi nobili ori familii mai de vază din regiune ... nu știm și din păcate nici nu am putut afla, pentru că totul este scris în maghiară; iar persoana pe care am găsit-o acolo și care am înțeles că se ocupa cu trasul (de fapt apăsatul pe un buton, pentru ca acțiunea e mecanizată), la intervale fixe, al clopotului nu știa să spună în românește decât DA. Tot ce întrebam primea invariabil răspunsul „da”; deci am pus, foarte intuitiv, numai întrebări potrivite 🙂 Foarte amabil de altfel, ne-a permis fără vreo problemă să ne plimbăm pe-acolo, să intrăm inclusiv în turnul clopotniței, să facem poze peste tot. [Aleea boltită natural.] Biserica, de rit reformat, ne-a suprins prin modul de amenajare a băncilor, dispuse pe trei direcții, astfel încât să fie ușor vizibil, din toate direcțiile, amvonul. Stilul arhitectonic este unul simplu, cu puține elemente, specific bisericilor reformate. Tavanul este din lemn, casetat și are ca elemente decorative semnele zodiacale (simbolizând cerul), motive populare, stema Transilvaniei și alte câteva simboluri secuiești (steme, blazoane nobiliare – bănuim, pentru că nu ne-a putut confirma cineva sau ceva ...); se pare că tavanul e ceva mai nou, fiind adăugat la renovarea din 1991. Galeriile şi părţile din faţă ale băncilor sunt decorate cu casete pictate cu motive florale, care se pare că datează din secolul al XVIII-lea. [Tavanul casetat.] Notă: toate datele tehnice sau istorice sunt documentate online, la fața locului nefiind vreo persoană care să ne poată da vreo informație în limba română sau vreun material. Una peste alta, dacă treci pe DJ 112, fă o pauză și vizitează biserica fortificată de la Ilieni. Poate fi o experiență plăcută. Nouă ne-a dat un pic de pace într-o zi călduroasă de vară! - atracție prezentată cu sprijinul Bistro de l’Arte 🙏

Biserica fortificată reformată din satul Zăbala îți atrage cu ușurință privirea, cu albul imaculat al construcției și cu perfecțiunea de carte poștală a detaliilor amplasării – iarba tunsă la milimetru, gardul fără defecte, contrastul cromatic al incintei. În plus, e așezata chiar la stradă, de neratat 🙂 [O fortificaţie impresionantă.] Construită în secolul 15, a fost de la început „dotată” și cu zid de apărare, notele documentare vorbind despre invazii tătare în regiune, care au impus necesitatea existenței unei zone dedicate adăpostirii membrilor comunității. Acum mai are doar 5 dar când a fost construit, zidul ajungea până la 8 metri înălțime. În afara zidurilor exista și un șanț cu apă, peste care trecea un singur pod, ce deservea o singură intrare în fortificație. În interiorul zidurilor erau ridicate clădiri din lemn, care asigurau adăpostul familiilor în timpul invaziilor – copii, femei și valori materiale. [Contrafort al zidului de incintă.] Construită în rit catolic, biserica a fost „reorientată” odată cu reforma inițiată de Calvin și așa a rămas până astăzi. În această linie, interiorul este unul simplu, fără pereți pictați, fără statui. Sigurele „pete de culoare” sunt casetele pictate de pe tavan, care însă nu au nicio semnificație în afară de ... sentimentele autorilor din momentul creației. Inițial tavanul bisericii fusese boltit, specific stilului gotic dar, prăbușindu-se la un cutremur, plus perioada Reformei Bisericii Catolice (ironie?), a fost reconstruit în forma actuală, undeva după 1700, cu frumoasele casete pictate, în stil renascentist, cu motive florale, păstrate în original până astăzi. Dacă vei căuta cu atenţie, vei găsi o casetă decorată cu figuri de animale - o acvilă cu două capete ce "stăpâneşte" nişte şerpi încolăciţi... [Frumosul tavan casetat din biserică.] Şi tavanul intrării prin turnul cloptniţă are un tavan casetat, pe care poţi vedea anul în care a fost pictat şi donat bisericii. [Tavanul casetat din turnul-cloptniţă.] Cea mai recentă renovare s-a finalizat în 2019 și a adus monumentul în prezentarea „biserică reformată cu incintă fortificată și turn clopotniță”, conform Repertoriului Arheologic Național. Dacă ajungi în Zăbala, acordă-i o jumătate de oră; este principalul monument al acestei comune și vei pleca de-acolo cu un bagaj spiritual un pic mai bogat. Dar va trebui să contactezi pastorul pentru a putea intra, ai numărul de telefon în această pagină. Casa parohială este imediat lângă biserică, așa că nu va fi nicio problemă; iar pastorul e bucuros să împărtășească povestea bisericii, chiar dacă face asta, cu scuze, într-o română ușor ... modificată 😉 jos pălăria! Nouă ne-a povestit cu amabilitate istoria bisericii, pe care v-am adus-o aici.  În fiecare duminică între orele 11-12 se ţine slujbă în biserică şi cu jumătate de oră înainte sau după, o poţi vizita. Dacă intri în timpul slujbei, obiceiul este să rămâi până la sfârşitul acesteia, să pleci înainte ar fi o lipsă de respect pentru enoriaşi!

Unul dintre traseele scurte (de aproximativ un ceas) pe care le poți face în Sovata este până pe Dealul Căpâlna, la Capela 14 cruci. Pe lângă simbolistica remarcabilă a locului, priveliștea spectaculoasă va încununa plimbarea plăcută la punctul de destinație. Sunt multe rute ca variante, dar noi îți recomandăm ca plecarea să o faci de la Izvorul Maria; în afară de faptul că ai să bifezi încă un punct de importanță turistică din zonă, ai să poți să-ți iei pentru drum o apă cu poveste a meleagului, iar dacă ți-ai parcat mașina în zonă, la întoarcere probabil vei fi și mai bucuros de alegerea făcută. [Izvorul Maria.] Pe scurt povestea izvorului sună cam așa: la începutul anilor 1900, când Sovata suferea de lipsa apei potabile, o actriță inimoasă, pe numele ei Jászai Mari are ideea de a organiza, în timpul vacanțelor sale la Sovata (1905 – 1907 ) evenimente de artă cu artiștii din Budapesta cu scopul strângerii de fonduri pentru o fântână. În urma serilor organizate strânge 2 400 de coroane. În 1910 banii sunt folosiți la înființarea fântânii (izvor) ce avea să-i poarte numele. Dar să ne întoarcem la drum că nici nu am plecat 😉 Așadar, de la Izvorul Maria urci ușor până ce indicatorul îti va arata direcția către Capela 14 cruci, iar drumul face la dreapta - unde începe strada Cerbului. [Indicatorul spre Capelă.] Traseul este marcat pe garduri, arbori, stâlpi - semnul este un triunghi albastru cu un contur alb. [Traseul spre Capelă.] Vei ajunge pe un drum forestier și la câteva minute de mers vei observa, dacă vei fi atent, pe stânga un copac ce te va ghida spre capelă, cu acelaşi triunghi albastru. [Traseul prin pădure.] Cu riscul de a ne repeta, acesta este doar unul dintre traseele pe care poți ajunge până sus la bisericuță, dar unul foarte lejer și tare scurt 🙂 Cum ziceam plimbare ușoară, pe un povârniș lin. Nu după mult timp, dincolo de singura pantă mult spus pieptișă, ai să ajungi în luminiș, unde un indicator te anunță că mai sunt 5 minute până ajungi la destinație, iar un altul te ghidează spre spre Stâna de Vale. [Pe indicator ai să găsești și detaliile salvamontului (în caz de nevoie).] Via Transilvanica intersectează traseul (una dintre borne fiind chiar lângă capela). Vei fi ghidat până în spatele destinației - tăinuită de un pâlc de brazi - deci mergi fără grijă. Înainte de a admira punctul final al călătoriei, te va întâmpina un monument din lemn cu o inscripție în maghiară În amintirea soldatului necunoscut, iar apoi, Capela cu cele 14 cruci ale sale ce încoronează dealul. Priveliștea e bonus! 😍 [Monumentul din lemn.] La data documentarii nu am putut vizita interiorul, fiind închis, dar câteva băncuțe te vor aștepta să-ți odihnești trupul și sufletul. În pridvor ai să regăsești o rugăciune în română și câteva în limba maghiară. Povestea capelei de pe Dealul Căpâlna ("Tyúkász" în limba maghiară), începe în 1876, când pustnicul János Esztergár a creat crucile pe coasta dealului, ce simbolizează cele 14 stații de pe Muntele Golgota. Ceea ce trebuie să știi e că până în 1900, pe aceasta cale a crucii credincioșii veneau anual, în număr considerabil. În încercarea păstrării tradiției, două pelerinaje încă au loc pe 1 mai – Găsirea crucii şi pe 14 septembrie – Înălțarea crucii (cu slujbe ce au loc sâmbăta). Intenția ridicării unei capele, cu bani strânși din donații a apărut în mintea lui János Esztergár în 1886. Împins de dorința ducerii la bun sfârșit a lucrării, el a călătorit în Transilvania și a strâns aproximativ 500 de coroane pentru ridicarea lăcașului. În 1887 au început construcțiile, iar în anul 1888 s-au finalizat. În 1889 au primit permisul de funcționare de la episcop și în dar un altar portabil. Colina cea verde ce te uimește ziua, deopotrivă te surprinde și noaptea. Seara, fiecare cruce minuțios numerotată este luminată la bază de un reflector, astfel încât în negură arată spectaculos, noi nu am zăbovit până seara, dar ni s-a povestit. [Cele 14 cruci şi priveliştea asupra oraşului.] În trecut capela era deschisă zilnic, dar "civilizația" călătorilor a dus la închiderea ei. În prezent, în timpul sezonului, dacă ești interesat să-i vizitezi interiorul, după ora 17 un domn îți va deschide biserica. Ceea ce va trebui tu să faci este să iei legătura cu Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sovata și ti se va răspunde cu bunăvoință - găseşti numărul de telefon mai sus.

Tu când te-ai „cocoțat” într-un turn ultima dată? Și ce ai văzut de acolo? Noi am văzut Drobeta Turnu Severin, ceea ce vă recomandăm și vouă dacă ajungeți în orașul de la malul Dunării. Am urcat în Castelul de Apă și am scrutat de acolo, nu mările, ci zările și Dunărea, dar și străzile perfect aliniate ale orașului. Castelul sau Turnul de apă se află în Drobeta Turnu-Severin, în centru, aproape de complexul Decebal (fostul magazin central al orașului), într-o mică piațetă. Tronează în mijlocul unui sens giratoriu și este un castel în adevăratul sens al cuvântului, cu turnulețe și creneluri, cu scări întortocheate și gemulețe semicirculare numai bune de furat prințese sau de împușcat inamici. [În detaliu: creneluri, turnuleţe.] De vreo Rapunzel care să fi trăit acolo nu se știe, dar în timpul primului Razboiului Mondial, Castelul a servit ca punct de observație armatei germane, datorită celor 4 turnulețe, construite inițial pentru a putea fi folosite de către pompieri. Dăinuie în Severin de prin 1910, iar despre turnul de aproape 30 de metri se spune că a fost prima construcție de beton armat din Europa de Est. Clădirea a deservit alimentarea cu apă a orașului fiind amplasată, la acea vreme, pe cea mai înaltă cotă. Construit în stil medieval, are un diametru de aproximativ 10 metri și este cea mai înaltă construcţie din Drobeta. Este și motivul pentru care este vizitat, acum, de foarte mulți turiști.    Se spune că într-un fel se vede lumea de sus și în cu totul altul de jos. "Turnu Severin se arată-n asfinţitul soarelui ca-ntr-un decor de teatru....". Nu am zis-o noi, a zis-o Alexandru Vlahuță în România Pitorească. Noi am zice amfiteatru, în loc de teatru, pentru că așa scrie în planurile de atestare documentară că a fost construit Severinul. Celebrul arhitect român de origine catalană, Xavier Villacrosse, cel care a gândit planurile inițiale ale orașului, l-a văzut ca pe ”un amfiteatru cu o bună privelişte spre Dunãre, înconjurat de dealuri împădurite şi presărat cu ruinele construcţiilor romane”. În opinia lui, locul pe care urma să se ridice Severinul, părea ”făcut pentru plăcerea spectatorilor, de vreme ce aşezarea caselor va oferi spectacolul cel mai încântător şi cel mai teatral, ca la Alexandria, oraşul luat ca model”. Dacă urci în Castelul de Apă o să înțelegi viziunea arhitectului-șef. Severinul pare trasat cu rigla, e printre puținele orașe rectangulare, cu străzi ce se întretaie în unghi drept, paralele cu Dunărea sau perpendiculare pe ea, perfect aliniate. Toate astea se văd de sus. Nu toate orașele se bucură de astfel de puncte de belvedere, așa că vă recomandăm acolo unde ele există să urcați în ele. La Severin, priveliștea de acolo, de sus, este spectaculoasă pentru că ai parte de o panoramă de 360 de grade. Cu toate casele și acoperișurile roșii, orașul pare o Bologna în miniatură, în depărtare Insula Șimian îți reamintește că o parte din paradisul Ada Kaleh strămutat acolo zace acum printre buruieni în timp ce Dunărea își vede liniștită de drumul ei. [Vedere către Insula Șimian.] Poți urca pe scări dar și cu liftul. Castelul de apă se numește acum Castelul Artelor și adăpostește un centru de informare turistică, un spatiu de expoziție, un muzeu și un spațiu pentru lansări de carte). Îţi recomandăm să urci cu liftul și să cobori pe scările cu trepte ale căror șir l-am pierdut (poate reușești tu să le numeri 😊), va fi mai ușor să le cobori decât să le urci. Din 2019 la etajul 3 se poate vizita o expoziție unicat în România, ”FotoKaleh. Patrimoniul uitat din fotografii”. Cu ajutorul unor clișee de colecție, recompuse tehnologic și relaționate secvențial, este reprodusă vizual ulița principală a insulei Ada-Kaleh, locul unde se aflau Bazarul și Geamia (moscheea). [Borcane cu imagini. 😍] O aplicaţie gratuită ”te scufundă” în timp. După ce o instalează, vizitatorul îndreaptă telefonul spre fotografiile așezate în niște borcane şi priveşte ecranul. Ca prin minune, personajele din imagini încep să se mişte: un nene cu fes împinge căruciorul cu celebra înghețată turcească, un altul sare un șotron, în timp ce o ambarcaţiune străbate undele Dunării. Te deplasezi de la un borcan la altul, iar Ada Kaleh prinde viață chiar sub ochii tăi. 😍 Minunat! Panorama și expoziția sunt cumva piesele de rezistență ale Castelului. Și dacă tot am scris  despre Castelul de Apă în plină pandemie de Coronavirus, trebuie să știți că astfel de clădiri au avut un rol extrem de important în stoparea epidemiilor. Până să apară Elie Radu, părintele turnurilor de apă din țara noastră, Bucureștiul și marile orașe ale României erau alimentate cu sacaua sau prin instalații improprii și din surse îndoielnice. Elie Radu este cel care a construit sistemele moderne de alimentare cu apă ale orașelor noastre. Castelul de Apă este deschis zilnic (în sezonul cald până 20:00, în cel rece până la 17:00), iar un bilet costă 20 lei pentru adulți, pensionari 15 lei, elevi/studenți 10 lei, gratuit pentru copiii sub 7 ani. La parter are și suveniruri de vânzare așa că vei putea pleca acasă cu un magnet sau cu o carte poștală.

Unde? Municipiul Făgăraș, județul Brașov, Transilvania Când? În 1310, pe locul unde se aflase o fortificație din pamânt și lemn, începea construcția a ceea ce va deveni un valoros monument de arhitectură militară medievală - Cetatea Făgărașului. Interesant: una dintre cele mai mari și mai bine conservate cetăţi medievale din Europa de Est, Cetatea Făgăraşului este cunoscută ca fiind "cetatea care nu a fost cucerită niciodată" - începând cu anul 1500 și până la mijlocul sec. XIX a fost asediată de 15 ori fără succes! Istoric Pe la 1526 a devenit castel seniorial fortificat după ce a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, stăpân al domeniului feudal al Făgărașului. În 1599 cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul, care a dăruit-o soției sale, Doamna Stanca. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, a fost preluată de austrieci şi a început să piardă din măreția de odinioară... [Statuie Doamna Stanca. Spiridon Georgescu - 1938.] Construcție și destinație Menită inițial să apere sud-estul Transilvaniei de atacurile tătarilor și otomanilor, cetatea cu o istorie de peste 700 de ani avea să îndeplinească de-a lungul istoriei roluri variate și să adăpostească oameni și povești din cele mai fascinante – baluri grandioase, lupte, prizonieri, colecții de artă, torturi teribile. Prima transformare i-a fost adusă de Ștefan Mailat, în perioada cât a fost proprietar al cetății (1528-1541) și voievod al Transilvaniei (1534-1541). Grosimea zidurilor a fost dublată (în unele zone au peste 3 metri grosime!), i-au fost adăugate încăperi și săli, transformându-se din cetate de apărare într-un castel seniorial fortificat. Apoi, după ce a cucerit-o în 1599, Mihai Viteazul a transformat-o în reședință. Castelul a devenit astfel unul din cele mai mondene locuri din Transilvania, între zidurile lui organizându-se baluri fastuoase, cu zeci de invitați din cei mai aleși, cu viței și zeci de porci și de claponi sacrificați, butoaie de vin care curgeau pentru desfătarea oaspeților. Avea să devină însă mai târziu loc de încarcerare și robie pentru copiii și Doamna voievodului. În 1617 turnului sud-vestic i s-au adăugat două niveluri. În 1630 șanțul de apărare a fost lărgit iar mai târziu pivnițele au fost transformate în temnițe pentru iobagii nesupuși. În 1696, odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânire habsburgică, cetatea a devenit cazarmă iar mai târziu închisoare militară. Cu siguranță impresionantă este sala tronului, pe care administratorii din prezent au făcut tot posibilul să o amenajeze cât mai aproape de originalul din perioada de glorie a cetății. E un exercițiu interesant să-ți imaginezi sala ocupată de conducători din toată lumea, regi și regine, cavaleri medievali și sfetnici credincioși. Istoria modernă și contemporană Între 1948 și 1960 cetatea a fost utilizată ca închisoare pentru cei ce se opuneau regimului comunist – deținuții politic. Acestei perioade îi este în prezent dedicată o aripă a cetății, care readuce în atenţie rezistența anti-comunistă, cu povești cutremurătoare din istoria noastră recentă, pagini importante din memoria noastră ca popor. Dezafectată după 1960 și aproape necunoscută până în urmă cu ceva ani, cetatea a beneficiat de investiții semnificative care au readus-o la viață. Susținută de promovare adecvată, a devenit o atracție turistică importantă atât pentru români cât și pentru străinii interesați care vizitează regiunea. În 2020 a fost început un proiect de restaurare care a constat în refacerea celor două poduri de lemn (cel din nord, fix, pe unde acum se face accesul în cetate și cel mobil, rabatabil, pe care se iese din cetate), restaurarea zidurilor de apărare și a unuia dintre bastioane, refacerea drumului de strajă; s-au reamenajat aleile, fântâna și toată curtea interioară (care în perioada medievală era numită Piața Cetății); și mai ales, s-a schimbat acoperișul. Toate acestea, împreună cu amenajarea unui un traseu de promenadă pe care poți face înconjurul prin exterior zidurilor de apărare, i-au dat cetății un suflu nou și atractiv. 😍 Interesant este că, deși a fost construită pe o fostă mlaștină, datorită cantității impresionante de piatră folosită, cetatea nu a avut nevoie de reconsolidare. La fundație s-au folosit trunchiuri masive de stejar (câțiva sunt expuși în muzeu) peste care s-a pus piatră de râu iar peste toate s-a turnat var nestins; iar pe toată această „talpă” construcția masivă a cetății s-a „așezat” foarte bine, rezistând foarte bine până în prezent. În cele peste șapte secole de existență, singurul punct slab al cetății a fost... acoperișul, care a trebuit refăcut de mai multe ori. [Drumul de strajă, proaspăt restaurat.] Cetatea adăpostește în prezent Biblioteca Municipală și Muzeul Ţării Făgăraşului "Valer Literat" (profesor, reprezentant de bază al vieţii culturale din oraşul Făgăraş în perioada interbelică), al cărui patrimoniu cuprinde colecţii de arheologie, arme, numismatică, documente, carte românească, port popular, ţesături etc. Cu 125 de încăperi și cinci etaje, ne face cunoștintă cu arhitectura timpurilor dar și cu obiceiurile lor, mai vesele sau mai triste – baluri fastuoase sau ... cu Fecioara de Fier, teribil instrument de tortură. Începând cu luna iunie a anului 2024, în fiecare weekend poți asista la ceremonialul de gardă -  o reconstituire a unui ritual ce se desfășura la Cetetea Făgărașului încă din sec. XVII, în care principesa Transilvaniei, stăpâna Cetății, dădea instrucțiuni căpitanului gărzii cum să se verifice zidurile, să se deschidă porțile. De fapt, este o reluare a ritualului care se ținea aici până la Pandemie, dar cu decoruri, costume și armuri replici după originale din epocă ... chiar și cu Principese noi, „recrutate” din personalul Muzeului. 10 soldați mărșăluiesc din Bastionul Szabo (redenumit acum bastionul gărzii cetății) până la poarta cu pod rabatabil, unde dau raportul și primesc instrucțiuni de la Principesă. Așa că, dacă te afli în zonă Sâmbăta sau Duminica, vino la Cetate un pic înainte de ora 12, la intrarea principală (de Est) unde pe lângă ceremonial, poți asista și la ridicarea și coborârea podului mobil! 😍 Impresia noastră Pe noi ne-a impresionat cel mai mult zona dedicată deținuților politic din perioada comunistă. Probabil datorită apropierii în timp și urmelor pe care încă le mai simțim ... Între 600 şi 1.000 de deţinuţi politic au fost închiși aici. Pentru idealuri care acum sunt luate de-a gata, sunt privite ca normalitate, ca aerul pe care îl respirăm – libera exprimare, dreptul de proprietate, libertatea religioasă. Au trecut prin torturi crunte, menite să îi “educe” în spiritul noii orânduiri. Mulți dintre ei au murit; nu se ştie exact câţi, pentru că regimul avea grijă să li se piardă urma, erau înmormântaţi pe ascuns, în timpul nopţii sau în gropi comune. Turnul Temniţă era locul cel mai greu - o carceră îngustă de doar 50 de centimetri, în care deținuții stăteau chirciţi, în apă foarte rece care le ajungea până la genunchi. În urma deciziilor unor “ideologi” care se ghidau după principii ca acesta: “Să ne luăm toate angajamentele ce ni se vor cere, dar, când va veni momentul, să ne amintim că onoarea comunistă constă în a nu îndeplini aceste angajamente” (V.I. Lenin, “Vorbe goale despre libertate”). [Pentru cine nu știe sau a uitat ce însemna comunismul...] De la șanțul cu apă, cu lebedele lui grațioase, la impunătoarea sală a tronului sau la mărturiile opresiunii comuniste, Cetatea Făgărașului reprezintă o incursiune în istoria românească ce nu trebuie să lipsească de pe lista de obiective a oricărui călător în zonă! ┄ Intrarea în cetate se face pe poarta de la zidul de Nord, pe podul fix. În zona intrării sunt multe locuri de parcare, inclusiv pentru microbuze și autocare. Preț bilete:  Adulți 30 lei Pensionari 15 lei Elevi, studenți 10 lei Gratuit pentru copii <7 ani, persoane cu dizabilități și însoțitorii acestora. Click aici pentru mai multe detalii despre vizitare.

Cetatea Feldioarei Acum o știm după acest nume. Dar la începuturi a avut unul mult mai plin de semnificație – Marienburg; adică „Cetatea Mariei” în germană, pentru că a fost ridicată, în secolul 13, de către cavalerii teutoni, a căror protectoare era Fecioara Maria.  Cea mai veche atestare documentară o plasează în anul 1225. Cavalerii s-au așezat aici probabil undeva în jurul anului 1211, după ce acest lucru le-a fost permis de Andrei al II-lea, regele Ungariei, cu scopul de a apăra teritoriile coroanei ungare. Și s-au pus pe treabă – pe construit (cu metode trainice care au dus la păstrarea până în zilele noastre a unor părți de zid), pe dezvoltat, pe comerț și pe extins. Lucrul ăsta însă nu i-a plăcut regelui Ungariei, care tot el i-a și alungat, în urma lor rămânând totuşi o localitate înfloritoare. Marea reconstrucție din 2013 Distrusă (1430, 1432, 1457) și reconstruită în repetate rânduri (un document din anul 1439 spune că “locuitorii comunei Feldioara au construit o cetate cu mari cheltuieli şi cu mare osteneală”), cea mai veche fortificație din județul Brașov şi cea mai mare cetate construită de teutoni în Transilvania, a fost la un moment dat abandonată ruinei.  Au rezistat doar turnul de nord-vest, fântâna, temelia capelei și o parte din pivniță. Până în 2013, când s-a început un proiect amplu de restaurare, completat cu o cercetare arheologică aprofundată ce a dus în mod fericit și la descoperirea unor artefacte antice bine conservate, dovezi ale locuirii îndelungate, de mii de ani, a acestor meleaguri. Proiectul de restaurare a fost planificat și implementat cu eforturi semnificative de conservare a fortificațiilor inițiale, de păstrare a arhitecturii atât cât a putut fi cunoscută și de redare a măreției de odinioară. Iar rezultatul este unul remarcabil, care a dus la introducerea monumentului istoric în circuitul turistic, dându-se astfel ocazia celor interesați de epoca medievală să intre în contact cu noi pagini de istorie românească și europeană. Merită să păşeşti pe urmele cavalerilor teutoni şi să contemplezi de pe metereze toată Ţara Bârsei până hăt-departe spre Munţii Bucegi! Taxe vizitare: Adulți / 20 lei, Pensionari / 10 lei, Elevi, studenți / 5 lei Gratuit pentru copii <7 ani, copii din centre de plasament, aşezăminte sociale, şcoli speciale, persoane cu dizabilităţi. Ultimul bilet se eliberează cu 30 de minute înainte de ora de închidere.

Pe Dunăre în gios, pe un mal frumos, mândră și semeață se ridică Cetatea Severinului, cea mai frumoasă moștenire medievală a orașului. Adresa ei o regăsești pe strada Portului, dar cel mai simplu ajungi la ea de pe Bulevardul Carol, coborând pe lângă Palatul Culturii, pe o alee ce a fost refăcută o dată cu cele două monumente, teatrul și cetatea. Este aproape de centru, în vecinătatea parcului Dragalina. Parcul, în schimb, a rămas nereabilitat. E igienizat, dar ponosit, aproape că nu mai are bănci, iar vegetația este neîngrijită.  [Parcul din vecinătatea Cetăţii ar merita mai multă atenţie.] Cetatea medievală se numără printre cele mai importante monumente ale Drobetei și de ea se leagă celelalte 2 nume regăsite în denumirea orașului, Turnu-Severin. Locul este plin de poveste și ascunde în spate foarte multe fapte istorice care au definit poporul român. Istoria Cetății este bogată și a lăsat în urmă nenumărate povești. Deși nu se cunoaște exact anul în care a fost construită, istoricii spun că undeva pe la 1233 au fost ridicate zidurile unei noi cetăți ce avea să poarte numele Severinopolis (ceea ce a stat și la baza Banatului de Severin, Terra Zeurino sau Țara Severinului). Numele i-a fost dat după cel al împăratului Septimiu Sever, în timpul căruia Drobeta a fost ridicată la rang de colonie. Aceasta este prima variantă. A doua propune un termen din limba slavonă, ”severnâi”, care înseamnă nordic sau din nord, iar a treia posibilitate vine din partea misionarilor catolici care se adăposteau în cetățile medievale, aici ajungând și Sfântul Severin de Noricum (o zonă din Austria). Ca și explicația numelui și istoria ei este extrem de alambicată. Principalul scop pentru care a fost ridicată cetatea a fost cel militar. Fortăreața se află la 500 de metri de podul roman construit de Apollodor din Damasc, iar săpăturile arheologice efectuate de-a lungul timpului au stabilit că aceasta a fost construită în mai multe etape. Gloria sa a durat din secolul al XIII-lea până în anul 1524, când a fost distrusă de otomanii lui Soliman Magnificul. Panourile din interiorul monumentului sunt pline de informații. Pe ele puteți citiți despre Andrei al II lea al Ungariei și înființarea aici a Banatului de Severin, cu Luca primul ban cunoscut de istorie. Urmează partea cavalerilor ioaniți care o menționează în diploma lor drept Castrul Zewrin și apoi perioada de după retragerea lor când cetatea rămâne în bătaia tunurilor tătare, bulgărești și turcești. Mircea cel Bătrân a înființat aici Bănia Severinului și a semnat cu Sigismund al Ungariei un tratat prin care să se ocupe de restaurarea zidurilor. Sfârșitul i-a venit prin 1526 când, în vremea lui Neagoe Basarab, a venit Soliman Magnificul și a făcut-o praf. A fost atât de mult distrusă de turci încât doar Turnul lui Sever, înalt de 22 metri, lung de 9 metri și lat de 2,5 metri, a mai rămas pe verticală. Și așa s-a păstrat mult timp, un perete de bolovani înconjurat de bălării și gropi. Doar localnicii se perindau pe acolo , ”La Ruine” era locul în care îndrăgostiții se ascundeau de ochii curioșilor. [Turnul lui Sever, azi.] În 2010, la o distanță de 500 de ani după distrugerea ei, a fost reconstruită. Printr-un proiect cu bani europeni, Cetatea a renăscut. Autoritățile au obținut 14 milioane de euro pentru salvarea ei. Lucrările au durat vreo 5 ani pentru că aici a fost raiul arheologilor. Cu ocazia săpăturilor a fost descoperit un important tezaur, dar și resturi de arme, armuri, oseminte și ceramică. Au fost scoase la lumină și alte două ziduri din incintă despre care nu se știa absolut nimic. Deasemenea importantă a fost descoperirea unei fântâni în mijlocul cetății. Tunuri din bronz, ghiulele, vârfuri de săgeți de arc și arbalete, morminte, toate au făcut să tresalte inima istoricilor și au completat inventarul muzeului. Pe țeava unui tun a fost descoperit chiar blazonul unui cavaler, un scut de cruciat, pe el figurând un arbore cu trei ramuri ce se termină fiecare cu câte o frunză de stejar. A fost dat spre cercetare amănunțită pentru a i se se stabili originea exactă. În ciuda acestor descoperiri și a faptului că monumentul, dar și zona au fost salvate, reabilitarea a fost și criticată. S-a scris că actuala versiune proaspăt renovată a ruinelor nu mai seamănă cu cetatea medievală de odinioară. Că lucrările prea au ”înnoit-o”, că e prea albă, prea cimentată, prea betonată, prea asfaltată și modernă. Noi zicem că săpăturile au repus-o în valoare și îți recomandăm să o adaugi în planul tău de călătorie. O plimbare printre ziduri și vestigii e cea mai naturală și ușoară metodă de a învăța istoria, în plus e un loc frumos cu priveliști faine spre Dunăre. La data documentării noastre intrarea era gratuită. 😍 Pentru severineni (dar şi pentru vizitatorii oraşului), de prin 2016, aici au loc manifestări culturale, inclusiv festivaluri medievale, proiecţii de film, lansări de carte, spectacole de teatru sau concerte de muzică. Urmăreşte această pagină şi când vor veni vremuri mai bune, vei fi notificat când se va organiza ceva aici!

La fel ca în mai toate localitățile unde există o cetate, și la Enisala există Dealul Cetății (oficial Dealul Gras); pe care se află... ai ghicit! Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale. Dominând lacurile Razim și Babadag și punct de mare interes în zona Gurilor Dunării, cetatea a fost construită în a doua jumătate a sec. 14, cu scop militar și pentru a supraveghea drumurile pe apă și pe uscat din regiune. În urma analizei tehnicilor de construcție, a materialelor și a contextului istoric, s-a concluzionat că singurii interesați și care în același timp dețineau resursele financiare pentru un asemenea demers erau negustorii genovezi, care aveau monopolul navigației pe Marea Neagră, din care câștigau considerabil. Cu ziduri, turnuri și bastioane construite din calcar, cetatea a făcut parte în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân din sistemul defensiv al Țării Românești, în perioada când Dobrogea a fost sub stăpânirea acestui domnitor. Odată cu sfârșitul sec. 15, când Imperiul Otoman și-a început expansiunea iar lacul Razim a fost despărțit de Marea Neagră în urma formării unor cordoane de nisip, cetatea a fost abandonată. [Reconstituire grafică - Radu Oltean.] Cel mai vechi document în care cetatea este regăsită sub numele Yeni-Sale este o cronică turcească din prima parte a sec. 15. Mai fusese identificată și anterior, începând cu sec. 13, într-o serie de hărți de navigație, dar sub denumirea Bambola. Cetatea mai apare și în alte documente – hărți, desene, litografii. Iar primele cercetări arheologice au fost realizate în 1939. Au fost descoperite numeroase monede (bizantine, genoveze, moldovene, muntene, tătărăști, turcești), care vin să ateste rolul multiplu (militar, politic, administrativ, economic) pe care l-a îndeplinit cetatea. ["Arcada oarbă" de deasupra porţii principale.] Cu ajutorul elementelor conservate parțial (curtine, turnuri, contraforturi) s-a putut reconstitui forma inițială a monumentului – era apărat de ziduri groase de 3m și înalte de 6-7m, cu turnuri dispuse de jur împrejur; partea dinspre prăpastie era sprijinită de un bastion masiv. Un element arhitectonic deosebit este reprezentat de bastionul porții principale, cu arcadă dublă, cu un arc în zona centrală; denumită arcadă oarbă, este de origini orientale dar apare și în Țările Române – la Cetatea Neamțului, la bisericile ctitorite de Ștefan cel Mare, la biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș. Patrimoniul descoperit în zona arheologică Enisala, în mai multe etape, este apreciat drept unul de excepție. Cele mai vechi urme aparțin paleoliticului dar au mai fost găsite și elemente din a doua jumătate a mileniului 5 î.e.n, un mormânt din epoca bronzului (mileniul 4 î.e.n.), din epoca fierului etc.; întreaga zonă a satului s-a dovedit a fi bogată în puncte de interes arheologic. Nu mai devreme de 2013 au fost realizate noi săpături arheologice pentru cercetarea cimitirului și satului medieval de la poalele cetății.  Cetatea a fost încadrată și în Situl Natura 2000 Delta Dunării, habitatele din jur fiind de interes comunitar – stepa petrofilă, tufărișurile, rarități floristice, specii amenințate cu dispariția. În stâncăriile de la baza cetății se află o mică grotă care adăpostește câteva exemplare de lilieci. Dupa 1991 zidurile au fost restaurate, iar cetatea Enisala a devenit un important punct turistic al Dobrogei. [Apus de soare - foto: Mircea Bezercheanu] Pe lângă aspectele arhitecturale, cetatea oferă și o frumoasă perspectivă asupra regiunii, ce cuprinde stânci, lacurile Babadag și Razim, insula Popina, iar atunci când condițiile sunt favorabile poate fi vizibilă și Marea Neagră. Apusul de soare este un moment pitoresc deosebit, care delectează privirile și lentilele multor aparate foto; nici răsăritul soarelui sau al lunii nu sunt de neglijat. [Răsărit la Cetatea Enisala - foto: Dragoş Asaftei.] Program de vizitare este de Marți până Duminică între orele 10.00 – 18.00. Lunea este închis. În zilele de sărbători legale programul poate suferi modificări. Taxa de vizitare este de 10 lei/adult; 5 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Există și o taxă unică de vizitare, care include, pe lângă Cetatea Medievală Enisala, și Gospodăria țărănească din Enisala conservată ”in situ”, un alt obiectiv local, pe care în acest fel autoritățile încearcă să-l promoveze: 12 lei/adult; 6 lei/pensionar, preșcolar, elev, student. Pont: toaletă este lângă parcare; iar de aici şi până la cetate sunt câteva sute de metri şi câteva zeci de trepte 😉.

Dacă te afli în centrul orașului, după plimbarea pe faimoasa stradă a Trandafirilor, în capătul ei fiind, fă-ți timp să urci dealul către Cetatea Medievală din Târgu Mureș. Odată trecut de Bastionul Porții, ai să te simți rupt de cotidian, de parcă zidurile fortificației străjuiesc mai degrabă o oază de liniște și relaxare. Clădirile restaurate și zidurile consolidate te vor uimi, transpunându-te în vremurile de odinioară. Aleile minuțios pietruite - luminate noaptea - semnalizate cu obiectivele de interes – te vor purta ca într-o poveste pe care nu obosesc să o spună... Iar de ești tu cel ostenit, ai bănci pe care să poposești după bunul plac, ba chiar și locuri unde să-ți astâmperi foamea ori setea.  O oază de liniște într-un crâmpei de istorie... o veche cetate ale cărei bastioane încă mai pot fi admirate și vizitate, și care în mod normal ar găzdui săli de spectacole, expoziții, ori ateliere; iar dacă tot am amintit de ateliere află că aici descoperirile arheologice au scos la iveală primul atelier de prelucrare a bronzului (sec. al XV- lea) din Transilvania și prima fabrică de cărămidă (sec. XVI - XVII) din România. 😮 [Bastionul Porţii.] Cetatea Medievală din Târgu Mureș te invită să vezi dincolo de zidurile ei cea mai veche clădire din oraș - Biserica Reformată - și să-i admiri cele 7 bastioane unite prin ziduri (Bastionul Tăbăcarilor, Bastionul Dogarilor, Bastionul Mic, Bastionul Croitorilor, Bastionul Porții, Bastionul Măcelarilor, Bastionul Blănarilor). Tot aici ai să găsești și Clădirea Manutanței (Clădirea Comandamentului) reabilitată în 2008 – 2014, în care funcţionează Muzeul de Arheologie și Istorie (închis temporar la data documentării noastre în contextul Covid-19). [Biserica Reformată, cea mai veche din oraş.] În vecinătatea Manutanţei există o machetă a cetăţii turnată în bronz, prevăzută cu inscripţionare Braille, pentru a facilita o mai bună orientare a turiştilor cu deficienţe de vedere. ❤️ [Macheta turnată în bronz, Braille.] În trecutul nu foarte îndepărtat, cetatea era vie mai ales prin lista amplă de evenimente ce se petreceau în acest colț medieval. Festivalurile, serile de teatru, serbările de tot felul, umpleau calendarul...  În prezent doar Târgul de Primăvară și cel al Cetății urmează să se desfășoare; iar în Bastionul Tăbăcarilor se pregătește o expoziție de pictură – cu accesul limitat... ... și totuși, în ciuda restrictiilor, farmecul fortăreții viețuiește între ziduri, nerăbdător să-și împartă istoria cu oricine dorește să i-o afle. Plimbându-te pe aleile dichisite în orice anotimp vei găsi aici un spațiu miraculos ce te va vrăji indiferent de vârstă; intrarea este liberă, iar porţile-i sunt mereu deschise. Şi dacă tot veni vorba de vârstă, lângă cetate găseşti un frumos loc de joacă pentru cei mici, iar în sezonul de iarnă cetatea găzduiește un patinoar artificial.  [Bastionul Tăbăcarilor, loc de evenimente.] Dacă ai ceva timp, haide să ne întoarcem puțin pe firul poveștii cetăţii noastre: ...cronicarii vremii povestesc că în ziua de Sf. Laurențiu (10 august) 1601, haiducii lui G. Basta atacă și prefac în cenușă, mănăstirea, biserica, turnul și școala din Târgu Mureș. După acest dezastru îngrozitor, fruntașii breslelor încep a clădi cetatea de o vezi astăzi, lucru atestat și de fereastra decorativă ce se poate admira pe Bastionul Porții, la intrare.  Cetatea are 7 bastioane, 5 dintre ele denumite după numele breslei care le-a construit. Aceste bastioane sunt de fapt turnuri de artilerie și se compun din trei sau patru nivele ce comunică în interior prin scări de lemn; structura lor e realizată din piatră de râu iar pereții (cu grosimi de 120-140 cm) din cărămidă. În prezent se pot încă vedea urmele de uzură - ale armelor de foc de calibru mic - pe fațadele turnurilor, ori gurile pentru tunuri amenajate la niveluri inferioare; sau chiar gurile de păcură din Bastionul Porții și Bastionul Mic. Curiozităţi despre bresle: Sistemul breslelor este introdus în Transilvania foarte devreme, mai ales cu scopul de a strânge rândurile pentru apărarea împotriva atacurilor inamice, dar și pentru protejarea intereselor industriale. În 1376 – breslele aveau deja vechime în Ardeal iar statutele lor erau respectate cu strictețe. Meseria trecea din tată în fiu, iar străinilor le era interzis să exercite meşteşugurile. Cu timpul acest punct s-a schimbat, iar breslele ce refuzau, fără un motiv întemeiat, chiar și un cetătean străin, erau amendate cu 20 taleri (veche monedă de argint). Datorită acestei măsuri, se înmulțesc membrii breslelor. Pe lângă cele amintite mai sus, mai existau şi alte bresle: curelarii, funarii, lăcătușii, cismarii, rotarii, brutarii, olarii, cuțitarii, năsturarii, pieptănarii, pălărierii, strungarii, săpunarii, coșarii... Când se înființau breslele, statutele lor trebuiau să fie înaintate regelui spre aprobare, care le stabilea privilegiile și cercul de activități. Breslele erau constituite din: staroste (céhmester), senior (atyamester), decan, inspector (mivlátó mester) și iunior (ifjumester). • Starostele – se alegea pe un an sau doi dintre cei mai bătrâni și/sau bogați membri și reprezenta cel mai înalt nivel din breaslă. El depunea jurământul (că va conduce cu dreptate și onoare) într-o ceremonie ce se încheia cu un banchet zgomotos și ceremonios. Datoria lui era, printre altele, să se îngrijească de actele importante ale breslei. • Seniorul – avea grijă de ucenici și de viața morală a breslașilor ba chiar și de cea materială. Ucenicii care călătoreau prin țară trăgeau la casa acestuia. Împreună cu decanul, mijlocea învoiala între calfele noi și patronii care îi preluau.  • Inspectorii controlau împreună cu starostele, cel puțin o dată pe lună, atelierele și calitatea mărfurilor, iar cei care nu se ridicau la nivelul stabilit erau pedepsiți sau/și excluși din branșă.  • Iuniorul – era cel mai tânăr membru; avea datoria de a invita breslașii la întruniri; la banchete avea grijă să fie mâncare și vin pe mese; intra în atribuțiile lui să-i ducă acasă pe membrii care se îmbătau 😀. Această funcție o avea până la intrarea în breaslă a unui nou venit.  Breslaşii se bucurau de stimă, fiind considerați elita societății. Ucenicii se recrutau numai din familii demne de cinste; după ce se eliberau de la stăpân, ei porneau prin țară, în pribegie, dar nu înainte de a primi scrisori de recomandare și de a fi învățați să aibă o purtare onorabilă: să nu grăiască vorbe necuviincioase sau să înjure, în timpul mesei să nu verse vin pe masă, să nu părăsească fără trebuinţă urgentă masa, să țină discursuri alese.  Dupa terminarea pribegiei, calfele își făceau perioada de probă în orașul în care doreau să se așeze, apoi erau primite în bresle. Primirea se făcea cu mare alai, ce diferea de la o tagmă la alta.  Breasla pălărierilor, spre exemplu, oferea noilor veniți câte o pipă plină cu tutun, pe o tavă de argint, în mijlocul unei coroane de flori; breasla năsturarilor ținea o coroană de flori deasupra capului și-l obliga pe novice să golească trei pahare de vin (pentru țară, oraș și breaslă), breasla românească a tăbăcarilor – trăgea trei palme celor noi veniți – cât să le aducă aminte – că trebuie să sufere pentru interesele breslei.  Statutele mai prevedeau ca noii veniți să se căsătorească în maxim un an de la primirea în asociație. Meșteșugarii de nasturi nu primeau în rândul lor pe nimeni până nu făcea dovada că-i căsătorit sau măcar logodit. Femeile trebuiau să fie și ele vrednice, căci aduceau cinste bărbatului și breslei din care acesta făcea parte. Ele puteau cumpăra marfă ca și bărbații și aveau dreptul să continue meseria după moartea soţului.  Statutele breslelor cuprindeau tot felul de reguli: de la cum trebuie să fie îmbrăcați membrii, la cum trebuie să se comporte în societate: cum trebuie să vorbească, să stea la masă, să mănânce și să bea. Spre exemplu – breasla croitorilor - pe la 1613 - pedepsea pe toți cei care umblau pe stradă cu capul descoperit sau fără manta; pe cel care intra într-o întrunire cu pălăria pe cap, fără să salute, pe cel care stătea cu coatele pe masă, cu picioarele unul peste altul sau într-un picior... Până și mâncărurile erau prevăzute în statute, după cum urmează: La prânz :  Felul I: pe fiecare masă, să se așeze carne de curcă cu hrean și oțet.  Felul II Carne de curcă cu supă de fructe; pe fiecare tavă să fie câte două gâște. Supa să fie din belșug.  Felul III Orez și os cu măduvă și câte o găină piperată.  Felul IV Câte două găini cu piper pătrunjel și șofran.  Felul V: Lângă friptură să fie câte o găină bine piperată.  Felul VI: Fructe, unt, caș, ridichi și covrigi. La cină:  Felul I: pește cu hrean.  Felul II : câte doi purcei fripți, supă caldă, migdale, stafide și struguri din belșug.  Felul III: găină friptă, pătrunjel, piper și carne de vacă.  Felul IV: lângă friptură, o găină și fructe. La fiecare masă, trebuie să se pună câte trei vedre de vin. ( 1 vadră însemna aproximativ 10 litri) Dacă patronul este undeva, la ospăț, zic statutele lăcătușilor din 1664 – ucenicul este dator să-l caute și să-l aducă acasă... Cel mai vechi document ce atestă Breasla măcelarilor și a blănarilor și le recunoaște privilegiile este din 1493. Fiecare viitor blănar era obligat să-şi facă ucenicia 3 ani la un blănar înscris în breaslă; după 3 ani era primit dacă dovedea cunoașterea meseriei în fața membrilor asociaţiei; dar nu înainte de a plăti o masă copioasă 😀. Numai membrii breslei aveau dreptul de a lucra în oraș și de a vinde la târguri piele sălbatică și de miel. Breasla croitorilor, una dintre cele mai importante, avea în cetate un turn prevăzut cu toate armele de atac și apărare. Cel mai de seamă breslaș a fost Francisc Nagy Szabó - cronicarul orașului- după moartea sa, tagma nu și-a mai căpătat vaza de odinioară.  Breasla bărbierilor - (chirurgilor) prevedea ca viitorul meseriaș să se tragă dintr-o familie cinstită și cu frică de Dumnezeu, să aibă certificat că și-a făcut anii uceniciei, să nu fie hoț, ucigaș ori cu purtări rele; să aibă doi membri care garantează că va suporta toate sarcinile impuse de breaslă, să facă dovada că-și cunoaște meseria, pregătind în fața membrilor breslei, diferite medicații (în special o anume alifie galbenă și puternică). Față de staroste era dator să-l cerceteze în caz de boală și să-l panseze; îi era interzis să trateze bolnavii care erau pacienții starostelui. Nu se primeau în breaslă criminalii, tâlharii și înșelătorii. Şi breasla fierarilor - în sec XVII lea - era puternic organizată. Diploma prin care i s-a confirmat statutul s-a pierdut în 1641 și atunci judele și pârgarii orașului le dau voie fierarilor să se organizeze din nou. Gheorghe Rákóczi II le confirmă statutele la 1642. Potrivit noilor statute ei sunt datori să întrebuinţeze cea mai bună marfă, să potcovească caii și să lege în fier roțile și oiștile de car chiar și în sezonul când pregătesc seceri și coase. Sistemul breslelor se menține până în anul 1872 când se dizolvă pentru totdeauna; de atunci începe o nouă epocă pentru industrie. 🙏 contributor Unde Mergem®, Ralu Brankundi

Cetatea Râşnov este unul dintre cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Cavalerii teutoni au fost primii care s-au hotărât să profite de poziţia strategică a dealului ce domină zona, şi pe la începutul sec. XIII au ridicat aici o fortificaţie din lemn. După alungarea lor din Transilvania, prin sec. XIV, locuitorii Râşnovului au preluat-o şi au transformat-o într-o cetate ţărănească menită să fie loc de refugiu în faţa invadatorilor, iar prima menţionare a cetăţii din anul 1335 confirmă acest rol. Cetatea are o construcţie foarte ingenioasă, adaptată reliefului, cu două incinte: una exterioară (construită exclusiv din piatră masivă, în care erau adăpostite vitele celor refugiaţi aici) şi una interioară (din piatră, lemn şi cărămidă) unde se aflau şi locuinţe. Atunci când paznicii cetăţii vedeau apropiindu-se vreo armată duşmană, băteau clopotele din turnul de pază iar populaţia Râşnovului se muta aici, cu "căţel şi purcel" şi aştepta ca năvălitorii să se retragă. Cetatea a rezistat multor asedii şi doar o singură dată apărătorii ei s-au predat, pentru că li se blocase accesul la izvorul de apă aflat în exterior. Pentru a nu se mai întâmpla asta, în 1623 primăria Râşnov încredinţează unor meşteri saşi săparea unei fântâni, iar aceştia reuşesc să dea de apă după 17 ani în care au săpat 98 metri în stâncă! În perioada recentă, în cetate s-au turnat scene din câteva filme istorice româneşti iar un film american din 2002 care s-a filmat în zona Râşnoavei, cu câteva cadre şi în cetate, a primit un Oscar. În prezent poate fi vizitat doar inelul exterior al cetăţii, curtea interioară aflându-se într-un proces de reconstrucţie care şi-a propus să-i redea aspectul din perioada de glorie. Există două modalităţi prin care poţi ajunge la cetate: cu liftul pe plan înclinat care te urcă din centrul Râşnovului în mai puţin de un minut (dus întors costă 25 lei/adult, 15 lei/copil iar pe un sens15 lei/adult şi 10 lei/copil, program zilnic 09-19 - în sezon) sau cu trenuleţul tras de un tractor 😀 care pleacă din parcarea de la DN1E (costuri: 12 lei/zi parcarea, 12lei/pers. trenuleţul tur-retur, gratuit pentru copiii sub 3 ani), program zilnic 09:00-18:00, cu ultima coborâre la 18:10. [Celebrul trenuleț de Râșnov.] Noi îţi recomandăm să faci mişcare şi să urci pe jos din parcare - cale de 650m te vei bucura de o plimbare agreabilă prin pădure până la sus la cetate! 😍

Cetatea Rupea se numără printre cele mai vechi vestigii arheologice de pe teritoriul României și a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1324, când în interiorul ei s-au adăpostit, în urma unor lupte teribile, sașii răsculați împotriva regelui Carol Robert al Ungariei. A fost consemnată cu denumirea Castrum Kuholm, care face referire la stânca pe care a fost construită.  Documente ulterioare o menționează drept important centru meșteșugăresc și comercial. [Amplasare strategică.] Așezată strategic, la intersecția drumurilor ce făceau legătura între Transilvania, Moldova și Țara Românească, cetatea a servit de-a lungul timpului atât ca fortificație cât și ca refugiu pentru locuitorii ce populau dealurile și valea dimprejur. [Vedere asupra oraşului Rupea...] Până mai ieri cetatea Rupea era necunoscută; poate cel mult dacă locuiai în județul Brașov să o fi știut. Dacă mergi din/prin Brașov spre Sighișoara nu ai cum să o ratezi, la 50 de km de Brașov. Se vede de pe drum, de la distanță și deși poate nu prea a fost promovată de autoritățile competente, recenta restaurare o scoate din anonimat. Mulți critică modul în care s-a făcut această restaurare – că e prea mult beton, că prea sunt asfaltate trotuarele, că nu se potrivesc țiglele. Noi am plecat de-acolo cu un sentiment plăcut și cu impresia unui lucru bine făcut și prezentat. Poate o fi fost loc de mai mult lemn și de mai mult „vechi” … dar mai importantă ni se pare introducerea în circuitul turistic și redeschiderea, chiar și puțin, a unei pagini de istorie, lucru care nu poate fi decât benefic. Cetatea domină împrejurimile de sus, de pe Dealul Cuhalmului, mărturie a locuirii îndelungate a acestor meleaguri. Pe vremea dacilor aici se presupune că a fost ridicată Rumidava/Ramidava, care, odată cucerită de romani devine castrul Rupes, de unde, cel mai probabil și denumirea de astăzi a localității. [... şi asupra drumului din vale.] Atacată, jefuită, părăsită, regăsită drept refugiu, predată, refugiu din nou supraviețuitorilor de ciumă, apoi din nou abandonată, Cetatea Rupea, (re)construită pe trei incinte – cetatea de sus (cea mai veche), cetatea de mijloc și cetatea de jos, și-a regăsit în 2013 măreția, și a fost clasată în lista monumentelor istorice. Poarta de intrare în cetatea de mijloc prezintă un element unic în Europa – Turnul Pentagonal. [Turnul Pentagonal, unic în Europa.] Fântâna cetății, săpată în 1623 și adâncă de 59m, este nesecată până astăzi. Cetatea Rupea are forma unei spirale ascendente iar din planurile ei nu lipsește Turnul Slăninii 🙂 specific cetăților săsești. Cât din aceste informații este legendă și cât este document istoric face parte din farmecul oricărui asemenea loc. Nouă, profanilor, știm că ne place și recomandăm tuturor o vizită. Veți pleca de-aici cu siguranță, un pic mai bogați spiritual. Biletul de intrare costă 15 lei/adulţi, 8 lei/copii 7-18 ani.

Ca multe alte localități din Transilvania, și Prejmer deține o biserică fortificată, considerată cea mai bine păstrată și cea mai puternică biserică-cetate din sud-estul Europei. Monument istoric, aceasta face parte din lista UNESCO din 1999. Purtând hramul Sfânta Cruce, biserica a fost datată în sec. XIII și se pare că a fost construită pe locul unei foste bazilici romane, cu un secol mai tânără. Cum Prejmer era prima localitate în drumul tătarilor şi mai apoi, a turcilor ce veneau în prădăciune dinspre pasul Buzău, Sigismund de Luxemburg a decis fortificarea bisericii, ridicând o incintă înaltă și puternică, înconjurată cu un șanț lat cu apă; ziduri groase de 3-4 m și înalte de 12, porți de fier, poduri mobile, bastioane, guri de foc. Mai mult, cetatea deținea un dispozitiv de luptă inovator, denumit „orga morții” - mai multe arme de foc așezate la un loc, ce trăgeau toate deodată, producând pierderi însemnate și în același timp, panică. Se întâmpla prin anii 1400. De pe atunci, biserica se pare că adăpostește cel mai vechi altar triptic din Transilvania, datat între 1450-1460. Cunoscută și sub denumirea de Cetatea Țărănească Prejmer, edificiul este de fapt un ansamblu arhitectural ce cuprinde atât cetatea cât și biserica. Biserica a fost edificată în 1218 iar zidurile cetății au fost ridicate în sec. XV. Zidul incintei principale este căptuşit la interior cu 275 de cămări, pe trei şi patru niveluri și conectate între ele prin scări de lemn. Aceste cămări păstrau proviziile sătenilor, fiecare familie din sat având propria sa cămară. În timpul asediilor locuitorii se refugiau in incinta Cetăţii. Și nu renunțau la educație, una din încăperi fiind dedicată vechii școli, primii dascăli fiind menţionați între 1460 și 1556. Celelalte încăperi mai expun, în prezent, interiorul tradițional, unelte meșteșugărești, obiecte de gospodărie. O vizită aici va fi cu siguranţă un bun prilej de reflecţie asupra modului în care trăiau strămoşii noştri... şi o ocazie de aprecia viaţa bună de care ne bucurăm azi! 😊 Din Braşov poţi ajunge la Cetatea Prejmer şi cu autobuz, linia metropolitană 520, plecare din Făget, coborâre în staţia Monumentul Eroilor din Prejmer; click aici pentru traseu și orar.

Cetatea dacică din Covasna, „botezată” romantic Cetatea Zânelor, spun informațiile oficiale, ar fi una dintre cele mai mari și mai bine conservate fortificaţii dacice din afara Munților Orăștiei. Acum ... s-ar putea să fii dezamăgit după acest superlativ din descriere, când vei ajunge sus și ... nu vei găsi mai nimic ... Poate pentru ochii specialistului arheolog, locul o fi un Eldorado al vestigiilor dacice, pentru ochii profani ai turistului obișnuit însă nu prea oferă mare lucru ... Oricum, săpăturile nu au început de prea multă vreme, șantierul este încă în desfășurare ... poate peste ceva timp va fi acolo ceva mai atractiv. În schimb, traseul până acolo (mai ales după ce părăseşti drumul forestier şi începi urcuşul pe munte) este superb. La fel şi priveliştea pe care o ai din zona superioară a cetăţii către depresiunea Covasna, pe deasupra copacilor! Caută în aplicaţie traseul 🔎 Covasna - Cetatea Zânelor din destinaţia Covasna, judeţ Covasna. [Şantierul arheologic Cetatea Zânelor.] Din respect pentru trecut și datele istorice mai povestim că cetatea a avut un rol important politico-militar, de supraveghere și control al căilor comerciale și de comunicație, dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova și Muntenia, dată fiind localizarea ei la intersecția dintre Valea Râului Negru și Bâsca Mare. Construirea ar fi început în sec. 2 î.e.n., cetatea a fost distrusă în vremea lui Burebista, apoi refăcută, dezvoltată și extinsă. Cu o suprafață mai mare de 3ha, situl include o acropolă, patru terase fortificate și altele nefortificate, ziduri de apărare și de susținere, un bastion. Un semnificativ inventar arheologic a fost descoperit aici – vase, unelte, podoabe, arme, monede etc. Se pare că a fost vorba despre un centru rezidențial vast, important și bogat.

Crucea Eroilor din Piatra Craiului este unul dintre monumentele din România dedicate soldaților căzuți în timpul Primului Război Mondial. Se află pe Vf. Piatra Mică, la o altitudine de 1816m, în Parcul Național Piatra Craiului din Zărnești. În vara anului 2004 se începeau lucrările la amplasarea Crucii Eroilor. Cu ajutorul unui elicopter particular, salvamontiștii zărneșteni au transportat materialele de construcție necesare, oamenii și echipamentul pentru spargerea stâncii în locul unde este amplasat postamentul crucii. Care, cu o înălțime de 10 metri și cu o deschidere a brațelor de peste 5 metri, este o variantă mai mică a celei de pe Muntele Caraiman din Bucegi.  [Vedere spre Zărnești 😍] Monumentul trebuie apreciat atât din punct de vedere istoric, cât și spiritual, simbolizând sacrificiul eroilor care și-au pierdut viața în slujba țării și oferind vizitatorilor un prilej de reculegere și respect pentru trecutul eroic al României. În plus, poziția sa peisagistică oferă o priveliște spectaculoasă asupra munților și văilor din jur, făcându-l o atracție turistică deosebită. [Monumentul în prim-plan.] Pentru a ajunge la cruce (denumire a atracției cunoscută mai bine în rândul localnicilor) trebuie să ajungi la Cabana Curmătura și de acolo să urmezi porțiunea de traseu marcată Punct Albastru, spre Vârful Piatra Mică (click aici pentru a vedea articolul dedicat întregului traseu). Nu e un traseu tocmai ușor, vei avea vreo 45 minute - o oră de urcuș în mare parte susținut, de aceea e foarte important să fii pregătit fizic și echipat corespunzător pentru o astfel de drumeție montană. [Vedere în noaptea de Revelion 😍 foto: Lucian Anghel] Noi considerăm că cea mai bună perioadă pentru a vizita Crucea Eroilor este între lunile mai și septembrie, când vremea este mai stabilă și temperaturile sunt mai plăcute pentru drumeții. Însă, traseul e practicabil și în lunile mai reci, așa că tu decizi când vrei să deschizi cărările în Piatra Craiului. 😉 În lunile de vară zilele sunt mai lungi și-ți permit să planifici mai flexibil excursia, dar verifică întotdeauna prognoza meteo înainte de a porni la drum, deoarece condițiile montante pot fi imprevizibile. [În mijlocul naturii.] Cum îți spuneam, e recomandat să ai echipament adecvat drumeției, inclusiv încălțăminte de munte, haine impermeabile, apă și ceva mâncare. Până să ajungi la monument, o să ai parte de zone din traseu solicitante, așa că-ți recomandăm să călătorești alături de prieteni și să fii atent la marcaje. Și nu uita să plătești taxa de acces și să respecți regulile care se aplică în Parcul Național Piatra Craiului. 🤗 Ionut Șmicăl, contributor Unde Mergem® ✍️

Dealul Bisericii şi cimitirul vechi sunt tot ce-a mai rămas din vatra satului vechi Eşelniţa, cel de dinainte de 1966, când s-a creat lacul de acumulare Porțile de Fier I. Faptul că s-a reuşit strămutarea bisericii pe noul amplasament de la drumul naţional încă mai este văzută ca o minune de cei care au trăit acele vremuri dar cimitirul de deasupra bisericii a rămas acolo, aproape părăsit dar (încă) nu în uitare. Un cimitir nu este tocmai un loc pe care să îl vizitezi dar aici chiar merită să faci o plimbare dacă eşti în trecere prin Eşelniţa. [Drumul din sat până la cimitirul vechi.] Îl vei găsi la capătul unei uliţe de ţară “presărate” cu un fel de pasarele-ponton rudimentare dar ingenios amenajate de pescarii din sat. Despărţit de apă doar un gard şi o poartă cu clopot care ne-a dus cu gândul la cloptniţele din filmele mexicane, e greu să îţi închipui că în urmă cu jumătate de secol Dunărea era la câteva sute de metri de el. [Mai jos de intrarea în cimitir era biserica. Acum, e Dunărea.] Dacă poţi, ia cu tine şi o floare (sau mai multe) şi depune-o la mormântul lui Iosif Traian Bădescu, unul dintre cei mai mari partizani ai Marii Uniri din 1918. Născut în 1958 la Şopotul Vechi, un sat din Caraş-Severinul vecin, a fost ales ca episcop al Caransebeşuluide două ori, la 1905 și 1908 dar nu a fost recunoscut de guvernul Ungariei, din care făcea parte zona la acele vremuri. În martie 1920 a fost din nou ales episcop şi de această dată, în cadrul României Mari, a fost recunoscut şi înscăunat la Caransebeş, unde a slujit până în anul 1933 când a trecut la cele veşnice. De o modestie rară, episcopul nu a dorit să fie înmormântat în catedrala episcopală cu fastul specific unui rang bisericesc atât de înalt ci în modestul cimitir aflat astăzi pe malul Dunării, lângă mulţi dintre membrii familiei sale care odihneau deja aici. În veci pomenirea lor! [Mormintele episcopului şi ale celor din familia sa.] Dealul Bisericii este imediat după cimitir dar nu poţi ajunge direct la el. Trebuie să mergi pe drumul de pământ care urcă prin stânga cimitirului şi la prima intersecţie faci dreapta, întorcându-te spre golful Eşelniţei. O să ştii că ai ajuns când vei vedea duzii uriaşi (aşa ni s-a spus că sunt 😉), ultimi străjeri ai vechii vetre a satului. Răsplata va fi un superb view asupra zonei de ieşire din Defileul (sau Clisura) Dunării!

Dacă ajungi în Orașul de Sus al Sighișoarei, e musai să urci și pe Dealul Cetății, dacă nu pentru bijuteria arhitectonică, măcar pentru priveliștea oferită de înalțimea platoului. La capătul Străzii Școlii vei găsi autentica Scară acoperită de lemn construită în 1654 de primarul Johann Both pentru ca în timpul iernilor grele sau în zilele ploioase, copiii să ajungă mai ușor la școală. [Scările spre Dealul Cetăţii.] Pentru a urca în punctul cel mai înalt al cetății ai două variante. Ori urci cele 175 de trepte de lemn, câte au mai rămas în prezent, ori faci un ocol și folosești străduța din dreapta – pe aici ai să poți vedea una din cele mai bine conservate porțiuni ale zidului Cetății. [Varianta spre Dealul Cetăţii.] Odată ajuns sus, prima clădire, în imediata apropiere a scărilor acoperite este vechea Școală din Deal ce poartă inscripția Schola Seminarium Republicae – 1619. Limba română se introduce abia în anul 1867 ca obiect de studiu, așa că în 1619 când s-a ridicat clădirea, se preda în latină, iar școala purta numele de Schola maioris (Școala superioară). Mai află că școala funcționa în clădirea veche a mănăstirii dominicanilor, în stânga scărilor acoperite, iar la bază exista un turn de apărare provenit de la o mai veche fortificație. În anul 1790 începe construcția clădirii Liceului din deal - inițial compusă numai din parter și primul etaj. Edificiul a fost renovat în anul 1901; la etaj s-a păstrat inscripția Patriae filiis virtuti palladique sese voventibus sacrum care înseamnă Fiilor patriei care se dedică virtuții și înțelepciunii să le fie un lăcaș sacru. În imediata apropiere a liceului se află Biserica din Deal. Impozantul monument este cea mai valoroasă piesă arhitectonică a Sighișoarei, fiind unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din România. Specificul se caracterizează prin zidurile masive - cu excepția unui ansamblu sculptural din piatră - Închinarea magilor - nu există alte ornamentații exterioare, folosirea detaliilor decorative fiind rezervată interiorului (la data documentării noastre biserica era închisă). Valoarea statuetelor crește prin faptul că se numără printre puținele exemplare de sculptură gotică în piatră din Transilvania. Specialiștii spun că actuala biserică a fost ridicată pe locul unei cetățui existente înainte de anul 1200. Urmele dacice descoperite pe platoul Dealului Cetății sunt dovada că dealul a fost locuit din timpuri arhaice. [Intrarea principală în biserică.] Construcția este puțin ciudată, și poți să te convingi și singur: poziționat spre fațada dinspre vest, dacă ai să cercetezi intrarea principală în biserică, ai să observi un lucru neobișnuit: pe lângă asimetria clădirii, turnul clopotniță este mult mai vechi și nu face corp comun cu restul construcției, este dezaxat și înclinat spre sud; iar navele laterale sunt zidite prin alăturare, dovadă că au fost clădite ulterior.  [Ciudata asimetrie a lăcaşului.] Se știe că Dealul Cetății - expus alunecărilor de teren în anii ploioși - este format din șisturi și conglomerate din lut și gresie, lipsite de piatră. Se pare că sașii au consolidat zidurile unei vechi așezări cu un turn clopotniță fortificat, actualul edificiu având temelia ridicată pe anticele ziduri. Pentru entuziasmații de istorie recomandăm o scurtă vizită a Cimitirului evanghelic, deși poate ideea-ți dă fiori, să știi că adăpostește arhaice pietre de mormânt. Poate ar trebui să arunce un ochi, măcar curioșii de mister. Turnul Frânghierilor - în prezent locuință a paznicului cimitirului - este singurul turn locuit dintre cele nouă păstrate până astăzi în cetatea Sighişoarei. Importanța lui constă mai ales în faptul că, la subsol, arheologii au descoperit urmele unor metereze acoperite, dovadă că a fost ridicat pe zidul străvechii cetățui presăsești. [Turnul Frânghierilor.] De aici poți să te lași spre Turnul Măcelarilor. Pe parcursul coborârii vei vedea una dintre cele mai bine conservate și mai impresionante porțiuni din zidul ce înconjoară cetatea medievală. Când îl privești, e important să știi că nu vezi doar un mur, ci o inestimabilă dovadă documentară ce-ți atestă etapele construcției lui în timp. Nu dintotdeauna e cum îl vezi, se pare că inițial zidul avea aproximativ 4 m; în partea interioară, o galerie urca în trepte și susținea tirul cu arcul și arbaleta. După apariția armelor de foc se trece la ridicarea zidului cu încă 3,5 m și se creează goluri înguste de tragere. Spre sfârșitul sec al XVII-lea, zidul este înălțat cu încă aproximativ 1 m și se construiesc noi goluri de tragere și o galerie pe care stăteau apărătorii. Cât despre Turnul Frânghierilor, spuneam că este locuit. Are un gard mic, n-are câine, dar nici nu-i nevoie... în caz de nu vrei să ți se strice zenul, în încercarea ta de a fotografia părți ale zidul, nu încălca proprietatea, care deși nu-i marcată ca fiind privată, se pare ca este 😀 să nu zici că nu ţi-am spus. [Nu depăşi gărduleţul! 😀]

Satul Enisala mai are și alte elemente demne de atenție în afară de renumita deja cetate; unul dintre acestea este Gospodăria Țărănească, perfect conservată in situ. Un adevărat mic muzeu al satului, Gospodăria este o sinteză a vieții oamenilor din regiunea nordului Dobrogei, ilustrând traiul unei familii medii (nici prea bogată nici prea săracă). [O casă din lut, veche de peste 100 ani.] Casa are peste 100 de ani vechime. Este construită din pământ și învelită cu stuf, materialul tradițional, specific pentru acoperiș, ceea ce o face un loc răcoros vara și călduros iarna. Podelele sunt din pământ, colorat (odinioară) cu o soluție obținută prin macerarea cojilor verzi de nuci, a cărei utilizare avea și rolul de a igieniza spațiul de locuit, datorită conținutului de iod. Casa este organizată în „camerele bune”, dintre care una dedicată desfășurării diverselor evenimente (vesele sau triste) ale familiei și camerele de locuit, de zi cu zi.  Două camere despărțite de o tindă, cu prispă și balcon. Paturi din lemn, cu saltele din paie sau din lână, după posibilități. Rogojini din papură. Țesături din in, borangic, lână, bogat ornamentate, cu motive locale. Lăzi de zestre. Preșuri țesute la război (activitate căzută în uitare și aici, la fel ca mai prin toate zonele țării). Ștergare. Ceramică. Exponatele sunt vechi, adunate de la oameni din sat și din zonă. [Ladă de zestre dobrogeană.] Construite pe principii de eficiență dictate de nevoile și greutățile vieții, camerele, puține și mici, erau încălzite câte două, de o sobă comună. Bucătăria „de iarnă” - locul unde se mânca dar nu se și gătea, cu măsuța joasă din lemn, cu trei picioare și cu scăunele ca pentru pitici. Era aceeași cameră, încălzită și ea în tandem cu o alta, unde era instalat și războiul de țesut alături de toate accesoriile necesare îndeletnicirii (roata de tors). [Bucătăria de iarnă.] Chilerul (dependința din spatele casei, pe toată lungimea) – un fel de magazie, unde se țineau ustensilele mari din gospodărie (plugul). Unelte aproape primitive, folosite la munca grea a câmpului. Cuptorul de pâine. Covata, sita, lopata pentru pâine. Fântâna. Pietre de moară. Anexe gospodărești (majoritatea anulate, excluse din circuitul de vizitare dar ce urmează a fi reabilitate și deschise pentru turiști). Căruța (aici sunt expuse mai multe, după scopul utilizării, unele decorate – folosite pentru plimbarea de duminică). Mașina de bătut porumb. Obiecte de fierărie. Ciubere. Accesorii pentru apicultură. Banița. Daracul. Teascul. Țestul. Copăi. Plase pentru pescuit. Opinci. Tot atâtea momente, vieți, trăiri. [Ţest pentru copt pâine.] Culorile utilizate pentru vopsirea tâmplăriei exterioare sunt roșu și albastru, specifice localităților dobrogene (se spune că albastrul ar avea și ceva proprietăți repelente când vine vorba de țânțari, atât de prezenți în zonele înconjurate de ape). Lemnul este ornat cu motive florale, alături de care apare, pe fronton, acela al cailor, prezenți mereu aproape de om și protectori ai gospodăriei în unele credințe.  O incursiune interesantă (mai ales pentru cei mai tineri sau care nu au/au avut bunici la țară) în universul rural dobrogean al începutului de secol 20. Un popas de făcut într-o excursie în zonă. Este aproape de cetatea Enisala (în mijlocul satului, pe drumul ce leagă Babadag de Jurilovca). Tariful de vizitare este de 6 lei/adult, 3 lei/copil, student, pensionar iar dacă ești vigilent 😉, poți beneficia și de un preț special la biletele ce includ ambele obiective: 12 lei, respectiv 6 lei!

Fie că auzi de Cetatea Mikó fie că auzi de Muzeul Secuiesc al Ciucului, din Miercurea Ciuc, să știi că practic sunt acum unul și același lucru. Adică în cetatea renascentistă Mikó, pentru că nu au putut fi recuperate suficiente obiecte pentru a o reconstitui cât mai aproape de realitatea istorică, s-a ales reconstruirea ei și amenajarea în interior a unui muzeu. Douăzecișicinci de săli, cinci expoziții permanente. Cu sistem audio-ghid în trei limbi (engleză, maghiară și română), care se achiziționează de la casa de bilete; foarte multe informaţii în toate sălile, touch-screen-uri peste tot, probabil că n-o să ai nevoie de ghidaj 😉 Ideea muzeului s-a născut la sfârșitul secolului 19. Prima expoziție a avut loc în 1930, chiar de Rusalii. După 1968 a devenit Muzeul Județean Harghita iar în 1990 a devenit Muzeul Secuiesc al Ciucului. [În vizită la o familie de secui.] Expoziția de etnografie prezintă obiceiurile și viața locale. Majoritatea exponatelor au fost adunate în anii ‘70. Sălile și exponatele sunt în așa manieră așezate încât lasă impresia că vii de undeva de departe și te apropii treptat de locuri și oamenii lor. Începi cu hotarul (câmpul) și încet-încet, cu fiecare sală, intri până în casă. Pășunile montane, stâna cu coliba. Curtea cu atelierul de prelucrare a lemnului, unde se făceau porțile secuiești (cu ornamente și simboluri ce transmiteau, ca o carte de vizită, informații despre familia din spatele porților – număr de membri, stare financiară). Viața comunității până la începutul secolului 20. Carul și plugul. Majoritatea obiectelor și uneltelor erau construite din lemn – pentru prelucrat cânepa și lâna. Odată intrat „în casă”, faci cunoștință cu fata care iși pregătește zestrea, cu tânăra mamă care își plânge copilul pierdut (moartea infantilă era un fenomen foarte frecvent) și cu bătrâna. Costume de la începutul secolului 20. [O carte ca o operă de artă! 😍] Expoziția de artă sacrală restaurată cuprinde o colecție vastă și importantă de cărți vechi și obiecte ecleziastice. Muzeul are două ateliere bune de restaurare, pentru pictură pe lemn și pentru hârtie – toate exponatele au fost restaurate în atelierele proprii. La Șumuleu există încă de la jumătatea secolul 15 o mânăstire franciscană, pe lângă care au fost fondate un tipar și o legătorie de cărți. Se folosea carton din hârtie reciclată (toată hârtia din atelierul de legătorie – schițe etc.- era refolosită), care era învelit apoi în piele. Parte din cărțile din colecție au fost recuperate din interiorul zidurilor mânăstirii unde fuseseră ascunse de călugări. Cea mai veche carte păstrată a aparținut episcopului romano-catolic din Bacău. Era ornată prin aurire inclusiv partea exterioară a paginilor, astfel încât când cartea era închisă lateralul era o mică operă de artă în sine. Toate obiectele expuse sunt originale și sunt cărți religioase și manuale pentru școlari (pe lângă mânăstire a funcționat și o școală), procese verbale sau cărți aduse de oameni înstăriți pentru a li se reface legăturile. [Icoană de sec. XV-XVI.] Expoziția despre istoria orașului începe cu zona geografică a Ciucului – Valea Oltului, mlaștina montană, Oltul înainte de sistematizare, munții care înconjoară orașul, locul unde se desfășoară pelerinajul catolic. Bogăția trecută a faunei și florei. Computere cu informații dedicate, căști audio, proiecții holografice. Dezvoltarea administrativă de la micile sate aparținând de biserica parohială din Șumuleu – Ciuboteni, Toplița Ciucului, Jigodin – la orașul actual; sistemul stradal vechi și actual, fosta piață devenită oraș. Mânăstirea franciscană de la Șumuleu, cu școala care a existat pe lângă ea, au o sală care le este dedicată exclusiv, demonstrând importanța avută pentru comunitate. Obiecte vechi de uz casnic. Mijlocul secolului 19 și schimbările administrative produse. Construirea primului sediu al Comitatului Ciucului (una dintre denumirile administrative purtate) – actuala Primărie. Construirea căii ferate. Sfârșitul secolului 19 cu dezvoltarea activităților economice – ateliere de fotografie, farmacii, măcelării, băi minerale. [Touch-screen-uri cu foarte multe informaţii.] Secolul 20, cu Primul și al Doilea Război Mondial și perioada comunistă. Linia frontului, înflorirea din perioada interbelică. Un scaun care a făcut parte din prima colecție expusă la deschiderea muzeului, în 1930. Al Doilea Război Mondial, intrarea trupelor maghiare, poveștile triste ale comunității evreiești, devastările provocate de armată dar și de localnicii rămași fără de niciunele. Naționalizările comuniste, cooperativele, întemnițarea oponenților sistemului, reorganizarea administrativă în 1968, industrializarea, sistematizarea. O sufragerie comunistă. Exponatele fac parte din „amintirile” păstrate și adunate de oameni. Foarte interesante nişele ca nişte capsule ale timpului, cu mici vizoare prin care priveşti... înapoi în timp: de la rechizite şcolare până la pachete de ţigări şi cosmetice din era comunistă! [Mâna sus cine a avut aşa ceva! 😀] Sala Fântânii. În mod neobișnuit, fântâna, adâncă de aproximativ 11 m, nu se afla în curtea ci în interiorul cetății. Conservată in situ, este singura zonă din vechea cetate care mai păstrează elemente autentice. Construcția a început în jurul anului 1620, la inițiativa conducătorului militar din Ciuc, un căpitan cu origini nobile din zona Covasnei, Ferenc Mikó (de unde și numele castelului). Căpitanul nu a locuit în castel ci la Alba-Iulia și pentru că nu a avut decât un fiu care a murit fără a avea urmași, proprietatea a ajuns pe mâna unor rude ce nu au avut potențialul financiar de a o întreține. În 1661 a avut loc o campanie militară turco-tătară împotriva secuilor din Ciuc, în urma căreia orașul a fost distrus, castelul ocupat și incendiat. Ruină timp de 40 de ani, este reconstruit de administrația militară austriacă instalată în Transilvania, devine cazarmă. Până în 1970, când, după fondarea Muzeului Județean, devine sediul acestuia. [Obiecte descoperite pe fundul fântânii.] Fântâna a fost descoperită abia în 2010 când au fost dezgropate gălețile utilizate pentru a scoate apa și alte câteva obiecte, expuse pentru a contura viața de zi cu zi a fortificației de secol 17-18. [Cămara cetăţii. Replici, dar arată apetisant!😀] Mica bucătărie a garnizoanei a fost reconstruită pe baza amprentelor sobei și cuptorului găsite la săpături, și îmbogățită cu obiecte din colecția de etnografie a muzeului. Cel mai probabil era folosită în secolul 18 pentru a se găti ofițerilor iar cămara învecinată te invită la o incursiune în gastronomia timpului. Un scurt-metraj proiectat în sală prezintă imaginativ momente din viața bucătăriei de odinioară. O interesantă colecție de pipe, de proveniență austriacă, transilvăneană și turcească a fost găsită în săpăturile făcute la cetate, împreună cu câteva vase (inclusiv o oală de noapte). [Proiecţie în gastronomia medievală.] Sala armelor sau bastionul face o incursiune în istoria militară. Multe dintre obiectele expuse nu se leagă de istoria cetății ci provin dintr-o colecție personală a unui preot, adunate într-o serie de misiuni în Orient. Pentru că o perioadă cetatea a fost centrul infanteriei grănicerești ce apăra granița dintre Transilvania și Moldova (aprox. 1764), sunt expuse și câteva arme dintre cele folosite atunci, alături de uniforma de grănicer secuiesc. Împreună cu o pictură care comemorează masacrul secuilor de la Siculeni. Dar și o carte de bucate (reconstituită) cu rețete de secol 17.  După 1848 cazarma și-a pierdut importanța militară și se produc modificări constructive – zidul exterior este demolat aproape integral, șanțul de apărare este acoperit, se deschid ferestre mari, se înalță tavane, se pun grinzi. [Scut de ceremonie, superb ornamentat.] O poveste de 400 de ani, cercetată și dezvăluită de arheologi, istorici și expusă spre a fi înțeleasă, cu ajutorul tehnologiei moderne.  Ultima intrare este la 15:30 iar muzeul se închide la ora 16, dar vino mai pe la prânz, pentru că merită să-ţi faci timp zăbavă măcar 2-3 ore aici! Preţ bilete: 15 lei/adulţi; 10 lei/pensionari, studenţi, grupuri mai mari de 15 pers.; 5 lei/elevi, studenţi în grup mai mare de 20 pers. Reţine şi că muzeul este închis în zilele de sărbătoare naţionale şi religioase, singura excepţie fiind sărbătoarea Rusaliilor catolice.

Braşov este singurul* oraş din România care are în mijlocul său un munte: Tâmpa, arie naturală protejată. Nu pleca din Braşov până nu îl vezi de sus, de pe platforma de Belvedere Tâmpa. Priveliştea pe care o ai asupra oraşului şi împrejurimilor face să merite banii (dacă foloseşti Telecabina Tâmpa) sau efortul, dacă urci pe jos. - Program Telecabina Tâmpa (urcare): L 12:00-23:00, Ma-D 10:00-23:00. 0. O călătorie costă 30 lei/sens, 45 lei dus-întors (adulți), respectiv 20/30 lei pentru copii. După modernizarea finalizată în octombrie 2025, programul telecabinei a fost prelungit până târziu în noapte, devenind singura telecabină din România autorizată să funcționeze și pe timp de noapte; datorită accesibilității complete pentru persoanele cu dizabilități, acestea pot avea acum ocazia să admire de sus unul dintre cele mai frumoase orașe din România! 😍 Dacă ai un pic de condiţie fizică recomandarea noastră este să urci pe Treptele lui Gabony - (marcaj triunghi galben, aprox. 1,5h) şi să cobori pe Drumul Serpentinelor (marcaj triunghi roşu); dar dacă vrei să fie mai uşor, poţi urca şi coborî pe Serpentine. Ambele trasee (pe care le găseşti şi în aplicaţia noastră) au punctele de plecare pe Aleea de Sub Tâmpa, în zona Telecabinei; chiar dacă sunt relativ ușoare, necesită echipament de drumeţie, ca pe orice alt traseu de munte. [Intrarea spre semnul uriaş BRAŞOV.] Puţin mai sus de Belvedere Tâmpa (semnul uriaș BRAȘOV), după câteva zeci de metri de urcuş vei găsi alte câteva puncte de belvedere, asupra Ţării Bârsei, apoi către Şcheii Braşovului, de la care dacă mai mergi câteva zeci de metri spre Sud vei avea la picioare zona dinspre Predeal, cu cartierul Răcădău. [Punctul de belvedere de deasupra semnului BRAŞOV.] O poveste interesantă: între anii 1950-1960 Braşov a fost unul din oraşele din fostul bloc comunist care au purtat numele dictatorului sovietic I.V. Stalin. Conducătorii de atunci ai oraşului chiar au "scris" numele acestui pe muntele Tâmpa, din brazi plantaţi pe un versant golaş; deşi între timp aceştia s-au amestecat cu foioase, se spune că la o privire atentă dintr-un anumit unghi, dinspre oraş, vei întrezări numele STALIN spre vârful muntelui, în stânga cablului telecabinei! Noi nu am reuşit să îl vedem... [Belvederi de pe Vf. Tâmpa.] În prezent, pe muntele Tâmpa este scris numele oraşului - BRAŞOV - din nişte litere uriaşe care sunt iluminate pe timp de noapte, fiind vizibile de la câteva zeci de kilometri când vii dinspre Târgu Secuiesc, Târgu Mureş sau Sibiu. Muntele găzduiește o microrezervație floristică de aprox. 2 ha ce are scopul de a conserva stâncăriile calcaroase de pe vârf, care adăpostesc numeroase specii de plante protejate (toporași, clopoței, cimbrișor, mătăciune, barba ungurului...). *Unii ar spune că mai e și Piatra Neamț cu a ei Pietricica - dar încă se dezbate intens dacă aceasta este un deal sau un munte. 🙂

Piramidele de la Şona (sau Movilele de la Şona) sunt o atracţie interesantă pe care o poţi găsi uşor în apropiere de Făgăraş (la aprox. 7 km). Sătenii le spun „guruieţe” iar despre originea lor există multe teorii, care pleacă de la a fi nişte tumuli (morminte ale conducătorilor unor populaţii ce au traversat aceste pământuri cu vreo două mii de ani în urmă) până la a fi rezultatul unor alunecări de teren.  “Majoritatea celor care trăiesc în Ţara Făgăraşului pe care îi vei întreba despre ele îţi vor spune o poveste foarte frumoasă despre Movile, cum că ar fi de fapt noroiul curăţat de pe încălţăminte de nişte uriaşi după ce au traversat râul Olt, care în vremurile vechi era mult mai lat şi mai mlăştinos decât acum!” Indiferent care le e originea, dacă eşti cazat în zonă sau eşti în trecere pe DN1 prin municipiul Făgăraş, un popas aici îţi va oferi o frumoasă perspectivă asupra Ţării Făgăraşului, mai ales vara când totul este verde în jurul tău şi clar în faţa ochilor. Poţi să te şi caţeri pe oricare dintre cele 8 movile, dar cu grijă. Unii le asociază tot felul de fenomene ciudate, paranormale chiar: cică vulpi care ar fi săpat culcuşuri în interiorul lor nu au mai ieşit de acolo; sau: cei care au încercat să le sape în căutare de comori au început să audă tot felul de zgomote nepământeşti iar din movile au început să iasă mirosuri de nesuportat... Noi doar ne-am plimbat pe acolo şi nu s-a întâmplat nimic, în afară de faptul că bateria telefonului cu care am făcut poze s-a descărcat foarte rapid... în câteva minute a ajuns de la peste 80% la sub 10%, s-a închis şi nu l-am putut reporni decât după ce am plecat de acolo. 😮 [Image] Dacă vremea e bună şi nu e noroi, poţi ajunge cu maşina până la movile; dacă nu, o poţi lăsa la marginea satului Şona şi vei mai avea de parcurs pe jos câteva sute de metri. Recomandarea noastră e să mergi totuşi doar dacă e vreme frumoasă, ca să te poţi bucura de natură şi de privelişte.

O plimbare până la Turnul Belvedere îţi propunem! ...asta dacă te afli în Sovata, staţiunea cu cel mai mare lac helioterm din lume şi n-ai chiar gustul de plajă/ ori de baie, iar ideea unui traseu de 7 ceasuri îţi dă pace complet.  Nu îţi ia mai mult de 30 de minute, o oră maxim – doar dacă eşti cu o gaşcă de pitici, ori cu un batalion de bunici (nu glumim, chiar este un loc potrivit pentru ambele categorii). Iar dacă ești cam istovit și vrei doar să vezi priveliștea din cel mai înalt punct din Sovata, poți veni direct cu mașina, dinspre centrul orasului ... un traseu mai rapid ce-i drept, dar mult mai puțin spectaculos. [Cum, am ajuns deja? 😀] Pe jos, e simplu tare: traseul porneşte de pe malul Lacului Ursu spre Lacul Aluniș și de acolo, o aruncătură de băț până la faimosul Turn Belvedere. La ce să te aştepţi: traseu marcat, cu dificultate foarte mică, fără taxă de intrare, alei frumos pavate cu piatră cubică, acces non-stop. Ce găseşti pe „traseu”: zone cu aparate fitness (în aer liber), zone de joacă pentru copii, piste de alergat. 😍  Și nici nu am avut timp să ne bucurăm pe îndelete de priveliştea dealurilor, că deja am ajuns la capătul traseului, marcat de construcţia punct Belvedere. Ce ar trebui să știi odată ajuns: fumatul în construcție este interzis, aprinderea focului în împrejurimi exclusă, accesul pe timp de furtună, viscol și vânt puternic este interzis (așa că dacă vei veni în perioada 15 Noiembrie – 15 Martie vei găsi turnul inchis). Într-una din vizitele noastre de documentare, pe vreme bună, am avut ocazia să urcăm în el iarna pe vreme bună şi am profitat ca să facem câteva poze - le găseşti în galerie şi îţi poţi face o idee despre cum se văd împrejurimile iarna 😍 [Vedere de iarnă, cu semne de "bună creştere" (nu faceţi ca ei!).] Accesul copiilor sub 14 ani este permis doar sub supravegherea unui adult. Intrarea este gratuită, dar atenţie! pentru siguranță, se limitează la 50 de persoane, așa că înainte de a urca, aruncă-ți o privire estimativă către vârf (nu va fi nimeni care să contorizeze, așa că paza bună trece primejdia rea)! Suprafețele de circulație pot fi alunecoase în perioade cu precipitații, așa că fii cu băgare de seamă cât urci treptele ce deși-s spiroidale, nu-s deloc greoaie. [Detalii binevenite referitoare la împrejurimi.] Odată ajuns sus, în turnul înalt de 28 m, ai să ai o panoramare 360 grade minunată a dealurilor învecinate cu localitatea, iar cât privește orașul ai să-i poți admira partea centrală, estică și nordică.  Poate te aștepți să vezi lacurile, dar să știi că-s adâncite în desișul pădurii; niște ilustrații explicative ce se suprapun cu priveliștea vin în ajutor, cât să-ți faci o idee unde se află fiecare si ce alte puncte de interes scrutezi.  Ce am mai găsit noi aici şi sperăm să găseşti şi tu: multă linişte, aer tare şi multă – (da' multă!) curăţenie. 💚 Un aspect care ni s-a părut interesant: iniţial, turnul trebuia să fie construit în staţiune, dincolo de Lacul Ursu, undeva în zona străzii Vulturului dar pentru că terenul nu era foarte stabil iar fundaţia nu ar fi fost destul de rezistentă, cei de la Primărie au decis să fie construit pe amplasamentul actual.

Bătrânul Turn cu Ceas – Turnul Orelor – Turnul Porții – oricum i-ai spune vorbești despre simbolul ce străjuiește de secole intrarea principală în cetatea medievală Sighișoara. Se numește așa datorită ceasului cu statuete, unic în România, aflat la etajul al patrulea și constituie imaginea emblemă a Sighișoarei. Spre deosebire de celelalte turnuri ridicate și apărate de breslele cetăţii, Turnul cu Ceas aparținea întregii comunități.  Principalul punct de intrare în cetate - opus celui străjuit de Turnul Croitorilor- găzduiește Muzeul de Istorie (singurul muzeu din România organizat pe verticală) - și te va copleși prin maiestuozitatea sa, încă înainte de a-i trece porțile. [Turnul orelor văzut de pe platforma panoramică.] Ai să remarci pe fațada dinspre Orașul de Jos, în dreapta ceasornicului, instalația rotativă cu cele șapte figurine ce reprezintă zilele săptămânii. În partea stângă este pictată stema municipiului și a celor șapte scaune săsești; iar în dreapta fațadei o inscripție în limba latină - ce s-ar traduce cam așa: ... s-a transmis memoriei posterității că acest turn a fost distrus de acel oribil și jalnic incendiu în anul 1676; că a fost restaurat, mai întâi, în anul 1678 prin strădania strămoșilor; după aceea în 1774, când a fost reparat și pus în funcțiune și orologiul; din nou turnul a fost reparat în anul 1894. În nișa dinspre cetate a Turnului cu Ceas sunt amplasate câteva sculpturi: Justiția și Dreptatea, Ziua și Noaptea în lateral și Zeița Pacii și Toboșarul în partea de jos. [Detaliu nişa dinspre cetate.] Având o înălțime de 64 m, turnul are la bază forma unui dreptunghi pe care se ridică patru etaje - al cincilea etaj (retras în interior cu 1,40 m) este înconjurat de un balcon deschis. Ai să mai observi lipsa ornamentelor și linia dreaptă, a primelor doua etaje despicate pe alocuri de înguste ferestre. Linia e întreruptă de 8 elemente de construcție între care existau înainte guri de tragere. La etajul al treilea elementele ies din perete cu cca 3m. [Cocoşul "meteo" 🙂] Acoperișul e piramidal, înalt de 34 m; deasupra lui se ridică două cupole în formă de bulb, iar partea de deasupra se încheie cu un mic glob. Ce ai să vezi în partea de sus înălțându-se este un stâlp meteorologic, în vârful căruia se află un cocoș ce se rotește în bătaia vântului - când cocoșul stă cu fața spre apus să știi că va ploua. Deasupra galeriei de lemn, pe cele patru laturi ale bazei acoperișului, se ridică patru turnulețe înalte de 12,5 m - ce deși acum poate îți par simple elemente decorative, pe vremuri inspirau groază, căci erau însemnele jus gladii adică dreptul sabiei (dreptul cetății de judecată și de condamnare la pedeapsa capitală). Forma actuală a Turnului cu Ceas datează din anul 1677 și de datorează unor constructori din țări străine - care l-au reconstruit în stilul baroc. Nu se știe cum arăta acoperișul înainte de incendiul din 1676. Știm în schimb că în 1874 a avut loc o renovare generală a turnului iar atunci țiglele simple au fost înlocuite cu cele smălțuite pe care le vedem şi astăzi. [Ţiglele colorate în alb, galben, roşu şi verde.] Până în anul 1556, turnul a adăpostit Sfatul cetății, iar din 1899, așa cum menționam mai devreme, Muzeul de Istorie (parte din el – căci tot de el aparține și Muzeul de Arme şi Camera de tortură). Înainte să te grăbești să urci cele 110 trepte spre locul instagramabil preferat 😀, etajul al V-lea, în galeria unde pe vremuri (în 1619) la zile de sărbătoare, cânta fanfara, fă-ți timp și pentru restul etajelor. Nu ai să beneficiezi de un ghid, așa că îți recomandăm să citești panourile descriptive din încăperi... sperăm să îţi fie de ajutor şi cele prezentate de noi în continuare! [Intrarea în Muzeul de Istorie din Turnul cu Ceas.] Parterul are aceeași formă ca și a Turnului Croitorilor, pereții au o grosime de 2,35 metri și sunt construiți din piatră de râu. La etajul I sunt expuse plăcuţele originale care denumeau sălile muzeului în prima amenajare a acestuia (anii 1900) iar în prima sală, exact cum intri, ai să vezi o veche machetă a cetății realizată în 1952 de un istoric local, Julius Misselbacher, la comanda Muzeului de istorie. Aflăm din plăcuţa de lângă machetă că "s-a realizat pe baza planului oraşului aflat la arhiva de război din Viena, completat cu desene, planuri, vederi care documentează situaţia arhitectonică la anul 1735. Numai 3-5% a fost reconstituită fără documente, dar în analogie cu case similare vecine." [Sighişoara în anul 1735.] Tot aici, în Sala de Arheologie, sunt expuse obiectele care vorbesc despre populația dacică, despre romani dar şi despre perioada preistorică. Dintre ele ne-a atras atenţia o vatră de altar din Epoca Bronzului, unul dintre cele mai vechi calendare din sud-estul Europi (aprox. 2000 î.C.),  despre care am aflat ulterior că e doar o replică (perfect normal având în vedere valoarea arheologică uriaşă), originalul aflându-se la Muzeul Naţional de Istorie. [Artefact cultura Sighişoara-Wietenberg din Epoca Bronzului.] La etajul al II -lea vei găsi Farmacia Medivală, unde sunt expuse vechi instrumente medicale, flacoane inscripționate (unele păstrate de pe la 1670) şi cărţi vechi de specialitate care dau o idee asupra evoluției farmaceuticii și tehnicii medicale a vremii. Aflăm aici că primii "doftori" au fost de fapt bărbierii (primul bărbier atestat documentar la Sighişoara a fost Valentius Barbitonsor, în 1522), a căror breaslă era atât de importantă încât a avut şi un Turn, amplasat până prin 1631, între Turnul cu Ceas şi Turnul Fierarilor (în zona scărilor de azi). [Sifon pentru anestezie şi trusă pentru amputaţii, sec. VXIII-XIX] De aici, după ce treci pe lângă o uşă din lemn ce datează din 1536 😮 urci la etajul 3 unde într-o cameră cu un plafon superb boltit se află expoziţi anumită Breselele Sighişorene. Printre tot felul de obiecte realizate de cele câteva zeci de bresele care au funcţionat în Sighişoara până în 1872, n-ai cum să nu remarci niște încălțări pentru evenimente, șic, ce-ți vor creiona și mai bine tabloul epocilor trecute. Tot aici îți va atrage atenția mobilierul realizat într-o suită de stiluri: de la cel medival, la cel renascentist ori biedermaier; inclusiv o masă din lemn foarte valoroasă datorită vechimii (sec. XVI). [Dulapuri medievale.] La etajul al IV-lea se află mecanismul celebrului orologiu. Ceasornicul are două cadrane cu diametrul de 2,4 metri așezate pe fațadele turnului. Alături de cadrane, sunt tăiate în zid nișe înalte de 2,4 metri și late de 1,8 m unde se află figurinele ce simbolizează zilele săptămânii. [Mașinăria ceasului poate fi admirată printr-un perete de sticlă.] Nu se cunosc date despre prima instalare a ceasului din turn și a figurinelor sale. Prima mențiune atestă faptul că, în anul 1648 cadranul ceasului este înnoit și s-au adăugat sferturile de oră. Se presupune că și înainte au existat statuete, dar au fost distruse, cel mai probabil împreună cu ceasul, în timpul marelui incendiu, asta deoarece nișele unde se află figurinele par a fi făcute odată cu ridicarea zidului. Cert este faptul că figurinele au fost refăcute, în forma păstrată până astăzi, în 1677 de un meșter necunoscut. Reparat în mai multe rânduri, ceasului i se adaptează, în 1906 un mecanism electric, la care micile statui nu au putut fi conectate. Ele au reînceput să funcționeze abia în 1964 când meșterii Konradt (tată și fiu) au reușit să-l repare, realizând în același timp și un dispozitiv ce permite continuarea mișcării figurinelor, timp de câteva ceasuri chiar în cazul opririi curentului electric. Statuetele au înălțimea de 0,80 m și sunt sculptate în lemn de tei. Dacă priveşti dinspre Oraşul de Jos, cum urci, vei vedea figurinele care reprezintă zilele săptămânii. La miezul nopţii ele se mişcă de la stânga spre dreapta iar în dreptul  ferestrei vei vedea figurina ce reprezintă ziua în care te afli. În nişa de sub ea se pot vedea două figurine: în stânga Toboşarul iar în dreapta Călăul, ca avertisment pentru răufăcători. [Figurinele dinspre Oraşul de Jos.] Figurinele ce reprezintă zilele săptămânii au pe cap câte un simbol care-o reprezintă, conform credințelor medievale. Cum probabil, în tranzit fiind, n-ai să vezi decât una, îți vom povesti mai multe despre toate: Duminica, ziua soarelui, este întruchipată de o femeie în veșmânt albastru și fustă roșie, care are în jurul capului raze aurii. Poartă simbolul aurului. Lunea – simbolizată de zeița Selene (identificată și cu Artemis sau Diana) are în mâini arcul și săgeata, iar pe cap luna - simbol al argintului. [Duminică şi Luni.] Marți – zeul Marte – simbolul războiului și al morții - pe cap are semnul zodiei berbecului și simbolul medieval al fierului. Miercuri – Mercur - zeul comerțului (și al hoților). În concepția astrologiei medievale, planeta Mercur făcea legătura dintre Soare și Lună. Apare sub forma unui tânăr cu cămașă roșie, pieptar verde și cizme. Are pe cap simbolul mercurului. [Marţi şi Miercuri.] Ziua de joi – este reprezentată de Jupiter (Zeus la greci) ce îsi sprijină piciorul drept pe globul pamântesc și ține în mâini însemnele fulgerului și tunetului. Poartă pe cap simbolul cositorului. Vineri – este întruchipată de Venus (Afrodita la greci) căreia un amoraș îi ține o oglindă, și pe care ea îl mângăie cu mâna dreaptă. Pe cap are Luceafărul, simbolul astrologic al planetei Venus ce era și simbolul cuprului. Sâmbătă – este simbolizată de zeul Saturn - asociat și cu zeul timpului - Chronos dar și cu zeul agriculturii, al păcii și al abundenței. Se presupune că pe vremuri avea în mână un copil (aluzie la celebra legendă). În antichitate picioarele statuii erau acoperite și erau dezvelite doar în ziua când era sărbătorit. Așa s-ar explica faptul ca piciorul drept are formă de proteza vopsită în negru. Pe cap poartă simbolul plumbului, al nopții, opus luminii și soarelui. În antichitate sâmbata era considerată „seara” /sfârșitul săptămânii. Dinspre cetate – ai să vezi la baza firidei de lângă ceas două statuete: în stânga una înveșmântată în albastru cu o ramură de măslin în mână – ce simbolizează Zeița Păcii; în dreapta, un toboșar cu cămașa albastră bate sferturile de oră. Deasupra lor, în dreapta e poziționată Zeița Dreptății cu balanța în mână, iar lângă ea Zeița Justiției, legată la ochi și cu sabia ridicată în mâna dreaptă. [Figurinele dinspre Cetate.] Cele două zeiţe sunt flancate de doi îngeraşi care reprezintă Ziua (ce are o lumină pe cap și o inimă în mâini) și Noaptea (ce poartă în ambele mâini câte o torță); mişcându-se alternativ, la 6 dimineaţa şi 6 seara, marcau începutul şi sfârşitul zilei de muncă (de 12 ore) a meşteşugarilor din Cetate. [Noaptea, pregătindu-se să intre în Cetate 😍] La ultimul nivel o expoziţie dedicată lui Hermann Julius Oberth (1894-1989) - unul dintre cei trei părinţi-fondatori ai rachetei și astronauticii, care a făcut liceul aici, în Sighişoara - îți va face trecerea către punctul de belvedere preferat al turiștilor, de unde se poate admira o panoramă desăvârșită a Sighișoarei. Cu puncte de trimitere și kilometri calculați către majoritatea orașelor importante din Europa. [Vedere de pe terasa de belvedere.] Programul de vizitare este de la 9 – 15:30, de marți până duminică (luni este închis), plata se face doar cash, biletul pentru elevi/studenți este 5 lei, iar pentru adulți 20 lei. Dacă ai buletin de Sighişoara beneficiezi de 75% reducere 😊 - mulţumiri pentru ajutor 🙏 Raluca Brankundi, contributor Unde Mergem®